Da, ati ghicit, e vorba de Transilvania sau de Ardeal, pentru ca vacanta 2020 mi-a oferit cateva momente placute alaturi de Magduta, ce m-a insotit in tot acest periplu prin “tinutul de dincolo de padure”.

Fie ca e vorba de Sibiu, Sighisoara, Targu Mures, Cluj sau de satele si comunele rasfirate pe dealuri, Transilvania are un aer aparte, mai linistit, mai calm si mai distant. Noi am ajuns in cateva zone pitoresti, unde ne-am dorit mai de mult sa ajungem, ceea ce ne-a umplut inima de bucurie. Cateva zile au fost de ajuns pentru a putea parcurge peste 1000 de km (fata de Bucuresti) si de a vedea locuri cu adevarat magnifice.

Am inceput cu Sibiul, dar pana la el a trebuit sa trecem muntii. Aveam de ales intre Valea Jiului, Transalpina, Valea Oltului, Transfagarasan si DN1 cu variantele ei din jurul Brasovului. Nu ne-am gandit la variantele dinspre Moldova, deoarece ocolul era mult mai mare. Am ales culoarul Rucar-Bran pe ruta Bucuresti – Targoviste – Dragoslavele – Rucar – Bran, iar la Tohanul Nou am facut stanga spre Poiana Marului – Sinca Veche, unde ne-am oprit la “Grota cu doua Altare”, pentru a lua o mica gustare. Nu, nu am vizitat grota din lipsa de timp… E adevarat ca pe aceasta ruta, am stat peste o ora, la trei semafoare in zona Moeciu de Jos, deoarece drumurile nu pot fi reparate decat vara in plin sezon turistic, ceea ce ne-a determinat sa nu mai vizitam grota si Manastirea Rupestra de la Sinca Veche.

Totusi, am avut si un pic de noroc, pentru ca am intrat pe E68 (Brasov – Sibiu) pe la Sercaia, localitate in care s-a produs un accident la iesirea dinspre Brasov, insa, noi intrand mai spre vest, eram pozitionati dupa incident. Pe sensul spre Brasov s-a format o coada de masini de cel putin cinci km… De-aia trebuie sa fim foarte atenti cand plecam la drum si sa respectam regulile de circulatie

La Porumbacul de Jos ne-am abatut din drum pentru a vedea Castelul de Lut din Valea Zanelor de la Porumbacul de Sus, insa odata ajunsi acolo, cand am vazut ce aglomeratie era, iar vizitarea castelului ne-ar fi luat cel putin o ora si ceva, am renuntat. Am luat totusi o pauza de relaxare dupa care, urmatoarea oprire a fost la Sibiu, cu o oarecare intarziere din cauza circulatiei cu viteza redusa pe un pod… Eh… peripetii…

Ne-am cazat la Hotel Parc, langa autogara Q7 si langa Stadionul Municipal. O alegere buna, deoarece am putut folosi vaucerele de vacanta, conditiile au fost deosebite, iar zona este una linistita. Spre seara, am adormit bustean, dupa lungul drum spre destinatia noastra… Ardealul.

A doua zi am facut o plimbare prin Sibiu. Vremea a tinut cu noi. Piata Mare, Piata Mica, Podul Minciunilor, strada Cetatii cu ale ei turnuri si ziduri, Parcul Sub Arini sunt doar cateva obiective pe care le-am atins in scurta noastra vizita.

In ziua urmatoare am primit o invitatie de la Nea Fane, fostul cabanier de la Cantonul Cheia din Buila-Vanturarita, sa-i vizitam noua “locatie” o cabana micuta, fosta scoala in satul Cheia de Ramet. Toate bune si frumoase, insa noi trebuia mai intai sa ne gasim cazare in Aiud, localitatea cea mai apropiata de drumul spre Cheia de Ramet. Initial voaim sa ne cazam in Alba Iulia, insa socoteala de acasa niciodata nu se potriveste cu cea din “targ”. Asadar, in Alba Iulia am pierdut vreo ora cu telefoane si internet pentru a gasi cazare in Aiud. Pana la urma am gasit la un hotel, asa zis, de trei stele care sa primeasca si vaucere de vacanta. Am facut aproape o ora pana la Hotelul Victoria din Aiud. Am fost totusi bucurosi ca am gasit cazare. Dupa pranz, ne-am cazat apoi am plecat in cautarea Cabanei Cheia de Ramet.

Am ajuns pe la ora cinci seara in satul Bradesti, un sat pe drumul spre Ramet si Ponor. N-am stiut ca drumul e de macadam si are 26 de km, ceea ce ne-a cam umplut de praf. Printre altele am aflat ca acest drum ar vrea sa fie viitorul “Trans-Apuseni”. Se lucreaza la el, probabil ca va fi asfaltat cat de curand. Peisajul e superb, sunt cateva puncte de belvedere, de unde se vad foarte frumos dealurile, vaile si muntii din imprejurimi.

Din Bradesti, ce sa vezi… se merge pe jos, intr-o continua coborare, deoarece satul Bradesti e la 1000m altitudine, iar satul Cheia de Ramet e pe la 500m. Asa ca am luat-o agale la pas pret de vreo 4 km si jumatate. O buna parte de poteca merge de-a lugul vaii Bradestilor. Exista si marcaj turistic cruce albastra , ce face legatura cu Cheile Rametului. In satul Cheia se intalnesc mai multe trasee turistice ce strabat zona printre peisaje magnifice si locuri deosebite.

Ajunseram pe la sase si jumatate, poate spre sapte seara, exact cand amicul Radu se apuca de focul de tabara. L-am rugat sa ne lase sa preparam mai intai un pastrav pentru cina, ca apoi sa stam la o bere rece, pana noaptea tarziu, la focul de tabara. Ceea ce am si facut… Nimic nu se compara cu muzica folk ascultata seara la un foc de tabara… in compania bunilor prieteni… Eh… Macar de atata sa ne bucuram anul asta…

Bineinteles ca am ramas peste noapte la cabana fosta scoala din Cheia de Ramet, unde gazda noastra, Nea Fane ne-a primit cum a putut mai bine. Iti multumim Nea Fane! A doua zi dupa cafeu si micul dejun, am plecat spre masina lasata suuus, la 1000m altitudine, pe drumul judetean DJ750C, la Bradesti. Magda era cam speriata de cat aveam de urcat, insa incet, incet am reusit sa ajungem.

In urmatoarea zi am vizitat Salina Turda, aflata la 42 de km de Aiud. Interesanta si amenajata modern, insa comparativ cu cea de la Slanic Prahova, desi cea din urma e mai putin amenajata, parca e mult mai mare si mai spectaculoasa, din punct de vedere, sa zicem, natural. Salina Turda iti ia ochii, datorita amenajarilor, uneori exagerate. Cel putin impresia asta mi-a lasat-o mie. Si… foarte aglomerata, deh… sezon de vacanta. Ah, era sa uit: pretul de intrare in Salina Turda – 40 lei de persoana… cam piperat (tot parerea mea).

Iata ca a sosit si ultima zi a “pelerinajului” nostru prin Transilvania. Am vizitat Cetatea Aiudului, doar pe la exterior, din strada, din cauza lucrarilor ce se efectueaza la restaurarea ei. Adica, era inchisa. Apoi ne-am intalnit cu amicii de la Cheia de Ramet pentru a merge impreuna in Cheile Turzii. Am ajuns destul de tarziu, pe la ora trei dupa amiaza, eram si toropiti de caldura, asa ca Magda n-a putut merge decat pana la jumatatea Cheilor (lungimea totala de aproape 2km, marcaj punct rosu ), iar eu am insotit-o si pe drumul de intoarcere. Mi-a placut ca exista multe trasee de alpinism de diferite grade de dificultate. Nu mi-a parut rau ca nu le-am vazut in intregime, pentru ca nu pleaca de acolo. Poate vin la anul sa le termin de vazut, insa nu difera mult de alte nenumarate chei. E adevarat ca fiecare are farmecul ei, insa pe acestea, le voi vizita cu alta ocazie.

Am plecat spre casa, in jurul orei cinci dupa amiaza. La 0:33 deja eram in pat, cu dusul facut, la Bucuresti. Am mai intarziat pe drum pentru ca am facut mai multe opriri de dezmorteala. Inserarea ne-a prins la intrarea pe valea Oltului, fiind cea mai scurta varianta aleasa pentru a trece muntii. Mi-am adus aminte de sloganul site-ului “Eram fericiti… si n-am stiut!”, slogan valabil incepand cu anul acesta… O “tura” placuta, minunata, cu multe obiective atinse, in “Tara de dincolo de padure” – Transilvania.

…După 2 zile de hoinareală prin locuri dragi mie, revin la asfalt și semnal, iar telefonul o ia razna și bipăie mai ceva ca la un mixaj în club la platane… urările și gândurile năvălesc și-mi umplu tolba cu bucurie. Pentru toate acestea VĂ MULȚUMESC!

Vă întorc un mic crâmpei din sentimentele trăite, cu emoția pură și energia culeasă direct din ceea ce mă înconjoară.

Așa cum mă știți, în paradisul meu verde sau alb de la SRT (Ski Resort Transalpina), întotdeauna m-am simțit ca acasă și ca să mi se arate, încă o dată, că ceea ce iubești cu adevărat poți să dobândești, am primit neașteptat, un petic de zăpadă ca demo al noului sezon care deja se așterne. Am lăsat acolo o incantație pentru voi toți, cei care așteptați nerăbdători să vină… Hai iarnă, hai!

Duminică, am ales calea unei cărări vechi ciobănești, uitată de lume și parcă ștearsă de timp cu buretele. La intrarea pe vale, am avut senzația că un versant întreg pus la pământ de intemperii, va veni grămadă peste mine. Aici am fost tristă și deznădăjduită, dar pe măsură ce am intrat în adâncul pădurii, am simțit, cu fiecare pas, cum sălbăticia zonei în care hălăduiam mă împresoară și cum locul revine și se transformă în natură pură, aparținând unei comuniuni strânse printr-o rețea antică de rădăcini subterane, cu esențe și asocieri clorofiliene, unde trilul scurt al păsărilor are anumite înțelesuri și mirosurile emanate de animalele pădurii îți ascuț toate reflexele umane.

Eram ca niște minuscule vietăți cărora nici pașii nu li se auzeau pe covorul moale și gros de mușchi. Totul era ca o pândă, ca o mirare, ca o relevare: o pădure primară sub pașii noștri, o comoară. Pe sub crengile pline de broboane de apă am urcat pieptiș la ghici, fără țintă, pe urme amprentate în scurmături de sălbăticiuni sau pe mal de băltoace, ca să sorbim picurii de ploaie și cea mai frumoasă imagine, printre vârfurile cetinelor înmuiate în ceață vântuită, să ne lăsăm alergați de negurile trase cortină peste văi și muchii pe care ghiceam vechile sălașuri ciobanești. Am pășit pe pernițe de turbării, foste lacuri colmatate și am ieșit în gol alpin, la poteca vizibilă cât de cât, unde ne-am scufundat până la brâu printre zmocurile de iarbă aurie.

Acolo sus, între 3 ruine ale fostelor stâne și un curcubeu pal, arcuit peste lacul Vidra, în plină biciuire a vântului și în mângâierea udă a burniței peste față, am știut că râd și plâng de fericire. Și nu m-am simțit singură. V-am purtat în gând! Sper să puteți trăi și voi senzația că sunteți parte din acest minunat întreg – Natura!

Bucurați-vă!

Sfârșit de iulie, concediu, dorința de a ieși, iată premisele unei aventuri scurte și la obiect. Invitația primită de la Bogdan – YO3IXW, amicul meu radioamator, a fost primită cu bucurie, mai ales că era vorba de mers cu trenul. N-am mai mers cu trenul de cel puțin 20 de ani… Așa că am zis da în ultima duminică din iulie a acestui an. Planul era să mergem în Piatra Mare până la cabană unde el avea un pic de treabă cu un repetor și cu camera web de acolo. Nu mai mersesem în Piatra Mare de când eram copil…

Zis și făcut, numai că planurile de acasă aproape niciodată nu se potrivesc cu realitatea. De ce spun asta? Pentru că trenul pleacă destul de târziu din gara Basarab, pe la opt fără un sfert și oprind în aproape toate stațiile a ajuns în Timișu de Jos pe la unsprezece și ceva, ceea ce te cam scoate din ritmul și din energia dimineții utilă pentru urcuș. Dar să trecem peste acest aspect minor, demn de luat în seamă pentru alte aventuri.

În Timișu de Jos urma să ne întâlnim cu Cătălin -YO7GQZ si Cristina – YO7JYL din Pitești, cu care am mers până la Dâmbul Morii de unde începe “Drumul Familial”, marcat cu bandă roșie, către cabana și vârful Piatra Mare. Voioși nevoie mare, am luat-o pe poteca ce urcă ușor într-o pantă lină, spre pădure. M-am bucurat că drumul nu e greu pentru că nu mai fusesem cam de multișor pe munte. Între timp am dat drumul la aprs ca să pot vedea pe hartă unde sunt și mai ales unde sunt ceilalți. Am făcut mai multe popasuri pe traseul destur de usor, dar un pic cam lunguț. Dacă eram într-o altă echipă, rămâneam la cabană peste noapte pentru că m-am cam resimțit după cele 3 ore și un pic de mers pe o pantă domoală dar care urcă permanent. Da, într-un final, după o poieniță ce se deschide din padure se zărește frumoasa cabană din Piatra Mare.

Attila – YO6HSH, ne-a întâmpinat cu multă căldură sufletească, cu bucate și băutură din belșug. Mi-am tras sufletul apoi am ieșit să pozez împrejurimile. Cătălin a filmat câteva cadre cu drona iar Bogdan meșterea la repetor. Cristina făcea câteva legături în programul SOTA. Așa a trecut după amiaza la cabana Piatra Mare. Țin să-i mulțumesc lui Ati pentru ospitalitate și buna-dispoziție cu care ne-a întâmpinat și tratat. De asemenea vreau să-i mulțumesc Cristinei, lui Cătălin și lui Bogdan pentru invitație și companie. M-am simțit excelent alături de ei și s-au dovedit a fi adevărați prieteni.

Cristina – YO7JYL, Cătălin – YO7GQZ și Bogdan – YO3IXW au coborât mai devreme, unii pentru a ajunge la Pitești, altul pentru a prinde trenul. Eu am mai rămas cu Ati – YO6HSH să admirăm peisajul, să respirăm înca o gură de aer curat și să ne bucurăm de liniște, apoi am coborât. Vremea a ținut cu noi și a fost frumoasă până seara când am ajuns într-un târziu la Dâmbul Morii de unde m-a luat cu mașina Lucian, un alt prieten montaniard cunoscut acolo pe munte, deoarece pierdusem trenul. Mulțumesc Lucian pentru drumul de întoarcere parcurs în siguranță. Pe coborâre nu am făcut foarte mult dar m-au cam rupt bocancii la degetele de la picioare. Cred că jucau un pic în bocanci, iar panta, nu foarte abruptă, totuși și-a făcut din plin simțită prezența.

Așa se termină o tură scurtă dar foarte intensă în Piatra Mare într-o zi însorită de vară de sfârșit de iulie…

Articol preluat de pe site-ul: yo3ram.ro

Primul meu Făgăraș, primul meu Moldoveanu… Era odată un munte mare care se numea Făgăraș și mai era un tânăr dornic de noi aventuri… Despre mine e vorba, așa eram de entuziasmat încât eram nerăbdător să ajung pe munte. Așa se face că am plecat în iunie 1992, când încă nu se topise toată zăpada. Erau limbi mari de zăpadă pe coaste și pe văi.

Nu îmi amintesc toate detaliile turei în schimb știu că am plecat din Zărnești mergând spre Plaiul Foii pentru a intra în Făgăraș dinspre est. Nu mai știu dacă am luat-o pe firul apei, la fel ca în tura din 1991, sau am mers pe poteca marcată cu bandă roșie . Parcă să zic că am luat-o totuși pe poteca marcată, pentru că am vrut să vedem, Bogdan și cu mine, dacă, și cu cât e mai lung drumul pe potecă, decât cel pe firul apei, adică cât de mult ocolește poteca, față de drumul de-a dreptul.

Până la poteca marcată am făcut un popas peste noapte, la cantonul silvic Rudărița, pentru că pe drumul forestier de la Plaiul Foii spre Făgăraș, ce să vezi, pe malul celălalt al Bârsei Groșetului un ursuleț își potolea setea, după amiază pe la 4… Era negru, nu brun și când ne-a auzit s-a speriat și a intrat în pădure, dar… nici noi nu eram prea bine… am cam tras o sperietură destul de zdravănă, de am ajuns la canton în 15 minute în loc de aproape o oră, întrucât mai aveam încă vreo 4 km de parcurs.

Peste noapte a fost liniște, nu ne-a deranjat nici un urs, a doua zi am plecat pe potecă și am ieșit în golul alpin înainte de vârful Comisul (1883m). Ne-am oprit undeva la un izvor să luăm apă și am plecat mai departe. În câteva ore de mers am ajuns în dreptul vârfurilor Berevoiescu (2300m) și Belia Mare (2295m). Ne-am îndreptat către refugiul de pe platoul de la Berevoiești care era de tipul “vagon” din tablă sudată pe structură de cornier gros. Am oscilat între a pune cortul sau a dormi în refugiu, până la urmă am ales să dormin în refugiu, deoarece se apropia o furtună destul de feroce. Înainte de furtună am apucat să mergem după apă la izvorul dinspre sud-vest la 15 minute de mers (ușor în coborâre).

Mi-aduc aminte că am cam făcut frigul în refugiu peste noapte… ne îmbrăcasem cu tot ce aveam la noi și stăteam pe priciuri amândoi în aceeași poziție, ca să ne încălzim, apoi când voiam să ne întoarcem pe partea cealaltă, ne anunțam, ca să ne întoarcem sincron. Asta și din cauza vântului care bătea nestingherit prin refugiu, pentru că geamul era spart, iar tabla era trasă și întoarsă pe la colțuri. Izolația de fibră de sticlă nu mai era demult iar priciurile erau devastate. Cu greu am găsit unul în care să putem dormi cât de cât.

Atunci mi-am dat seama că ceva e în neregulă cu unii oameni de la munte, încercând să aflu cam ce fel de oameni pot distruge în halul ăsta refugiile. Peste ani mi-am dat seama, e vorba de “magneți”, acei localnici care umblă după fier vechi, de alți localnici care vin vara să culeagă afine sau alte fructe sau plante și nu în ultimul rând, ciobanii care în pelerinajele lor cu oile, uneori mai distrug câte ceva… Bineînțeles că pot fi și unii turiști dar destul de rar, pentru că e puțin probabil ca un turist, căruia se presupune că îi place natura și turele montane, după un efort destul de mare pe care l-a făcut pentru a ajunge acolo, să se apuce să distrugă, când știe că acel refugiu îi oferă un adăpost pe vreme rea și chiar îi poate salva viața. Poate doar dacă se îmbată și începe să fie agitat, dar asta cred că se întâmplă foarte rar.

În fine, am trecut cu bine noaptea în refugiul foarte bine aerisit, iar a doua zi am mai mers preț de câțiva kilometri buni până la Curmătura Zârnei (1923m). Atunci mă gândeam cât de lungi pot fi potecile în Făgăraș, mai ales în partea estică… Până în Curmătura Zârnei, poteca de creastă lasă în drepta vârful Pietrele Popii (2229m), trece prin Curmătura Vladului (2182m), ca apoi să lase în stânga vărful Brătila (2274m) și vârful Ludișoru (2302m). După alți doi kilometri poteca urcă pe vârful Fața Unsă (2246m), ca după o coborâre de 300 și ceva de metri diferență de nivel să ajungă în sfârșit în Curmătura Zârnei. În apropierea vârfului Brătila este o intersecție de trasee montane, dintre care cel dinspre sud face legătura cu masivul Iezer-Păpușa pe marcaj triunghi roșu ce ajunge în vârful Roșu (2469m). Cel dinspre nord coboară pe valea râului Dejanilor în localitatea Dejani tot pe triunghi rosu .

La Curmătura Zârnei ne-am uitat la starea refugiului de tip iglu de fibră de sticlă, dar când am văzut în ce stare jalnică e am pus cortul imediat. Și bine am făcut. Deși noaptea înghețase apa afară, în bălțile de pe potecă, noi am dormit aproape în chiloți, pentru că deși foarte greu, cortul “Făgăraș 2” a fost un cort foarte bun și călduros. Și pe deasupra am avut și saci de dormit de vară, deci subțirei…

A doua zi… senin complet, nici un nor pe cerul albastru ireal. După cafeaua și conserva de dimineață am plecat. Un traseu punct roșu face legătura între Curmătura Zârnei și vârful Moșu (2261m), aflat pe traseul marcat cu triunghi albastru ce urcă de la cabana Urlea și merge paralel cu creasta principală până după vârful Urlea. Acest traseu poate fi folosit ca alternativă dacă vrei să scapi de vârful Urlea când urci de la cabana Urlea spre creastă.

Îmi amintesc cum pe una din muchiile înclinate la aproximativ 45 de grade, pline de zăpadă înghețată, am alunecat cam 100 de metri cu capul înainte, pe spate… Bogdan s-a făcut verde, își făcea calcule cum mă aduce în cârcă, rănit sau mort, până acasă, și mai ales, cum le spune alor mei că am murit, dar… ce să vezi, surpriză… m-am oprit din alunecare înfigându-mi unghiile în zăpada înghețată și punând frână cu mâinile și cu călcâiele. M-am oprit și în câteva minute eram din nou pe potecă. Imediat și-a revenit și Bogdan din “micul” șoc și am mers mai departe cu multă atenție mai ales pe limbile de zăpadă.

După vârful Zârna (2306m) poteca noastră () trece pe sub vârful La Fundul Bindei (2466m), vecin cu vârful Dara (2500m), apoi face dreapta spre vârful Urlea (2474m). Suntem în dreptul Lacului Urlea aflat la aproximativ 2200m. Este și o potecă ce coboară la lac (pe unele hărți apare dungă albastră ), pentru turiștii care înnoptează pe malul lacului. Noi ajungem să ocolim prin stânga vârful Urlea, întâlnindu-ne cu poteca ce coboară de pe vârful Urlea , potecă ce vine din satul Breaza, pe Colții Brezei, Cabana Urlea, vârful Moșu, vârful Urlea.

Trecând de vârful lui Mogoș (2395m) și de vârful La Cheia Bindei (2383m), mai avem foarte puțin până la Fereastra Mare a Sâmbetei (2188m) străjuită de falnicul Colț Bălăceni (2285m), ce are și câteva trasee de alpinism, și de Muchia Slăninei (2268m). După un mic popas în Fereastră, am tras tare să ajungem până spre seară la refugiul Viștea. Avantajul pe această porțiune e că se merge aproape orizontal, cu mici variații de nivel. Repere pe traseu până la refugiul Viștea sunt: Ferastra Mică a Sâmbetei, vârful Gălășescu Mic (2433m), Fereastra Răcorelelor (2297m), vârful Gălășescu Mare (2470m), vârful Gălbenelele (2456m) și vârful Hârtopul Ursului (2461m) de pe care se coboară la refugiul Viștea. Ceea ce am făcut și noi.

Refugiul era construit din cărămidă și beton și avea 8 priciuri. Nu știu dacă acum mai există în forma aceea, dar știu că e destul de solid, pentru că vitregiile vremii sunt destul de cumplite în aceste locuri, vânturi puternice, avalanșe și alte fenomene meteorologice pot duce la distrugerea lui. Spre seară au venit doi băieți dinspre vest. Spuneau că a doua zi trebuie să ajungă acasă în Zărnești. Mi-aduc aminte că tinerii erau încălțați cu teniși și erau îmbrăcați destul de sumar. Nu știu ce s-a întâmplat cu ei dar cred că au ajuns cu bine. Ne-am odihnit foarte bine după efortul făcut, noaptea trecând liniștită cu un cer senin și fără vânt.

A doua zi era ziua cea mare în care urcam în sfârșit, prima dată pe Moldoveanu. Ne-am pregătit rucsacii și restul echipamentului și țuști pe urcușul spre vârful Viștea Mare (2527m). Am făcut vreo oră două până am urcat, dar acolo am lăsat rucsacii și am mers doar cu aparatul foto “Smena 2” până pe vârful Moldoveanu (2544m), spre sud, pe marcajul punct roșu . După pozele obligatorii am luat-o înapoi cu grijă la Spintecătura Moldoveanului, spre Viștea. Am coborât apoi spre vest pe dungă roșie , marcajul de creastă al Făgărașului, spre vârful Ucea Mare (2434m), vârful Corabia (2407m), vârful Podul Giurgiului (2358m) și vârful Tărâța (2414m), ajungând în Șaua Podragului.

De aici am coborât la Cabana Podragu pe triunghi roșu . Negăsind cabana deschisă și terminându-ni-se conservele am găsit oportun să coborâm până la Cabana Turnuri, în speranța că acolo vom găsi ceva de mâncare. După un scurt popas la Cabana Podragu, chiar lângă motorul imens al elicopterului Mi-4 de fabricație rusească căzut la 4 iulie 1963, am plecat spre Cabana Turnuri pe valea Podragului, pârâul ce se formează din Lacul Podragu, se unește cu pârâul Arpașul Mare ce se scurge din Lacul Podrăgel și de pe versanții vestici ai Muchei Podragu și se varsă în Olt, sub denumirea de Arpaș, în localitatea Arpașu de Jos. Tot la Podragu am văzut și resturile elicelor elicopterului, care erau folosite ca spătar la băncuțele de odihnă de la cabană, iar una din ele era folosită ca ghid de captare și scurgere a apei la un izvor.

După câteva ore am ajuns în sfârșit la Cabana Turnuri (1520m) unde, din fericire, am găsit deschis și am comandat supă de cartofi cu pâine… În sfârșit mâncam mâncare adevărată. Rupți în gură de foame și de oboseală am mai comandat încă o supă și ne-am cazat la priciuri. Vreau să vă spun că acolo am mâncat cea mai gustoasă supă de cartofi “ever”! Sau era doar împresia noastră că e bună, pentru că eram lihniți și obosiți, astfel încât am fi mâncat orice cu plăcere… Nu știu, cert e că mi-a rămas întipărită în cap această idee și mai ales acel gust sublim. Am adormit la căldură pentru că hornul sobei trecea pe la etaj, unde erau priciurile. În sfârșit ne odihneam și noi “ca lumea”.

Pentru mine, Făgărașul, a rămas pentru totdeauna muntele meu de suflet, poate pentru că a impus respect și m-a făcut să învăț foarte repede multe din lecțiile pe care le oferă cu generozitate, să-i simt sufletul și să-l iubesc, dincolo de lumea materială.

Edi G.

Următoarea zi a fost cea mai grea din toată tura, deoarece după ce am coborât de pe munte aveam de mers încă vreo 15 kilometri pe drum forestier pe potecă bătătorită care te rupe la picioare, asta și din cauza bocancilor de armată și a ciorapilor care se mai adunau la călcâi, nu mai zic de rucsac, pentru că între timp s-a golit de greutatea conservelor. La un moment dat am lăsat în stânga marcajul triunghi roșu, foarte aproape de Cabana Arpaș (Fata Pădurii 600m), pentru a merge spre orașul Victoria. În scurt timp am aflat că nu are gară, adică nu trece niciun tren pe-acolo, deoarece cea mai apropiată cale ferată e la Ucea, un oraș aflat cu vreo 8 kilometri mai spre nord, pe ruta Sibiu-Făgăraș-Brașov. Am căutat o mașină spre Ucea și am găsit un autobuz de navetiști care ne-a dus aproape de gara din Ucea. Am luat trenul spre Sibiu, deoarece aveam întâlnire cu niște prieteni acolo. Am mai petrecut cu ei un timp prin Sibiu și Sighișoara, după care am venit acasă.

Cu acest articol am terminat seria de “Vremuri…” cu poze vechi pe hârtie, sau diapozitiv, cu amintiri din tinerețe și cu aventuri din timpuri imemoriale. Am mai avut ieșiri pe munte și multe aventuri dar, neavând cu ce să le ilustrez nu le mai scriu, unele dintre ele nici nu sunt demne de un articol. Iar site-ul, după cum vedeți, este vizual, bazat în special pe fotografii. De aceea, poate am să mai amintesc în treacăt despre vreo aventură din tinerețe, dar ocazional, în cadrul unei povești recente. Mulțumesc pentru răbdarea de a citi până la capăt.

Iată-ne din nou la vremea amintirilor… Am găsit câteva poze vechi alb-negru pe care le-am scanat și vi le arăt imediat, dar am întârziat cu povestea deoarece nu-mi mai aduceam aminte exact traseul pe care l-am parcurs. M-am consultat cu Bogdan, amicul meu de munte, și din amintirile lui și ale mele am refăcut traseul și povestea.

Așadar vara anului 1991 ne-a adus din nou împreună pe munte, cu rucsacii cu cadru, cu cortul “Făgăraș 2” ce avea 6 kilograme și jumătate, pe care îl împărțeam în două… unul lua mușamaua și cortul interior, altul lua cele 7 bețe din fier galvanizat și tenda. Era o împărțeală echitabilă…

Pe vremea aceea când plecam pe munte stăteam vreo 2 săptămâni, nu ca acum cel mult câteva zile. Vă imaginați că trebuia să cărăm și mâncare pentru atât de mult timp. Aveam rucsacii de aproximativ 40 de kilograme fiecare, pentru că nici țoalele nu erau mai ușoare. Pulovere din lână, tricouri din bumbac, “bucătăria” cu spirt solid, borcane de sticlă, iar mâncarea o calculam în principiu la două mese mai consistente pe zi și o a treia mai ușoară. Astfel aveam zeci de conserve de fasole cu costiță care erau celebre pe munte în acele vremuri, conserve de pește și de pate de ficat. Supe la plic nu erau, doar fulgi de fasole sau fulgi de cartofi din care încropeai o supă sau un piure. Uneori mai luam ceapă și usturoi, sau ceva legume, dar le terminam destul de repede ca să ne mai ușurăm rucsacul. Alteori luam o cutie mai mare de aluminiu umplută cu carne sau cârnați în untură. Era foarte bună, dar era grea ca la balamuc și odată deschisă riscam să atragă după miros diverse animale sălbatice, chiar dacă o agățam în copac.

Una peste alta eram “tineri și frumoși” și ne plăcea aventura. Nu că nu am fi și acum la fel… Așa că făceam față cu brio tuturor provocărilor, ceea ce facem și acum, sic! În acea vară ne propusesem să facem o tură mai mult pe nemarcate, cu toate astea a fost cam 60% pe poteci marcate și doar 40% pe nemarcate. Aventura a început din Zărnești – Fântâna lui Botorog. Am urcat la Curmătura trecând prin Poiana Zănoaga și am înnoptat la cort la Curmătura . Pe vremea aceea locul de cort nu era pe bani ca acum, nici nu era îngrădit locul de cort și nici nu era amenajată scara de coborâre la locul de cort. Nici pădurea de brazi din fața cabanei nu era atât de mare ca acum. Aveai o perspectivă mai amplă de la cabană spre sud-vest.

A doua zi am urcat pe Vârful Ascuțit (2150m) pe triunghi albastru și am luat-o pe Nordică spre sud , cât am putut de mult. Pe la 8 seara încă nu ajunsesem pe Piscul Baciului (La Om 2238m), implicit la Grind 2, așa că am pus corturile chiar pe creastă, probabil undeva între Vârful Zbirii (2220m) și Vârful La Om. Da, chiar așa, deși pare imposibil, așa a fost. Am găsit o porțiune de creastă cu două poteci una un pic mai sus, alta mai jos cu vreo 10 cm, destul de drepte și am pus cortul de-a lungul crestei. Cuiele le-am înfipt în panta prăpastiei cu atenție să nu plecăm și noi la vale… Chiar glumeam între noi, că să fim atenți când ieșim noaptea să ne ușurăm, chiauni de somn, să nu mergem la “toaletă” în prăpastie. Când scriu aceste rânduri îmi dau seama cât de zăpăciți eram, cât de… cumva inconștienți, dar de o înconștiență pură, drăgălașă, adolescentină. Ne plăcea să experimentăm orice, inclusiv dormitul pe creasta Craiului pe potecă, nu pe un vârf sau la vreun refugiu… aveam aventura în sânge, cum se zice.

Peste noapte ni s-a terminat apa așa că până a doua zi am stat cam pe uscat. De dimineață, după cafea și “micul dejun” am împachetat și am plecat spre Șaua Grindului. Nu-mi amintesc dacă era refugiul sau nu, sau în ce stare era, însă acolo am întâlnit câțiva tineri care ne-au dat o gură de apă, suficientă pentru coborârea pe la Lanțuri până la refugiul Șpirlea , unde știam că e izvor și că ne putem face plinul la apă.

Am făcut un mic popas la Șpirlea, unde am găsit o tabără a unor copii din Zărnești care se chinuiau să aprindă focul sub îndrumarea unui profesor. După câteva zeci de minute de așteptare în care ne distram copios pentru că “lemnele nu ard”, Bogdan s-a hotărât să-i ajute. În câteva minute, ca printr-o magie, lemnele ardeau de mama focului, fără probleme. Noi am scos de prin rucsaci câte ceva de-ale gurii apoi am mers după apă. După ce ne-am potolit foamea și setea am plecat ușor spre Făgăraș prin Plaiul Foii, Bârsa Groșetului, Ruderița . Nimerisem o zi de sâmbătă sau duminică când pe firul apei (Bârsa Groșetului) erau numai mașini, corturi și grătare. Fiecare cu muzica și mirosul lui… Am mers cât mai mult pe firul apei, până ne-am îndepărtat suficient de mult de ultima mașina cu muzică, cort și grătar și ne-am instalat cortul pentru noapte. Locul era atât de frumos, de primitor și liniștit încât am stat și a doua zi să ne adunăm forțele pentru restul aventurii.

Apoi am plecat spre Făgăraș însă nu pe poteca marcată (,) ci pe firul apei care ne-a scos în Vârful Comisul (1883m), ocolind prin dreapta vârfurile Lerescu Mic (1503m) și Lerescu Mare (1680m). De acolo am mers pe cuba de nivel de aproximativ 1800m trecând pe lângă două stâni, spre Muntele Luțele Mici. Nefiind traseu marcat am cam bâjbâit prin pădure dar până la urmă ne-am orientat bine. Aveam harta Făgărașului aceea atașată de cărticica “Munții Noștri”. Am înnoptat undeva în pădure pe niște smocuri mari de iarbă, printre care ne șerpuiam ca să putem dormi. Aici în pădure ne-a prins și ploaia, așa că am fost nevoiți să mai stăm o zi mohorâtă, cu ploaie ca de toamnă, o zi pe care am petrecut-o jucând cărți, tabinet, popa prostu sau șeptică. Am încercat și whist dar nu prea mergea în doi…

Următoarea zi părea mai prietenoasă din punct de vedere al vremii așa că am strâns și am plecat pe Valea Luțelor spre coada lacului Pecineagu. Pe la prânz traversam Dâmbovița la intrarea în lacul Pecineagu. Am mai mers pe partea dreaptă a lacului vreo doi kilometri și am găsit o pajiște perfectă pentru pus cortul. Am mai stat o zi sau două pe malul lacului Pecineagu, până ni s-a terminat mâncarea, apoi am plecat. Țin minte că la ultima masă mâncam pâine cu ceapă… După baraj am continuat pe firul Dâmboviței spre Cabana Cascoe (Cascuie). Întrebând o bătrânică localnic unde e cabana, ne-a răspuns: “E colea de vale, maică!” Și… am mers “colea de vale” de ne-au sărit pingelele de la bocanci… nu se mai termina odată “colea-ul de vale”…

Am ajuns la Cabana Cascoe de unde ne-a luat un autobuz cu muncitorii de la baraj care plecau acasă pentru weekend, deoarece era vineri. Am mers cu autobuzul prăfuit până la Câmpulung Muscel și de acolo cu trenul până acasă. O aventură a tinereții petrecută cu foarte mulți ani în urmă (vreo 28) ce a lăsat amintiri frumoase pe care încerc, și pe această cale a blog-ului, să le fac nepieritoare.

Mi-aduc aminte cu nostalgie de vremurile tinereții când ne aventuram fără nicio problemă oriunde și oricum. Așa se face că în vara anului 1987 am mers cu fratele meu Marius în Bucegi, urcând pe Valea Jepilor pe cruce albastră până la Cabana Caraiman (2025m), ca apoi să vedem Crucea Eroilor de pe Caraiman (2284m) și Babele (2200m).

Am plecat cu trenul într-o duminică de dimineață până la Bușteni, apoi de la hotelul Silva am intrat în pădure pe poteca marcată, nu știu cât am făcut până sus, dar nu foarte mult. Aveam un mic sac pe post de rucsac de tură în care pusesem o sticla cu apă și o gustare. N-aveam echipament adecvat dar vara mergea și în adidași… Ne-am oprit la Cabana Caraiman, apoi am mers spre Cruce pe punct roșu . La Cruce am făcut câteva poze (diapozitive) pe care le vedeți mai jos.

Apoi, pe platou spre Babe drumul a fost ușor. Am făcut poze Babelor iar spre seară am coborât pe valea Jepiilor Mari pe triunghi albastru . Pe coborâre a plouat puțin cu soarele la apus și s-a făcut un curcubeu de toată frumusețea, proiectat spre est, adică îl puteam vedea pe toată coborârea… Păcat că n-am mai avut film în aparatul foto Smena 2 pentru a surprinde frumusețea de curcubeu…

Pe coborâre, exact când a apărut curcubeul mi-am adus aminte că trebuia să fiu în gara de Nord ca s-o întâmpin pe viitoarea mea soție deoarece venea de la părinți cu bagaj mare… Ce să vezi, am uitat de treaba asta, o fi venit singură cu vre-un taxi sau cu ITB-ul? Poate, nu-mi mai aduc aminte aceste detalii… între timp am divorțat și de ea și de a doua…

A fost o duminică pe cinste, cu munte, soare pe creste, puțină ploaie și un curcubeu superb. Mulțumesc fratelui meu Mariusică pentru fotografiile pe care mi le-a făcut.

Un loc drag mie m-a atras în iarna lui 2019… Cantonul Cheia din Buila-Vânturarița. Și asta datorită prieteniei cu Nea Fane – cabanierul, a cărui zi a sărbătorit-o în ianuarie. Până aici nimic ieșit din comun, însă ce urmează este o experiență și o lecție de viață, cel puțin pentru mine. Întâmplarea a făcut să nu pot veni de sâmbătă 19 ianuarie cu amicul meu Bogdan care a urcat până la Canton cu mașina unui amic. Între timp a nins abundent câteva zile la rând iar eu am ajuns în satul Cheia abia pe 24 ianuarie când am reușit să urc cu mașina lui Ionuț doar până la Cabana Codric. De acolo am urcat pe jos până la “Lac” , o porțiune de drum aflată în dreptul troiței și a izvorului amenajat situată la aproximativ 3 km de tunel. De acolo se desprte în dreapta poteca spre Olănești . Până acolo drumul era deszăpezit de muncitorii de la exploatarea forestieră, pentru camioanele ce cară lemne…

Urcușul a devenit din ce în ce mai greoi. Zăpada mare de aproximativ 1,4 m, afânată și apoasă, combinate cu ploaia ce se transforma în lapoviță ce ne-a udat până la piele, inclusiv rucsacul cu tot cu protecția de ploaie “Mammut” pe el au făcut ca drumul să devină aproape un calvar. La toate astea a contribuit și lipsa mea de antrenament… deh, duc o viața destul de sedentară, din păcate, cu un serviciu la calculator și cu doar câteva ieșiri pe an. Pașii se afundau până la brâu în zăpada. Echipament am avut însa nu era prea bun pentru iarnă, lipsa rachetelor fiind resimțită din plin. Una peste alta am ajuns la tunel în câteva ore, dar de-acolo mai aveam de coborât încă 4 km până la Canton în aceleași condiții. Efortul suplimentar îl făceam pentru a ieși din zăpadă când mă afundam și pentru a ocoli, sări sau trece pe sub zecile de copaci căzuți la pământ din cauza greutății zăpezii de pe ramuri.

Începuse să se întunece, poteca abia se mai vedea. Am scos frontala și am continuat drumul la insistențele lui Ionuț și ale lui Pablo, cărora le mulțumesc pentru sfaturile, susținerea și încurajările pe care le-am primit. Epuizarea fizică mă copleșise, am avut fracțiuni de secundă când intram în panică. Voiam să mă opresc pentru odihnă, dar nu puteam sta mai mult de câteva zeci de secunde deoarece frigul punea stăpânire pe mine, fiind ud până la piele. Îmi venea să mă întorc, dar drumul de întoarcere era mai lung decât cel pe care mergeam spre Canton. La tunel îmi trecuse prin cap ideea de a rămâne la troița de lângă intrare, dar faptul că nu avea ușă, deci nu mă puteam încălzi și usca, m-a făcut să renunț repede la acest gând. Ionuț nici să nu audă de așa ceva! M-a convins să merg, alternativa fiind mult prea sumbră.

Și uite așa, am tras de mine peste puterile normale, am simțit cum se varsă adrenalina în sânge. De acum mergeam mecanic, fără niciun gând, pas după pas, fără să mă mai intereseze unde mă aflu, cât mai e până la destinație, sau dacă mă mai paște vreun pericol. Eram un robot care doar mergea. Ionuț și Pablo au luat-o înainte când și-au dat seama că ne prind din urmă alți trei turiști de care știam că vor veni. Ultimul kilometru prin pădure l-am făcut cu Otilia, Gabi și Valentin cei trei turiști care m-au prins din urmă. Între timp s-a întors Pablo de la Canton cu o sticlă de ceai cald cu mult zahăr și cu două aspirine pentru energizare și febră musculară. Mulțumesc Pablo! Odată cu el a venit și Bogdan care mi-a luat rucsacul din spinare, ușurându-mi mersul. Mulțumesc Bogdan! Când ceasul arăta aproape zece seara am intrat pe ușa Cantonului Cheia din Buila-Vânturarița, ud leoarcă și epuizat la maximum.

Am reușit să îmi revin încet, încet, abia după ce m-am schimbat în haine uscate. Oricum, schimbarea de haine mi-a luat mai mult de o jumătate de oră. Abia mă mișcam. Am trăit o experiență de neuitat care, cu siguranța îmi va schimba sau marca într-un anumit fel viața. Am mâncat câte ceva și am mai luat o aspirină pentru febra musculară dar și preventiv pentru răceală. Într-un târziu am adormit la căldura sobei din camera lui Nea Fane, pe care l-am felicitat pentru vârsta frumoasă la care a ajuns. A doua zi, spre surprinderea mea, mă simțeam destul de bine, aproape de normal, mai persista puțin febra musculară în toți mușchii, nu numai în cei de la picioare. Mi-am dat seama că efortul făcut a fost extrem și s-a resimțit în tot corpul. Între timp ne-am luat rămas bun de la Ionuț și Pablo promițându-ne că ne vom revedea la primăvară când dau ghioceii în floare… Mulțumesc John!

În răstimpul petrecut la Canton, în cinstea zilei lui Fane, nu îmi puteam scoate din minte aventura trăită. În prima noapte, până să adorm, când închideam ochii vedeam doar pași prin zăpadă, imagini pe care nu le puteam alunga din ecranul minții. Cred că șocul emoțional a fost destul de puternic făcându-mă să mă gândesc la drumul de întoarcere… Mă gândeam dacă ar trebui să chem Salvamontul, sau cât costă un helicopter, sau poate să dau telefon la serviciu să le spun că îmi iau tot concediul acum și mai vin la primăvară… Tot felul de gânduri îmi treceau prin cap, dar până la urmă toate m-au întărit, pentru că la întoarcere, știind ce mă așteaptă, am fost cumva pregătit din punct de vedere emoțional.

Până pe 30 ianuarie am depănat amintiri cu Nea Fane și cu Bogdan. Prin curtea Cantonului mișunau tot felul de vietăți, printre care am fost plăcut surprinși de vizita unei vulpi și a unui jder, probabil în căutare de hrană. De vineri până duminică ne-au ținut companie amicii din Ploiești și Constanța, Otilia, Gabriel și Valentin. Ei au plecat duminică pe o vreme absolut superbă. Am aflat peste câteva ore că au ajuns cu bine. Chiar vorbeam cu Bogdan și cu Nea Fane că poate ar fi fost bine dacă am fi plecat și noi cu ei. Dar nu, hotărâsem să plecăm miercuri sau joi. În cele din urmă a rămas pe miercuri 30 ianuarie. M-am bucurat de momentele petrecute la Canton în compania lui Nea Fane și a lui Bogdan, dar ziua “Z” se apropia cu pași repezi. Ne-am odihnit cât am putut de mult, deoarece trasee prin împrejurimi era aproape imposibil să facem.

Marți seara începuse din nou să plouă apoi să ningă. Spre dimineață ninsoarea s-a transformat din nou în ploaie fapt ce a îngreunat zăpada deja depusă, facând-o apoasă și “untoasă”, ca să folosesc un temen “auzit” de la Denisa. Venise marea Zi. Ne-am trezit la 7 ca să avem timp de cafea, de toaleta de dimineață și de pregătirea rucsacilor de drum. Hotărâsem să plecăm la ora 9 ca să prindem cât mai mult din drum pe lumină, ceea ce am și făcut. Până la a doua trecere a râului Cheia ne-a condus și Nea Fane, mai mult de plictiseală. De fapt cred că ar fi avut de gând să meargă până la tunel ca să-și ia bidonul de 5 litri de benzină pentru generator, lăsat de Ionuț cu câteva zile în urmă. Dar a renunțat repede văzând că zăpada e mare iar copacii căzuți pe drum sunt cu sutele. Pe deasupra, nici nu-și luase bocancii, se încălțase doar cu cizme de cauciuc.

Așa că la apă ne-am luat rămas bun și fiecare și-a văzut de drumul lui. Urcam cu Bogdan către tunel, pas cu pas, insistând pe bătătorirea zăpezii înainte de a călca pe urmele vechi lăsate de cei ce trecuseră cu câteva zile înainte pe-acolo. Bineînțeles că ploaia persista, nu ne dădea deloc pace, iar mai sus, cam cu vreo doi kilometri înainte de tunel s-a transformat în lapoviță. Copacii căzuți trebuiau din nou ocoliți, săriți sau trecuți pe sub ei, ceea ce ne-a prelungit extrem de mult călătoria. Pe la trei și jumătate după amiaza vedeam deja intrarea în tunel. Bogdan nu se așteptase la o astfel de aventură, în tunel luându-l tremuratul de frig de-a binelea. Eram uzi până la piele de la ploaia-lapoviță. Ne-am oprit o jumătate de oră să ne adunăm forțele, să mâncăm câte ceva și să bem ultimele guri de ceai care se răcise deja, dar tot era bun pentru că era dulce.

Am plecat la ora patru după amiază de la tunel, îndurând încă vreo patru ore de mers cele trei curbe până la poteca de Olănești. Imediat după tunel am scos frontalele mergând aproape teleghidați. Cred că eu eram mai bine decât Bogdan, știind ce mă așteaptă. Pe Bogdan, efortul susținut l-a cam luat prin surprindere. Nu era pregătit sufletește pentru o asemenea aventură, dar a rezistat eroic până la capăt. Când am văzut urmele roților de TAF, parcă am înviat… Cele câteva zeci de metri până la troiță i-am parcurs fluierănd pentru că drumul deja era deszăpezit. Am băut apă de la izvorul amenajat “spre potolirea setei duhovnicești și trupești a călătorilor obosiți de poverile vieții“. Apoi am luat-o ușor la vale mergând nici cinci minute că deja vedeam proiectoarele mașinii cu care venise Ionuț (altul decât cabanierul de la Canton), pe care îl rugasem cu o zi înainte să vină să ne ia de unde poate, de cât mai sus. L-am sunat apoi din nou de la tunel ca să confirmăm că venim… și… iată-l aici întâmpinându-ne.

Ne-am suit în mașină unde căldura ne făcea să ne simțim foarte bine, deși eram uzi leoarcă. Ne-am oprin la Mânăstirea Iezer unde își lăsase Bogdan mașina. Am pornit-o, le-am mulțumit băieților că ne-au adus până acolo și am plecat spre mașina mea, lăsată la prietenul Bebe. Aici ne-am schimbat în haine uscate. Bebe și Corina, soția lui, ne-au invitat să rămânem peste noapte la ei, știind ce efort am depus și cât de obosiți eram. Și ei sunt oameni de munte cu mult mai multă experiență comparativ cu noi. Bogdan a refuzat politicos, plecând spre casă. Eu am acceptat oferta și am rămas peste noapte să mă odihnesc. Am povestit cu Bebe aventuri de montaniarzi, până pe la miezul noapții, gândindu-mă cu voce tare că ar face bine dacă ar așterne pe hârtie toate poveștile vieții lui. Cred că ar ieși o carte minunată din colecția “Romania Pitoreasca“. Vă mulțumesc din toată inima pentru bunătatea de care ați dat dovadă, pentru ospitalitate și găzduire, dragilor Corina și Bebe.

Așadar asta e aventura vieții mele pe munte iarna în ianuarie 2019, pe zăpadă de 1-2 m, cu ploaie și lapoviță, cu udătură până la piele, frig și înnotat prin zăpadă, 9 km la dus și 7 km la întors, cu epuizare și frumusețe, vorba lui Irving Stone, cu: “Agonie și Extaz”. Da, eu am învățat ceva din lecția asta oferită cu atâta generozitate de viață. Am simțit nevoia să împart cu voi această experiență. Ce am învățat? N-aș putea să spun acum la final în două cuvinte, dar am să mă gândesc la asta pentru voi… Poate că “viața e frumoasă și merită trăită din plin la intensitate maximă“. Voi ce părere aveți despre această aventură?

Astăzi, 11 decembrie, de Ziua Internațională a Munților, împărtășesc cu voi un mic crâmpei din măreața și veșnica lor împărăție!

Castelul Coziei pare adeseori aievea sub bagheta norilor, fie poleit în lumini aurite la răsărit, fie scăldat în apusuri sângerii ce tivesc la orizont, cu roșu, familiara creastă a Builei. Vânturile tăiose își dau întâlnire aici, în vârful Ciuha Mare la 1668m, izbind direct și șuierător cu tot aerul rece din Făgăraș și revarsă vălătuci albi peste vârful La Om și peste muchia de la Mocirle, descărcând pe fața sa nordică frig și prima chiciură.

De sus, din platoul cabanei, se desprind radial poteci spre cele patru… zări. Traseul turistic de anduranță, bandă albastră, atât în urcare cât și în coborâre, se desprinde din muchia Turneanului spre nord-vest în apropiere de Armăsaru și trece prin Rotunda apoi prin Poiana lui Gavrilă spre Țara Loviștei, celor care îl parcurg, așternându-le toamna covor gros de frunze ruginii, până la brâu. La vest, prelunga culme a Turneanului, marcată cu bandă roșie, coboară cu toată frumusețea vâii Oltului și a vecinului Basarab la vedere.

Spre sud, mai jos de stâna din Foarfeci, unde un norocos cioban bătrân a supraviețuit trăznetului ce a trecut prin acoperiș și prin tranzistorul său antic, se deschide larg panorama până la Dunăre, aceasta fiind vizibilă ca o panglică argintie în zilele deosebit de senine.

Spectacolul abruptului Coziei este aici desăvârșit. Există, pentru cine are ochi să-l ghicească, un Sfinx privind tacit cum Oltul îi scapă din strănsoarea gnaiselor la Turnu. Câteodată, se aude până aici sus, toaca bătută ritmic la Stânișoara, dimineața, când roua încă nu s-a scuturat de pe potecile tainice ce răzbat prin Șeuța Doctorului. În vale, peste praguri și peste Poaina Zânelor se lasă fir despletit de apă în cascada Gardului. Colții Foarfecii cu al lor labirint ascuns stau vecini peste văi cu urcarea expusă de pe Fruntea Oii, ce primăvara te îmbată cu miros de lămâiță și vara de cimbrișor ars de soare.

Mai spre est, un Bulz pleșuv, te sfidează cu o siluetă masivă și suplă în același timp. Incendiul de vegetație care a început de aici, încă mai are urme vizibile, schelete de brazi și pini carbonizate de focul nimicitor.

Cozia surprinde cu o sumedenie de turnuri care țâșnesc neașteptat din trupul pădurii de foioase spre cer, cu pini aninați peste abisuri, contorsionați în vânt, încercând parcă să atragă atenția asupra locurilor de taină. Cozia are și momente de tristețe, unde poți să pui genunchiul în fața crucii ridicate în memoria unui iubitor de munte stins și să gândești la alegerile pe care le facem sau la soartă.

Cozia are o mână de voluntari salvamont care veghează și-ți dau ajutor ori de câte ori ai nevoie, o echipă de oameni dedicați care marchează și amenajează traseele turistice, ca tu când treci vara sau iarna pe la Pasul Pisicii să te bucuri de sprijinul oferit de un cablu pe o pantă cu gheață sau stâncă alunecoasă.

Cozia te marchează olfactiv cu parfum de iededră ce urcă în vânt din Marele Amfiteatru, până sus în potecă și vizual cu irișii săi pitici legănați în adieri primăvăratice sau cu emoția întâlnirii cu laleaua pestriță. Cozia are fețe priporoase unde stau capre ciopor sau țapi solitari adulmecând pe tancuri, vipere veninoase dar sfioase la apropierea pasului, ursoaice greoaie și pui jucăuși plini de tumbe și giumbușlucuri, râși tupeiști, zeci de ochi care te urmăresc noaptea din întunericul pădurii străpuns doar de frontala turistului sau de razele timide ale lunii.

Poarta de Piatră, asemeni portalurilor spre alte lumi, te face să îți dorești să te teleportezi, sau să îți dorești să scapi de cei care ne hăcuie zilnic din buzunar și ne știrbesc încet și constant din speranță. Croncănitul corbilor este un sunet familiar la ceas de seară, concurență temerară zborului lor fiind arareori plutirea de Icari cu parapante colorate.

Pe la poale de Cozia, urcă sate frumoase, care păstrează rusticul acela frumos prin copii ce descoperă cu drag muntele din spatele casei și comorile pe care le au sub pas. Cochiliile de Acteonella pitite din Cretacic la intrarea în Canionul Cetății din Pătești te fac să iei cărarea ocolită prin păduri foșnitoare iar poteca te conduce spre aceeași cabană din vârful muntelui Cozia, de parcă timpul stă neclintit aici pentru miile de turiști care îl străbat și îndrăgesc deopotrivă.

Pentru că ziua asta, este și a lor, a celor care s-au apropiat și au urcat muntele cu respect:
La mulți ani, MUNTE!
La mulți ani, vouă, celor care simțiți fiorul și dorul de munte!

Din câte mi-am propus anul acesta, am reușit să fac câte ceva. De aceea sunt bucuros. Această bucurie se datorează și faptului că am reușit, în sfârșit, să ajung în Cheile Nerei. Și bucuria nu se oprește aici, pentru că alături de mine au fost și doi buni prieteni montaniarzi, e vorba despre Bogdan, amicul meu de mers pe munte și Nea Fane, cabanierul de la Cantonul Cheia din Buila-Vânturarița, pe care mulți dintre voi cu siguranță îl știți.

Am plecat sâmbătă dimineață din București cu mașina lui Bogdan proaspăt upgradată cu gaz. Bogdan, mândru nevoie mare, nu mai înceta să-și laude mașinuța… că ce bine merge pe gaz, că ce economie face, că îl costă un plin nu-știu-cât și că își va recupera investiția de doar nu-știu-câți lei în câteva luni… Mi-a făcut capul calendar, dar trebuie să recunosc, mașina a mers excelent și, într-adevăr, datorită faptului că gazul e mult mai ieftin (cu mici variații de preț, prin țară) ne-a costat mult mai puțin transportul. E o treabă și-asta cu gazul…

Și cum vă spuneam, am plecat sâmbătă dimineață din București pe A1 spre Râmnicu Vâlcea să-l recuperăm pe Nea Fane. L-am pescuit din parcul Zăvoi, apoi am luat-o spre Târgu Jiu. Autostrada A1 n-a fost foarte aglomerată, nici “Dealul Negru” și nici drumul spre Târgu Jiu. Ne-am oprit în Horezu la niște prieteni foarte buni (nu spun cine, sic). Am mâncat o pizza și am plecat.

Pe la unu și jumătate (13:30) deja făceam poze Coloanei Infinitului iar pe la două, Porții Sărutului și Mesei Tăcerii. Tot în parcul cu Masa Tăcerii ne-am oprit la o terasă să bem o cafea, un suc sau o apă. Căldura era destul de mare chiar și la umbră, însă vântul adia puțin, iar atmosfera era plăcută, ceea ce făcea ca totul să fie ca-n rai.

Drumul spre Cheile Nerei e lung și oarecum întortocheat… am ales varianta prin Baia de Aramă, coborând ușor pe lângă Parcul Național Domogled – Valea Cernei spre Băile Herculane pentru ca apoi să urcăm puțin spre nord. La Mehadia am ales scurtătura pe un drum destul de rupt până la Iablanița, scutind vreo 6-7 km. Apoi drumul ne-a dus la Bozovici de unde până la Anina mai era o “aruncătură de băț”… Astfel ne-a sărit în ochi, cam pe la jumătatea drumului dintre Bozovici și Anina, ce credeți? Da, celebra cascadă Bigar… Hai să ne oprim s-o vedem, dacă tot e în drum. Zis și făcut, noroc, că ziua e mai lungă vara.

Nu pot spune că am rămas mut de frumusețea cascadei Bigar, dar nici că e urâtă sau mai știu eu cum… Părerile sunt împărțite, iar The World Geography prin fotografia Sandrei Rugină a făcut-o celebră punând-o pe primul loc în topul celor mai frumoase din lume, în anul 2013. Personal, pot spune că îmi place pentru că e creată de natură, iar tot ce e natural e frumos.

Spre seară, am ajuns, după multe peripeții datorate căutării unor magazine cu de-ale gurii, în orașul Anina, mergând ușor, în căutarea unui loc de campare pentru noapte. Așa se face că, pur întâmplător am găsit cel mai bun loc pe care îl puteam găsi… Cantonul silvic Poiana Iulii. Drumul nemarcat, ne-a sărit (mie) în ochi, din drumul principal spre Oravița (DN57B). Am mers cateva sute de metri “la risc” pentru că nu știam unde ne va duce drumul, când, într-un final se deschide o poieniță și un canton…

“Minune Dumnezeiască”, am zis, amintindu-ne de replica lui Jean Constantin din celebrul film “B.D. la munte și la mare”… Să ne dea nouă destinul o asemenea pajiște înconjurată de brazi și de pomi fructiferi? Da, ne-a dat! Am despachetat și ne-am instalat corturile, după care am făcut un foc (de fapt Bogdan, că el e profesor… a iubit o țigancă… deh) în vatra existentă la care am gătit câte ceva, pe care le-am mai stins cu niște digestiv luat de Fane din drum, special pentru serile de pe munte. Pentru că, ce să vezi, ghinion, și eu și Bogdan, deși aveam pregătită în pet-uri de jumătate, niște țuică și palincă foarte bună, le-am uitat pe masa din bucătărie… Când am constatat că le-am uitat, era deja prea târziu… eram prin Pitești… Așa că ne-am mulțumit cu “Drobeta” lui Fane.

Ne-am bucurat de locul minunat pe care l-am găsit… Îți țiuiau urechile de liniște… pentru că locul era un pic mai jos decât drumul principal, era într-o vale împădurită care izola sunetul atât de bine încât auzeai doar liniștea. Chiar ne întrebam, unde-s sirenele salvărilor, accelerația motoarelor de fițe, bormașina vecinului sau suflătoarele de frunze ale celor de la domeniul public… Da! Nimic din toate astea nu ne deranja, nici măcar vreun pârâiaș sau vântul printre frunze nu făceau vreun zgomot. Nici măcar semnal la telefon n-aveam ca să ne deranjeze vreun apel…

Seara a trecut pe nesimțite, cerul senin a lăsat bolta plină de stele să se arate în toată splendoarea ei. Am stins focul și ne-am băgat la hotelul de mii de stele. Am dormit ca un prunc… A doua zi, după cafeul obligatoriu și micul dejun al montaniardului am strâns și am plecat spre Cheile Nerei.

După Oravița, drumul destul de prost pe alocuri, coboară spre Sasca Română și cea Montană, dar până acolo trece prin Potoc, localitatea din care se face o variantă de drum spre Cheile Nerei. Pe această variantă am ales-o și noi pentru că ne ducea exact unde voiam, și anume, la Podul Bei, un punct de intersecție spre trei obiective diferite și anume: La Tunele – în aval, pe valea Nerei; Cascada Beușnița via campingul din Valea Beiului și Cheile Nerei propriu-zise (alea lungi) care urcă pe firul Nerei până în localitatea Șopotul Nou. Bineînțeles că râul Nera merge mai departe și în amonte și în aval, pentru că se varsă în Dunăre și izvorăște din Munții Semenic din Parcul Național Semenic – Cheile Carașului.

Acum pentru că lecția de geografie s-a terminat, începe cea de sport. Am parcat în parcarea amenajată de la Podul Bei, am plătit intrarea la rangerii ce tăiau bilete și am “tăiat-o” spre Tunele, pe marcaj dungă roșie . Traseul este ușor de parcurs și destul de spectaculos, tocmai datorită tunelelor sau semitunelelor săpate în stâncă, pe malul drept al Nerei. Peisajele sunt fabuloase și încântă privirea excursioniștilor. Înainte de tură am făcut o mică documentare pe net… Astfel, am citit că undeva pe traseu ar trebui să fie niște peri sălbatici și, cum era vremea lor, am căutat cu atenție și… ce să vezi, chiar i-am găsit și ne-am înfruptat din ei. Nu vă pot spune în cuvinte simple, cât de bune și de gustoase au fost! Vedeți, e bună la ceva și documentarea asta pe net.

Când stânca din dreapta drumului se termină și se deschide larg perspectiva, ne-am întors, pentru că nu ni s-a mai părut atât de spectaculos. Ne-am mai oprit o dată la bușteanul cu desene făcute de carii apoi încet, încet am ajuns la mașină. Din parcare am plecat cu mașina spre păstrăvăria din Valea Beiului unde este amenajat și un camping. Am găsit un loc frumos pe malul râului Bei ne-am pus corturile apoi ne-am propus să mâncăm un păstrăv dacă tot suntem la păstrăvărie. Ceea ce am și făcut. Proaspăt și bun, ne-a potolit foamea pentru moment. Ne-am făcut și ceva rezerve de “suc de hamei fermentat”. Și… cum stăteam noi așa la o vorbă despre dozele de palincă uitate acasă… surpriză: Loredana și Adriana… apar de nicăieri, ca două floricele, de-am rămas șocați… Dar cine sunt ele? Două fete vesele din Timișoara, pe care le-am cunoscut la Canton, în Buila fix în urmă cu un an.

Bucurie mare, reîntâlnire neașteptată cu îmbrățișări și pupături. A fost o după-amiază pe cinste, cu bere și cu palincă, cu povești despre munți și văi, despre creste, coclauri și amintiri, și mai ales, cu multă veselie și bucurie.

Am stabilit ca peste două zile să ne întâlnim la Lacul Dracului, noi venind dinspre cantonul Damian, iar ele dinspre Șopotul Nou. De ce peste două zile? Pentru că a doua zi urma ca noi să facem Ochiul Beiului și cascada Beușnița, iar ele aveau de mers în Cheile Șușara. Poteca marcată cu dungă galbenă trece de păstrăvărie, continuând pe malul drept al văii Beiului. După aproximativ 40 de minute ajungem la Ochiul Beiului unde ne oprim pentru pozat. După ce epuizăm toate pozițiile de pe “film”, continuăm spre cascadă, încă vreo 30 de minute, așa scrie pe indicator, noi nu ne-am uitat la ceas pentru că eram la plimbare relaxați și nu ne-am pus problema cât facem… La cascadă ne-am oprit evident pentru pozat, dar ne gândeam dacă să mergem și mai sus puțin, la Beușnița 2. Până la urmă am renunțat din cauza faptului că era puțină apă, parioada în care am vizitat-o noi fiind destul de secetoasă. O cascadă este spectaculoasă în special primăvara când e bogată în apă sau toamna după ce încep ploile. Așa că după pauza de țigare și pozat ne-am întors. Mie mi-a plăcut foarte mult cascada Beușnița mai ales că-mi doream de ceva timp s-o văd. Am savurat-o din plin și m-am încărcat cu energie. Mulțumesc Beușnița!

Pe drumul de întoarcere de la păstrăvărie până la Podul Bei ne-am oprit la cascada “La Văioaga” s-o pozăm și pe ea. Am lăsat-o special pentru întoarcere deoarece la dus era cam aglomerat. Am fotografiat-o din două mari unghiuri, adică de sus, de deasupra și de jos, unde cade apa. Este o cascadă frumușică cu personalitate.

Odată ajunși la Podul Bei am făcut stânga spre Cantonul Damian. Am riscat să mergem cu mașina cei aproape 5 km deși ni s-a spus că drumul e destul de anevoios. Cu atenție și cu băgare de seamă, mai ales că Bogdan, care era la volan e un șofer excelent, am ajuns cu bine la canton. “Damian” e un canton silvic părăsit, o ruină ce a început să se degradeze. Păcat, mare păcat! Uneori nu înțeleg de ce unele lucruri sunt lăsate să moară, deși au slujit și ar fi putut încă sluji cu mare cinste și devotament, oamenilor, turiștilor și tuturor celor ce vor să se bucure de natură. Nu înțeleg, pur și simplu. Dar gata cu negativismul…

Da… am parcat pe pajiștea de lângă canton și ne-am ales câteva locuri de cort excelente. În jurul cantonului erau câțiva meri cu fructe aproape coapte. Am luat și noi câteva pentru diversificarea meniului. Am așezat corturile mai aproape de malul Nerei apoi ne-am relaxat în liniștea desăvârșită la un foc de tabără pe care l-a făcut Bogdan, știți de ce el, cu mâncărică și digestiv.

În acea noapte am primit vizita oficială a unei vulpițe ce căuta prin punga de gunoi pe care o agățasem de capătul mesei, dar ne-am panicat un pic când am auzit zgomote suspecte de conserve căzute pe jos. Am ieșit din corturi, care cu cuțitul în mână, care cu telecomanda de la mașină, care cu lanterna să vedem ce e. Vulpița noastră fugea cu sacul de gunoi în gură, dar nu se vedea, doar sacul care se mișca repede prin iarba înaltă și deasă. Brrr, fenomene paranormale se întâmplă la cantonul Damian… Apoi se oprește și se uită înapoi, spre noi. Îi vedem ochii strălucitori în lumina lanternelor și ne liniștim. De dimineață, la micul dejun apare și ea, vulpița, hămesită de foame, dând târcoale corturilor și mesei. I-am dat câte ceva de mâncare apoi a dispărut în tufișurile de pe malul Nerei.

Noi ne-am pregătit rucsacii de tura, aparatele foto și am plecat spre Cheile Nerei. Eram bucuroși că vom vedea, în sfârșit, această minunată creație a naturii. Am lăsat corturile montate deoarece ne hotărâsem ca atunci când ne întoarcem să mai zăbovim o noapte în liniștea asta perfectă și după aia să plecăm spre casă. Poteca șerpuiește pe malul drept al Nerei cu marcajul său bandă roșie . Pe traseu sunt marcate câteva obiective cum ar fi “La Cârlige”, “Ogașul Pocului” sau “Izvorul Iordanului”, unde chiar este un izvor de unde ne-am luat apă proaspătă. Obiectivul nostru era să ajungem la Lacul Dracului care ne aștepta după aproape 9 km. Și nu numai lacul ne aștepta ci și Adriana și Loredana. Cel puțin așa speram noi…

Știam din documentarea făcută, că la un moment dat trebuie să traversăm râul prin apă. Traversarea este la aproximativ o oră față de canton, după porțiunea numită “La Cârlige”. După schimbarea malului Nerei, poteca dezvăluie peisaje absolut extraordinare. Te întrebi cum de natura are atâta imaginație ca să construiască asemenea frumuseți. Până la Lacul Dracului mai sunt încă aproximativ 6 km, pe care noi i-am parcurs în câteva ore. La ora 13:00 trebuia să fim la marea întâlnire, dar am întârziat vreo 25 de minute. Am apreciat foarte mult faptul că prietenele noastre din Timișoara ne-au așteptat, probabil știau că drumul nu-i chiar atât de ușor, având câteva porțiuni de urcat și de coborât, cu diferență de nivel destul de mare. Unele din ele au chiar și “lanțuri”.

Una peste alta am ajuns la Lacul Dracului unde ne-am reîntâlnit bucuroși cu fetele din Timișoara. Am luat o pauză de masă, apoi una de poze. Am schimbat impresii de călătorie și am promis că vom trimite pozele pe transfer pentru a se bucura și ele de amintiri frumoase. Într-un târziu ne-am despărtit. Pe noi ne așteptau 9 km de chei pe drumul de întoarcere. Fetele au dispărut repede pe poteca spre Șopotul Nou. Spre seară am ajuns și noi la corturi, destul de obosiți după tura în forță pe Cheile Nerei. Am mai pozat câte ceva pe traseu, dar la întoarcere parcă peisajul e diferit, nu din pricina unghiului sau a luminii soarelui la apus, ci prin faptul că deja l-ai văzut o dată și e proaspăt în memorie, sau doar percepția noastră e diferită având și altă stare de spirit… deh… oboseala.

Am făcut un foc, am pregătit masa și ne-am odihnit la o doză de bere până când s-a făcut beznă totală. După ce am stins focul și ne-am băgat la cortulețe, eu am adormit buștean. Dimineață, la cafea și la micul dejun am decis ca la întoarcere să mergem o zi pe “moșia” lui Bogdan de la Slănic Prahova, o alta pe “moșia” lui nea Romică, cabanierul de la Cuca, a treia zi la “moșia” mea din Argeș și într-un final să-l lăsăm pe nea Fane la “moșia” lui din Buila. Zis și făcut. Dar înainte de asta am mai petrecut o noapte pe malul lacului Buhui, într-o pădure de o frumusețe rară, la est de orașul Anina. Vremea ploioasă ne-a cam ținut în corturi, dar măcar ne-am mai bucurat încă o zi de aerul curat și de momente de relaxare.

Entuziasmul a fost la cote maxime pentru fiecare moment petrecut împreună, cu promisiunea ca la anul să o facem din nou “lată”, ca de fiecare dată!

Ia zi nea Fane, ia zi Bogdane, ia spuneți fetelor, pe ce coclauri ne vom mai întâlni? Dar cu tine cititorule, pe unde te voi întâlni, pe unde ne vor purta bocancii?

De ce merg pe munte? De ce cutreier crestele? De ce iubesc pădurea sau natura în general? La prima “strigare” aș putea să-ți spun că “nu știu.” Dar nu e așa. Bineînțeles că sunt unele lucruri despre care nu ai cuvintele potrivite niciodată, acelea chiar nu am cum să ți le spun, tocmai din acest motiv, dar altele se pot povesti cât de cât facil… Aceste întrebări sunt, în general, puse de oameni care din diverse motive nu experimentează decât într-o foarte mică măsură acest gen de activități. “Frații de potecă” nu-și pun asemenea întrebări, ei preferă s-o facă pur și simplu.

Nimic nu se compară cu foșnetul frunzelor în pădurile de foioase, sau cu șuierul vântului ce adie printre crengile brazilor. Greu de spus în cuvinte simple și pe înțelesul tuturor, cât de bine te relaxezi (dormi) când bate ploaia încet în tenda cortului, într-o zi ploioasă, într-un luminiș sau la margine de pădure aproape de golul alpin al vreunui masiv. Ritmul monoton dar mereu altul al ploii pe cort, într-o tură aparent ratată din cauza ploii, este neprețuit. Sau mirosul crud al naturii după acea ploaie, sau peisajul desăvârșit de forma și culorile norilor ce se îndepărtează fac să-ți dorești să nu se mai termine acea “vacanță”.

Latura noastră divină se accentuează și iese la iveală prin legătura cu natura. Mi-e drag să mângâi crengile unui brad, să strâng în brațe un pom sau să privesc planta înflorită, ca să nu mai spun de zmeură, mure și mai ales de fragi… Văd în pădure, cu tot ce e în ea și în munte, Energia. Și nu pot să nu mă bucur când mă contopesc în Ea.

Deși aparent greu, și uneori chiar e, urcatul pe munte este un dialog cu tine însuți, e o călătorie spirituală în interiorul tau, e, dacă vreți, o descoperire a sinelui. Până la urmă, o mare parte din bucuria de a urca pe munte este urcușul în sine, nu neapărat faptul că ajungi la destinație. Cel mai bine poți descoperi aceste lucruri când mergi singur, deși nu este recomandat! Atunci îți vezi limitele și le depășești, atunci te cunoști mai bine și devi mai bun, mai înțelegător, mai tolerant. Poate de-aia montaniarzii sunt (majoritatea) oameni buni, veseli, optimiști, entuziaști, prietenoși, într-un cuvânt: extraordinari. Și îți sar imediat în ajutor dacă e nevoie, îți dau un sfat sau o vorbă bună.

Este imposibil să nu-ți placă o seară liniștită de vară cu licuricii plutind în aer ca niște sclipici magici dintr-un film vechi de Walt Disney, apoi un foc de tabără cu lemnul trosnind în liniștea nopții, cu scânteile ce desenează linii demne de un mare artist. Cineva scoate o chitară iar acordurile și vocile cântecelor de munte rezonează magic direct în inima ta. Carul mare și carul mic, steaua polară, zecile de constelații și puzderia de stele, împletesc în urzeala lor armonioasă galaxia, frumoasa noastră Cale a Laptelui… Sau Luna, cât un pepene, “iese mare și rurală, la iveală, dintr-o margine de” …stâncă, luminând “Hotelul de mii de stele”: Cortul, cu razele ei misterioase. Cui nu-i place să stea culcat pe iarbă într-o noapte călduroasă de vară, să numere stelele căzătoare punându-și dorințe care mai de care mai îndrăznețe, sub adierea blândă a vântului?

Apoi, odată ajuns pe vârful muntelui, perspectiva desfășurată în fața ochilor nu are termen de comparație. Orice fotografie pălește în fața priveliștei pe care o vezi cu proprii ochi. Răsăritul sau apusul soarelui e unic pe munte. În fiecare zi e altfel. Aerul curat pe care îl respiri, mirosul de iarbă uscată, al pământului sau al lichenilor de pe stânci, adierea vântului sau zumzetul gâzelor din apropiere nu poate fi reprodus într-o fotografie sau într-un film. Senzația pe care o ai la înălțime (evident, dacă nu ai rău de înălțime) este unică. Hăul de dedesupt nici nu poate fi fotografiat, deoarece nu iese decât dacă ai repere umane în cadru (mai sus și mai jos) pentru a putea face comparația de nivel. Iar dacă e ceață sau nor (nu foarte deasă), senzația e de-a dreptul deosebită.

Dar cel mai mult apreciez liniștea activă, naturală. Relaxarea în mijlocul naturii, împământarea (senzația mersului cu picioarele goale prin iarba umedă nu se compară cu nimic), somnul cu vise la umbra brazilor, toate te încarcă atât de mult cu energie pozitivă încât nu-ți mai vine să pleci vreodată de-acolo…

Foșnetul vântului printre crengi, susurul pârăului din apropiere, un lătrat de câine de la vreo stână în depărtare, toate se armonizează reciproc și te poartă într-o lume pe care, poate n-ai s-o mai întâlnești vreodată. Doar ai să-ți amintești de ea, și, ai vrea să te întorci din nou acolo. Dar “acolo” n-o să mai existe la fel, va fi mereu altul. Acel “acolo” a fost doar pentru tine și doar “atunci”!

Edi G.

Cum să nu apreciezi compania prietenilor dragi cu care pleci pe munte, care îți fac o mie de poze, cu care te-ai împrietenit tot pe munte; cum să nu-ți placă să cunoști alți pasionați ca și tine, prin venele cărora curge “apă limpede și rece de izvor”…? Cum să nu-ți placă să stai la taclale până la 4 dimineața lângă o sticlă de afinată cu amici întâlniți pe creste; sau să-ți faci noi prieteni la vreo cabană, iar apoi peste ani, să dai de ei, te miri pe unde și prin ce coclauri…? Iar cu amici sau foști colegi de serviciu, pe care nu i-ai mai văzut de câțiva ani, să te întâlnești pe crestele însorite? Cum să nu-ți placă toate aceste minunate emoții și bucurii, pe care ți le oferă muntele? N-are cum…

Muza mea, pădurea dragă este departe de mine acum. De aceea mă opresc aici. Cred că ți-am dat un răspuns destul de “rotund” la întrebările de mai sus și suficiente “indicii” pentru a te gândi și a afla de ce ai merge pe munte. Evident, nu te sfătuiesc să te urci în primul tren sau în mașină și s-o zbughești la munte așa, pur și simplu, mai ales dacă nu ai mai făcut-o până acum. Sfătuiește-te cu un montaniard “la îndemână”, procură-ți echipamentul adecvat pentru tine și abia apoi mergi pe munte. Merită!

Închei cu versurile unui cântec foarte frumos și cunoscut ce se cântă pe munte, se numește “Pădure nebună” iar interpretarea lui Carmen Silva Ciocolata este fabuloasă:

O vară întreagă m-a ţinut pădurea
Cu faţa în iarbă şi cu gândul aiurea
Iar acum, în toamnă, la plecare
Se tânguie că mă rup din inima ei şi o doare

R: Pădure, pădure nebună
În fiecare noapte cu lună
Voi rătăci fără ţintă agale
Ca o frunză mânată de vânturi pe potecile tale

În fiecare noapte de iarnă
Umbra mea albă va veni să se-aştearnă
Ca o ursoaică cu puii ucişi
La umbra stejarilor prădaţi de frunziş

În fiecare dimineaţă
Uneori ca o umbră, alteori ca o ceaţă
Ca o negură sau ca o brumă
Voi veni, voi veni, nu te mai tângui, pădure nebună

Mulțumesc tuturor celor ce m-au fotografiat de-a lungul anilor pentru minunatele “capodopere”.

Nici prea de dimineaţă, nici prea târziu mă extrag din căldura plăpumii şi după ce ne luăm avânt pornim iar spre râu… Iar?

Din nou descălţarea, încălţarea, pedalat, descălţat… iar era să mă dărâme jos apa, încălţarea, apoi numai şi numai la deal. Primele 3 serpentine trec usor, apoi vine curba aia… ştiţi voi care, unde se opresc şi cei cu maşini 4×4 şi zic: “Bă eşti nebun?”

Îhî, drumul începe foarte abrupt cu o pământ şi pietre de-a valma într-o curbă în ac de păr şi apoi continuă urcarea aia nebună preţ de 16 curbe, că le ştiu şi pe astea toate, aşa ca pentru moral… dar pentru că le-am mai făcut încă o dată cu bicicleta şi la deal şi la vale, nu mă mai intimidează.

Partea I, aici

În plus, am avantajul că prietenul nostru venit la pozat şi fermecat de culorile pădurii, vrea să meargă cu noi în creastă… el cu maşina de teren, normal, că nu-l îndrumam pe om pe un asemenea traseu unde să-şi scuture tablele şi scutul sau Doamne-fereşte baia de ulei… aşa că el, motorizat fiind a plecat înainte, făcându-ne bucuria de a ne scuti de cărat rucsac cu sac de dormit, haine de schimb şi toate cele de-ale gurii.

Deci urcăm lejer pe lângă ţoaclă, că dacă îmi zice cineva că a urcat cei 4 km de pantă în cap pe bicicletă integral… eu îl jumulesc de viu. Deci cum spuneam, împingem liniştiţi la biciclete, ne bucurăm din plin de culorile nebunatic amestecate, de peisaj, de ciupercuţe… mă rog, de drum…

“Hmmm, şi nu sunt halucinogene, zici?”… numărăm curbele, a doua, a treia, asta a patra e rea rău… ce să mai, făceam un push bike de înaltă calitate, cu toate astea mă simţeam vrăjită de magia toamnei şi parcă, parcă, cumva mai urcam pe şa câte un pic, apoi iar descălecam.

Uite aşa am ajuns la curba 15 într-o oră, apoi încă una şi ieşim sus în Hădărău, la măicuţe mai nou. Până una, alta, de la curba 16 ne ia în primire Edi cu zoom-ul pe noi. Şedinţă foto pentru doi transpiraţi! Şi ne aşteapta Edi cu o cafea aburindă în portbagaj de îl face pe al meu să zburde pe ultimii metri şi chiar să facă câţiva paşi în fugă înaintea pedalelor mele în forţă.

Gata, suntem în pauză. Eu merg să îmi spun o mică rugăciune pentru ceea ce ştie Doamne-Doamne că avem trebuinţă sufletului în cea mai mică bisericuţă pe care am văzut-o vreodată. Şi chiar dacă nu sunt adepta maniei românilor de a construi peste tot biserici şi cruci, nu pot să spun că nu am simţit, atunci când m-am descălţat de bocancii murdari şi am păşit în metrul jumătate pătrat al pridvorului şi naosului, că lumina aia din interior era mai lumină decât cea a soarelui, că şoaptele rugaciunilor celor trei umbre îngenunchiate nu m-au cutremurat, că nu am vrut să fiu mai OM decât sunt, căci tot tu Doamne, ne-ai făcut după chipul şi asemănarea Ta.

Pentru toate bune și rele m-am bucurat și m-am gândit că toate au un rost și eu am un rost în ele. M-am rugat pentru ai mei, pentru voi, pentru NOI toți. Bucură-te! Apoi, drumul meu a mers mai departe. Edi a hotărât să meargă cu mașina în continuare și deși am avut un pic de stres s-a descurcat foarte bine, în sensul că nu a plâns după zgârieturile pe care, vrând-nevrând și le-a făcut pe portiere pentru că drumul este foarte îngust și are câteva curbe când te întrebi dacă doar botul mașinii este suspendat deasupra hăului sau în curând îți fuge mașina în prăpastie.

Eu și cu Dan am pedalat… Am și împins la bike… ne-am și congelat un pic, era cât pe ce să mă cuprindă un soi de “epuizare” de foame sau de ceva dulce… ceva pe care, atunci când ne-am regrupat cu mașina și bagajele de la Edi, l-am devorat și am simțit cum ne revin puterile. Din poiană am ales drumul din dreapta care dupa multe bălți, noroaie lipicioase, crăci gata să-ți scoată ochii și câteva traversări în loc de pârâuri, cu emoții pentru mașina lui Edi dacă va avea loc să se încadreze, am ajuns la destinație, la cabana prietenului și colegului nostru din salvamont Marcel Andreescu.

Omul era la lucru, să pregătească cabana pentru sezonul de iarnă, să repare stricăciunile, să podească pridvorul și să adune lemne pentru turiștii care trec prin zonă și poposesc acolo cu acordul lor. Cu toate treburile pe cap și cu noi pe deasupra… am petrecut o seară plină de povești, plină de planuri despre cum să promovăm această zonă cu atâtea locuri minunate de văzut și de parcurs: fie la pas, fie pe bike, pe schiuri de tură sau prin simplul privit al unei fotografii sau emisiuni făcute cu cap și suflet. Noaptea a venit și mai rece, la noi în cabană a fost și mai cald. S-a dat ceasul cu o ora înainte… dar aici toți am ignorat: a fost o altă seară faina în munte mai importantă decât timpul.

Ziua a treia

Când a răsărit soarele am fugit un pic din așternut să mă bucur de o nouă zi, de cum pică lumina proaspătă pe iarba chiciurită de brumă, să mă fugăresc cu Nhor, cel mai pufos și zâmbăreț câine samoyed, pentru ca mai apoi să revin la căldura cabanei și să mă mai înghesui înghețată lângă al meu om pentru încă o oră-două de somn. Ce bine e! Te ubăcesc!

Într-un târziu am purces iar la drum… și cum puteam mai bine să ne dezmorțim decât începând abrupt tare… cu un push bike pe pietre, nisip și noroi congelat, suspendat pe niște ace lungi de gheață, în așa fel încât fiecare pas nu era altceva decât un scrășnet continuu sub tălpi. Apoi am ajuns în pădurea bolnavă… pe care, surprinzător, nimeni nu o igienizează… iar boala se extinde la toți molizii din jur… Natura are drepturile și ritmurile ei, numai noi, oamenii, avem impresia greșită că o strunim, când ea de fapt, ne acceptă. Aș fi vrut să văd brazii sănătoși, aș fi vrut să nu văd fâșiile de defrișări de pe ceilalți versanți cu păduri sănătoase, dar cu toate astea, chiar și cu scheletele alea înțepând retina și cerul spălăcit, am simțit că toate își urmează rostul și un curs firesc numai de natură dictat.

Noi oamenii, avem impresia că putem controla tot… și cât de mult greșim. Natura ne suporta, ne acceptă… dar nu la nesfârșit! Am trecut prin pădurea tăcută, doar cu scârțâitul pământului înghețat sub roțile obosite sau sub tălpi. Știam că trebuie să ieșim spre refugiul Gera, apoi încă o urcare până pe vârful Gera. Am plecat fără apă, ca uitucii, și știind că după vârf ne vom intersecta din nou cu mașina lui Edi, nu ne mai abatem nici măcar două minute până la izvor. Îmi e sete și îmi șade gândul la merele alea frumoase din ograda de la Câmpulung, nu de supermarket, pe care le are în portbagaj și mă tot îmbie cu ele. Urc mai repede că știu ce coborâre faina mă așteaptă… și ce panoramă grozavă am.

Creasta întreagă a Făgărașului scăldată în aerul rece al dimineții, văd Iezer-Păpușa, un Crai dintr-un unghi ciudat, un Bucegi masiv și o Cozia mică și atât de aproape de-mi vine să-i iau releul din vârf cu degetele. Pe partea cealaltă, draga mea Buila mă salută în ropot de culori, lumini și umbre. Spectacol. Dincolo de Lotru o înșiruire de vârfuri domoale și prelungi. E simplu: frumos.

Coborârea vine cu o surpriză: sunt tot felul de șanțuri, șănțulete, scurmături, astfel încât de unde mă gândeam că îi dau blănet, constat că am parte de un pasaj tehnic, cu pământ alunecos, nămol și brazde de iarbă răsculate, de mă bucur când ajung în șa pe bicicletă și nu pe sub ea. Mănânc un măr. Gustos. Și de acum înainte nu am altceva de făcut decât să iau la rând, vârf după vârf până la punctul stabilit ca loc de întâlnire: mânăstirea de la Vârful lui Roman.

Urc, cobor, urc, cobor, pedalez, mai și împing când mi se ia de dat în gol, sau când noroiul prin care trec mă umple la roată, mă sperii când lui Dan i se rupe lanțul de la bicicletă și mă rog să nu ne încheiem tura în mod neașteptat. Tresalt de fericire când reușim să rezolvăm problema și să scăpăm de nervi. Pedalăm iar, ne regrupăm din când în când la mașina lui Edi, mâncăm când ni se face foame și uite așa trecem pe rând în câteva ore vârfurile Căpățânii și șeile adânci, un sus-jos continuu: Priota, Zmeurat, Govora, Curmatura Rodeanu cu niște nămoale de ziceai că împotmolim acolo și un Titanic, Văleanu, Cocora, Piatra Roșie… și Vârful lui Roman.

Câțiva zeci de km în care nici nu știu de ce să mă bucur mai întai: de coborârile care mă fac să chiui cu gura până la urechi și să mă întrec la “roată la roată” cu al meu om, de frumusețea simplă și domoală prin care mă plimb și eu sunt parte din ea, transpirată și înfrigurată în același timp, de la efort. Ar fi mai funny acum dacă aș avea cu cine să împărtășesc experiența asta, cu prietenii… dar nu văd nici picior de biciclist dintre cei anunțați pentru duminică; nu-i urmă pe nicăieri nici de Ceci, maratonista mea cu care mi-aș da zor la pedale, nici o Dora Minodora cu care să fac burta de râs și nimeni din toată trupa veselă de cicliști.

Ajungem la refugiul Ursulețul în același timp cu “o coloană oficială” a politicului vâlcean plecat să “vadă” potențialul turistic al zonei. Ne salutăm în scurt, încerc să le sugerez câte ceva despre posibilitățile de practicare a sporturilor de iarnă și nu numai, de parcă suntem din lumi diferite. Stop, stânga împrejur și-mi văd de drum. Îmi fac o strategie pentru ultima urcare a turei… e lungă și îi dau viteză pe o coborâre ca să pot folosi cât mai mult din inerție și să câștig teren fără a mai pedala prea mult… că gata, m-am cam săturat de șa, după două zile și alte 5 ore de azi. Bineînțeles că nu-mi iese, că e o pantă iluzoriu lină dar e lungă și are un nămol vălurit de-mi fură tot elanul… așa că dă-i și pedalează.

Gata! Și totuși nici urmă de biciclișiti. Până la urmă, Mircea Lera reperează un grup de bike-ri pe creastă și mi-i arată cu binoclul vechi din dotare. Poate ne vedem la mânăstirea Ana Maria, la al cărei hram, clar, am ajuns mult prea târziu. Coborâm frumos, cu sete și poftă de ceva bun… de la praznic… dar totul e liniștit, gol și pustiu în curtea mânăstirii. De asemenea și burțile noastre. Of of. Și acum că nu m-am regăsit cu întreaga gașcă mi-a pierit cheful să iau iar toată panta asta lungă la deal… uite că trec niște bicicliștii pe sus… coboară spre sat, adică nu ne mai intersectăm. Punem rapid bicicletele în mașină la Salvamont și la Edi, cu tot cu noroi, vai! Și din fericire nu mai suntem nevoiți să ducem munca de Sisif să urcăm grămada; scutim cel putin un sfert de oră…

Ce bine e cu posteriorul pe bancheta moale, dar cu toate astea, mă simt vinovată, nu vreau să merg motorizată, așa că revenim la “caii” propri. Și acum, ultima coborâre… 22 de km, de drum pe pământ bătătorit, pietruit, cu ceva urme de asfalt, apoi asfalt frumos până la prima localitate cu papa bun. Zis și făcut! Am ratat întâlnirea cu bicicliștii!?! Nu-i bai! Le dăm mesaj și hai, sus pe “cai”!

Coborârea a fost lungă și frumoasă ca o zi de toamnă, de fapt ca un finiș demn de aceste minunate două zile de toamnă în munți, covor de frunze, pârâul susurând în dreapta, vântul vâjâind la urechi și mâinile înghețând bocnă pe frâne… dar mi-e mi-a plăcut!

La final să facem o recapitulare: de vineri seară și până azi, la ceasul cinci al duminicii, am parcurs peste 90 de km, plecând din Râmnicu Vâlcea pe bicle și pedalând sau împingând la bicii pe coclauri până la Horezu, iar parcursul a fost majoritar montan, pe creasta munților Căpățânii, cu diferențe mari de nivel (musai să-mi instalez și eu un program deștept ca să pot știi exact!) și… în rest nu pot decât să împărtășesc cu voi câteva poze-crâmpeie din micul meu rai pe două roți! Cine știe, poate vă stârnesc… la pedalat!

Vezi albumul pe Facebook

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!

p.s. 1 Mulțumesc Edi pentru suport în această călătorie, pentru răbdare, pentru fotografiile frumoase pe care le adaug albumului meu, transformat în album comun, pentru faptul că mă încurajezi să îmi urmez drumul și mai ales pentru merele alea coapte și delicioase pe care le tot plimbai în portbagaj înaintea mea ca pe o ispită: pedalează, pedalează! Mulțumesc lui John, cel mai cabanier de la Cantonul Cheia. Mulțumesc lui Marcel Andreescu și Vali Andreescu pentru călduroasa găzduiere la cabană.

p.s. 2 Jos în Horezu ne-am întâlnit și cu mega trupa de bicicliști. Am încheiat seara cu ciorbă… de burtă (sau de prosop, cum îi zice Edi), sarmale cu mămăliguță și cu o porție cuminte de doi papanași… barosani. Sic!

Partea I, aici

Creasta Căpăţânii pe bicicletă… Eheee… De când visez eu la tura asta! Nici de data asta nu mi-a iesit cap-coadă, de la Olteţ până la Olt, dar mă declar satisfacută de traseu şi modul în care l-am parcurs.

Uite că fără să apuc să mă pregătesc, să fac mari planuri şi aranjamente de n luate câte k, cumva, s-a întâmplat în weekend-ul care tocmai s-a dus.

Poate, că într-un fel m-au stârnit şi bicicliştii ăştia neastâmpăraţi, care ţinteau la o pedalare de “fun” tocmai sus la Vârful lui Roman pentru duminică… şi mi-am zis… cum ar fi să le ies eu, peste munte, în cale?

Poate că a înclinat balanţa pentru ruta asta şi faptul că un bun amic şi fotograf pasionat şi-a anunţat intenţia de a veni în zonă la pozat.

Vezi albumul pe Facebook

Şi cum eu şi cu al meu om, suntem din acelaşi aluat de “să fugim de acasă” în weekend, plecarea a fost la modul: “hai cu bicicleta până la Cantonul Cheia… vineri seară”… de fapt noaptea.

Am plecat din Râmnic pe la ora 18 fără… câteva minute… adică, cât să apucăm să ajungem pe lumină la intersecţia spre Cheia, relaxaţi şi cu încălzirea făcută după 13 km de asfalt cu trafic auto tembel, apoi cu frontalele pe frunte şi licuricii porniţi la spate am traversat printre casele cu lumini calde la fereştri şi coşuri fumegânde cei încă 7 km până la ieşirea din sat.

Nici măcar câinii nu ne-au lătrat, aşa de uşor ne-am strecurat în noapte pedalând spre pădurea ce-mi era în faţă, întunecată. Era friiiiig bineeee, dar cine să simtă asta… scoteam aburi pe nări mai ceva ca doi cai nărăvaşi scăpaţi de sub căpăstru.

Eram în grafic cu timpul, chiar un pic înaintea lui… că de, noaptea te face mai sprinten… dar mă mustram că uitasem să iau baterii de rezervă pentru frontala lui Dan… şi avea o lumină palidă tare, ca de la un licurici, da miiiic, mic de tot şi anemic…

Încercam să compensez cu “farul meu de vapor”, dar aveam ritmuri diferite şi în cele câteva scurte coborâri până la mânăstirea Iezer am constatat că “licuriciul” meu se dădea ca orbetele, tare la vale, pe când eu cu barca mea nu aveam curaj să mă zgâlţâi în halul ăla deşi aveam lumină şi chipurile vedeam.

Kilometrii s-au dus repede sub pedală până la Podul Roşu unde am zis să facem un prim popas şi să ronţăim ceva… că eu simţeam deja cum mă rodea şoarecele din burtă din ce în ce mai agresiv şi îmi cam tăia din puteri. Luna s-a băgat şi ea în seamă cochetand cu câţiva norişori… ea, ca o doamnă sus pe cer, noi pe jos, doi biciclişti nebuni la ceasul nopţii împărţind două sandviciuri la capăt de pod şi început de urcare până la tunel.

Am încercat câteva poze, că nu biciclim prea des noaptea pe coclauri… şi apoi sus pe şa şi dai din gaibarace.

Ştiam drumul ca în palmă, curbă cu curbă, piatră cu piatră, groapă cu groapă şi mai ales fiecare pantă abruptă… poate tocmai asta era buba… îmi dădeam seama exact cât mai e, de mă părăsea încet cheful de pedalat pe măsură ce creştea înclinaţia şi vedeam că eu mă ostenesc la pedale şi aproape în paralel cu mine venea liniştit la pas, al meu.

Şi tot felul de gânduri necurate îmi treceau prin cap… “Poate apare Marcel cu Dacia papuc şi ne urcă până la tunel, cu ţoaclele în benă…” Când lenea începe şi te ispiteşte cu tot felul de idei din astea prosteşti… te opreşti la troiţă, te speli pe ochi cu apă rece să te trezeşti, spui un “Doamne ajuta!” şi te sui din nou în şa cu puteri noi.

La următoarea curbă în ac de păr, îţi trece! Am făcut câteva reprize de push bike, că doar nu era să mă dau mare că am urcat pe ea. Nu că nu am putut… şi nici nu prea văd eu rostul să scot duhul din mine împingând la pedale şi trăgând de coarne la pantă, mai să ridic nărăvaşa de sub mine… şi în plus era atât de frumos în noapte, în pădure, cu cele câteva animăluţe care mi-au dat fiori: prima, o bufniţă, cu ochii mari, lucind galbeni ca metalul topit în frunziş, curioasă ce Dumnezeului sunt ăştia care-i tulbură vânătoarea nocturnă…

Şi al doilea animăluţ… de fapt un animal mare după cum au troznit vreascurile în pădure sub călcătura-i apăsată şi zorită, care, după mine, a fost un urs, un UUUURSSS, noroc că nu a fost nici curios şi nici pofticios… că ştiu că mi-aş fi ridicat “Ghost-ul” într-o roată şi sigur aş fi făcut în pampersul pantalonilor de biciclit dacă i-aş fi zărit ghearele şi blana.

Şi tot ascultând pădurea, răsuflarea mea, pietrele sub roată şi toate foşnetele pădurii, am desluşit cumva în încâlceala gândurilor un zgomot cunoscut, prietenos… dar era departe şi incert: de maşină. Oricum mai aveam două curbe până la tunel, aşa că până avea să vină aproape vom fi ajuns şi noi sus.

Într-un sfârşit, parcă doar pentru a-mi demonstra că suntetul bănuit nu a fost o plăsmuire a dorinţelor mele ascunse, ne-a ajuns şi maşina… al cărui şofer mai că nu s-a crucit când a văzut în lumina farurilor doi nebuni pedalând pe pietre, pe ultima pantă cruntă până la tunel.

Apoi ne-a recunoscut şi am vorbit ca şi cum nimic ciudat nu s-ar fi întâmplat. Ştia: la Pirnoşi e ceva normal să vină noaptea la Cantonul Cheia. Dar de obicei vin cu maşina… Acum e ora 10:15 seara şi suntem împreună la tunel.

Traversăm tunelul cu lumina farurilor în spate, apoi omul parchează maşina şi pleacă pe potecă la vale, în timp ce noi ne punem o geacă de vânt peste polarul încins şi jilav, că doar începem coborârea… marea bucurie! Şi-i dăm! Cheful de dat vine instant şi pe măsură ce panta şi viteza creşte şi zâmbetul meu devine laaarg.

Mă trezesc chiuind… până când, la o curbă strânsă cu pietre grămadă bicicleta vrea să scape pe sub mine dar o ţin strâns între pulpe şi, deşi parcă dansez o rumba sexy în pedale, o redresez pe ultima “sută de metri”… nu fără a suporta din plin consecinţele: un bolovan maaareee o zbugheşte de sub roată fix în fluierul piciorului meu… AUUUUUU, mi-a fluierat mintea instant.

Am auzit şi un sunet de metal… aia era bicicleta mea, dar am mai auzit şi un sunet intern… pe os… de fapt l-am simţit. Frânez tacticos dar nu îndrăznesc să mă opresc… merg aşa în avarie pe un picior şi încerc să desluşec ce senzaţii am în tibia accidentată. Mă chirăi toată de durere, mi-au dat lacrimile de abia pot să mă vait ca să priceapă şi al meu ce s-a întâmplat.

El zice să oprim, eu îi dau înainteeeee, încă nu simt fierbinte pe picior ceea ce înseamnă că nu curge sânge… mă smiorcăi în barbă şi până jos la râu o las pe bici să curgă mai cuminte. Ajungem la râu şi reuşesc să pun piciorul jos cu oarecare greutate. Ridic pantalonul şi văd o gaură cât unghia mică cu ceva sânge deja închegat şi cu o umflătură şi o vânătaie sănătoasă în jur.

E întreg! Am doar buba şi cel mai bun tratament e lângă mine… şi obligatoriu: apa rece sloi a Cheii pe care trebuie să o traversăm prin vad. Îmi suflec pantalonii până deasupra genunchilor, mă descalţ şi intru uşor în apă – dar e adâncă la mal… la mijloc clar va fi peste genunchi… aia e…

Stai măi că de fapt mă dărâma cu tot cu bicicletă… să o salt din apă până mai sus de brâu că altfel mă ia târâş… O ridic cât pot şi abia ies cu pantalonii uzi bine dincolo. Ce bine… nu mai simt picioarele deloc, nici pe ăla întreg, nici pe ăla lovitul… ăăă, ba îmi simt labele îngheţate bocnă şi dooor.

Al meu trece şi el şi acum ne încălzim unul altuia tălpeţii congelaţi. Trece ceva vreme până reuşim să ne încălţăm şi să-i dăm iar la vale pe ultimul km până la cabană. Mai avem de trecut râul încă o dată. De data asta curge apa în lungul drumului şi… drumul e varză… de fapt nu e!

Încercăm o variantă pe versant, prin boscheţi dar nu suntem siguri că vom putea să trecem cu ţoaclele prin crăci să trecem peste bolovani dincolo, fără a mai traversa râul. Dan trece de prima porţiune, urmez eu cu bicla lui luată pe sus ca să i-o dau… şi… şi… hai că uite m-a prins o cracă de rucsac şi mă dă jos în apă cu un picior.

Da’ ştii ceva? Mă arunc cu amândouă picioarele şi cu biclă cu tot şi merg pe râu pe unde-i apa mai mică… Vine şi Dan dar desculţ. Stau şi caut un vad mai mic şi apa îmi congelează simţurile. Mergem în jos pe prundiş şi tot trebuie să facem o traversare prin apa până la genunchi. Gata, să mă ia cu biclă cu tot. Şi… gata.

Pentru mine a fost mai bine aşa încălţată, pentru al meu nu prea a fost neted drumul: degetele sale au făcut cunoştinţă intimă cu câţiva bolovani. Ţopăi pe mal până se şterge şi încalţă. Dârdâi bine: cadenţă – maşină de cusut Ileana.

Vezi albumul pe Facebook

Am pierdut la râu mai mult de jumătate de ora dar în două minute suntem în curtea cabanei unde ION, cel mai cabanier dintre cabanieri ne ia “în primire” pe inventar şi ne bagă la căldură şi prieteni. Urmează ceai cald, ţuică fiartă, ciorba minunată de burtă sau… de fasole pentru al meu, haine stoarse şi puse pe pari la uscat lângă soba fierbinte şi o seară la o cabană de munte ca în poveşti.

Iar ION, cabanierul de la Cantonul Cheia ştie şi face poveşti vii, frumoase. Noapte bună!

A doua zi…

La finalul sezonului 1, toti participantii la concursurile saptamanale au intrat automat in concursul prin tragere la sorti, pentru castigarea premiului cel mare: o barca cu motor!

Iata tragerea la sorti efectuata cu ajutorul site-ului random.org.

Speram ca intr-un viitor oarecare sa putem relua productia urmatoarelor sezoane, cu aventuri, peripetii si o noua viziune a celei mai frumoase emisiuni despre barci, navigatie maritima si entertainment pe apa realizata in Romania.

Speram ca intr-un viitor oarecare sa putem relua productia urmatoarelor sezoane, cu aventuri, peripetii si o noua viziune a celei mai frumoase emisiuni despre barci, navigatie maritima si entertainment pe apa realizata in Romania si difuzata de Kanal D. Vizionare placuta – ep. 26!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Sa ne revedem la sezoanele urmatoare!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Da, stiu, nu e cu si despre munte, dimpotriva! Insa e munca echipei de profesionisti alaturi de care am lucrat si de care sunt foarte mandru. O emisiune in care s-a pus mult suflet. Veti vedea si va veti convinge!

Ai ajuns… Linişte… Ai fost întâmpinat de gazdă care te-a condus în Căsuţă. Linişte… Ţi-a arătat împrejurimile şi te-a lăsat să-ţi alegi camera. Apoi ai cunoscut-o pe Pufka, o caţeluşă foarte simpatică. Linişte… Ţi s-a explicat că îţi poţi pregăti singur cina, sau a doua zi, micul dejun sau dejunul. Ceea ce ai şi făcut. Ţi-au pus la dispoziţie un frigider în care ai depozitat câteva conserve, legume şi fructe. Apoi…
Linişte…

Ai despachetat cele câteva lucruri pe care le-ai aranjat în şifonier. Ai găsit priza şi ţi-ai pus telefonul la încărcat. Linişte… Ai coborat în sala de mese unde ai instalat laptopul. Bucătăria te ispiteşte aşa că îţi pregăteşti un ceai. Înserarea a cuprins pe nesimţite locul. Linişte… Îţi puteai asculta gândurile fără prea mare efort. Ai ieşit afară… răcoare… aer curat de munte şi… liniste… Ai simţit atunci, că e locul ideal pentru a te retrage să-ţi aduni gândurile să ţi le sortezi să le elimini pe cele neimportante, să te axezi pe cele cu adevărat mareţe, sau să uiţi de toate. Cu toţii avem nevoie de relaxare…
Liniste…

În depărtare latră un câine. Aproape că nu-l auzi. Face parte din… linişte. O întăreşte sau o accentuează. Luna în descreştere îşi face apariţia dinspre Bucegi. Linişte luminoasă, caldă, în adierea răcoroasă a vântului de noapte. Doi trei norişori aurii… şi… linişte…
Aburii din cana de ceai sfârşesc în atmosfera calmă. Razele Lunii conturează spre nord-vest crestele abrupte ale “nordicei” Craiului. Gândul zboară fără să vrea la ultima tură în Crai… Constaţi că dealurile dintre Bucegi şi Crai sunt adevărate miracole pământeşti. Ai trecut de-atâtea ori pe lângă ele dar nu te-ai oprit niciodată. Poate dacă ai fi fost localnic, le-ai fi descoperit până acum, dar nu ar mai fi avut acelaşi farmec…
Linişte adâncă…

Răcoarea aerului te cuprinde… în linişte. Dintr-o dată te uiţi la ceas şi constaţi că e dincolo de miezul nopţii. Nu-ţi vine să pleci la culcare. Timpul pare a fi o noţiune abstractă, uneori fără înţeles omenesc…
Linişte…

Razele soarelui străbat fereastra până în cameră. Este firesc pentru că ai ales camera dinspre rasarit. Păsărele de toate naţiile nu mai contenesc cu ciripitul. Dechizi larg fereastra şi un val de aer curat împresoară încăperea. Te întinzi în pat atat de relaxat încât aţipeşti din nou. Ciripitul păsărelelor e… liniste. Adierea vântului printre frunze e… liniste. Lătratulul unui câine în depărtare sau mugetul vreunui animal domestic e… liniste.
Ochiul nu se mai satură de verdele ierburilor sau al arborilor şi de albastrul nesfârşit al cerului. Paleta de culori e întregită de nuanţele de alb-gri ale norilor sau de nuanţele de roşu, galben, portocaliu sau albastru ale florilor. Până şi culorile emană aievea… liniste.

Poate că vrei să pleci într-o plimbare prin împrejurimi, sau poate vrei doar să stai tolănit pe balansoarul din grădină sau poate ai vrea să te întinzi pe iarbă să priveşti cerul şi să uiţi de griji şi de probleme… aproape orice ţi-ai dori să faci în linişte, vei putea face.
Îţi dai seama că ai pregătit degeaba laptopul deunăzi, că nu simţi nevoia să te apropii de el. Gazda ta este atât de amabilă încât îţi va da toate detaliile atât pentru plimbarea în împrejurimi cât şi pentru posibilităţile pe care le ai în grădină sau în casă. Pentru că şi ea iubeşte… liniştea.

Îţi va spune cu toată dragostea ce obiective turistice ai în zonă şi cum poţi ajunge la ele, pe jos sau cu maşina. Şi slavă Domnului că ai de unde alege. Însă pacea şi liniştea te vor cuprinde dacă alegi să rămâi aici, la Căsuţă.
E atat de frumos… de pace… de liniste…
Multumesc Doamne, pentru că mi-ai arătat locul acesta minunat!
Acum e rândul meu să ţi-l arăt ţie, cititorule!

Bine v-am regăsit. Iată povestea unei “expediții” în masivul Retezat, un munte aparte cu farmecul și splendoarea lui bine cunoscute. Plecat-am cu câțiva prieteni foarte buni spre Retezat. Bogdan, eu și nea Fane – cabanierul de la cantonul Cheia din Buila-Vânturarița – am primit invitația de a merge în Retezat, de la un bun amic și coleg de serviciu – salvamontist voluntar la Bucura – Choksy (Călin).

Așadar am plecat pe Transaplina dinspre Novaci, pentru că a trebuit să-l luăm pe nea Fane din Râmnicu Vâlcea. La coborâre am rămas o seară pe minunata vale a Jiețului pe drumul spre Petroșani, la vreo 2-3 km de cabana Groapa Seacă, la vest de Obârșia Lotrului.

Aventura de-abia începuse… În timp ce întindeam corturile am zis să ne udăm un pic gâturile cu ceva… am mers la apă și am luat prima sticlă întâlnită… dintre cele puse la rece în Jieț, de cum am venit. Ce să vezi, am nimerit fix… pălinca. Și… pe “inima goală”, atât ne-a trebuit. Am simțit-o prin toate celulele și prin toți porii, iar sângele a transportat-o direct la creier… Nu vă mai spun că seara aceea a fost de pomină. Făcusem și frigărui, iar după două-trei guri de pălincă au urmat câteva doze de bere rece. Vă închipuiți, desigur, că ne-am făcut mu… rangă… Am reușit spre miezul nopții să stingem jarul de la vatră și am adormit… Mă rog…

A doua zi aveam capul cât o baniță (cum se zice), dar cu un “duș” rece în Jieț mi-am mai revenit. Ceilalți nu au recunoscut că erau încă amețiți, decât când am ajuns în Gura Bucurei (Poiana Pelegii 1633m) – capăt de drum cu mașina… Drumul a fost lin, cu câteva opriri pentru cumpărături minore. Cu vreo 3 km înainte de Hațeg, am făcut stânga spre Râu de Mori și în câteva zeci de minute eram pe forestierul spre Barajul Lacului Gura Apelor.

După ce am plătit taxa de Parc-Rezervație am mai mers preț de o oră pe forestierul spre Gura Bucurei (Poiana Pelegii). Când am ajuns, nu ne venea să credem câte mașini erau acolo, deh – sezon de vacanță. Am parcat cum am putut mai bine pe marginea drumului, ne-am făcut rucsacii și am traversat pârâul spre Poiană.

Aici am găsit un locșor destul de bun pentru corturi, oarecum strategic lângă pârâu, pentru a putea băga la “frigider” câteva recipiente… Am pus corturile, ne-am aranjat și am pregătit masa. De data asta nu am făcut aceași greseală să dăm pe gât țuica nemâncați. Am luat-o ușor, bătrânește, că nici nu prea întra cum trebuie. Deh, dacă cu o seară înainte am exagerat, de data asta am fost mai prudenți. După masă, am făcut câteva poze, am mai stat privind stelele (ce romantic) cu câte o berică în mână, iar pe la 11 ne-am băgat la culcare. Am dormit aproape neîntors cu vreo două ieșiri la “toaletă”.

De dimineață după cafeul de rigoare și siesta de după micul dejun, ne-am adunat și am pornit spre Lacul Bucura (2050m) pe linie albastră și cruce roșie . După vreo două ore, cu pauzele bine-meritate, am ajuns la Bucura. Drumul era plin de afine, pe care, le-am mâncat.

Odată ajunși ne-am reîntâlnit cu prietenii noștri dragi, de la Salvamont Lupeni – Miță, Ando și Ionci care ne-au întâmpinat cu un “ceai călduț” de vreo 57 de grade, tocmai bun pentru tratamentul febrei musculare. După tratament ne-am aranjat corturile și am mai stat la taclale. A doua zi urmau să coboare pentru schimbul de tură. Așa că în seara aia am depănat amintiri, ne-am făcut “update” la informații și am “citit” (vorba lui nea Fane) romane întregi, în timp ce Calea Lactee se tot învârtea în jurul Stelei Polare… ce-o avea cu steaua Polară, nu știu, dar îi tot face curte într-una.

Am stabilit de comun acord, să facem fiecare ce vrea, așa încat nu am avut program comun. Deci vă povestesc în special ce am făcut eu, cu mici excepții… Așadar, a doua zi, înainte de a pleca, am fost să văd plăcuța memorială a lui Ilie Humiță, un prieten bun al celor de la salvamont, pe care nu l-am cunoscut, dar din poveștile lor, vă pot spune că era un băiat extraordinar.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Apoi am plecat pe vârful Peleaga (2509m), nu înainte de a bea cafeluța și de a mânca ceva. Mi-am luat apă și ceva de mâncare și-am “tăiat-o” pe cruce galbenă . Vremea frumoasă și drumul relativ ușurel m-au făcut să nu mă grăbesc, am facut multe popasuri și poze, că doar aveam o zi întreagă la dispoziție. Față de anul trecut, anul acesta era plin de văcuțele lui Daniel ciobanul, – super băiat – ce pășteau liniștite prin văile din jurul lacului Bucura. Simpatice foc, dar mai ales vițeii ce se gudurau pe lângă mamele lor, de-ți venea să-i mângâi și să-i pupi. Apoi a urmat urcușul pe pietriș mai fin, dar, noroc de talpa “Vibram”, care a făcut față cu brio.

Într-un târziu am ajuns pe piciorul Pelegii de unde s-a deschis panorama spre răsărit. Se vedeau vârfurile Păpușa (2508m), Custura (2457m) și văile dinspre Câmpu lui Neag. Se zăreau un pic spre sud și culmile din Retezatul Mic.

Odată ajuns în vârf am încercat să fac o poză cu vârful, dar aglomerația m-a făcut să stau la coadă pentru poză. Vârful era plin. Cel puțin 20 de turiști se foșneau pe-acolo. Am constatat că marea majoritate erau dintr-un grup de cehi, apoi au mai apărut vreo 4 români de-ai noștri de prin părțile Moldovei. Între timp mai ajunseseră încă vreo 4 englezi și 2 polonezi… Cei 4 ai noștri, au coborât după ce au luat o mică pauza de masă, dar grosul rămăsese. I-am ajutat să facă o poză de grup după care m-au lăsat și pe mine să fotografiez vârful (mă rog, plăcuța cu numele și altitudinea). Am mai stat vreo 15-20 de minute, timp în care i-am sunat pe cei dragi de-acasă, (pe vârf e semnal… ) apoi am plecat spre Colții Pelegii .

După o coborâre destul de abruptă, dar scurtă, am intrat pe curba de nivel de sub Colții Pelegii. A urmat șaua dintre Colții Pelegii și Custura Bucurei unde am făcut o pauză de masă, după care urcușul destul de anevoios pe Custura Bucurei (2370m) m-a apropiat mai mult de “următoarea cabină telefonică”. După câteva poze pe Custura Bucurei am coborât în Șaua Bucurei (2266m) de unde am putut suna din nou acasă.

După coborârea la cort, pe dungă albastră , a urmat un somn de “frumusete” de aproape o oră. Spre seară ne-am adunat cu toții la refugiul Salvamont unde se schimbase deja tura, iar băieții de serviciu erau acum Sorin, Edi, Frățică (Fane) și Choksy. Am sărbătorit cum se cuvine ziua lui Sorin, la care am avut până și tort…

O altă tură în împrejurimile lacului Bucura am făcut-o a doua zi, împreună cu Bogdan și nea Fane. Am plecat pe dungă galbenă spre șaua “Academiei”. Pe traseu, o herghelie de cai ne-a încântat privirile, pentru că erau fără șei, păreau a fi liberi. Bineînțeles că erau ai oamenilor din satele învecinate, lăsați în grija ciobanului. Spre seară au coborât până la marginea lacului Bucura, astfel încât îi puteau vedea toți turiștii de la corturile din zona de campare. Noi ne-am continuat drumul pe curba de nivel prin spatele vârfului Bucura (2433m) pe care l-am urcat la întoarcere.

Poteca șerpuia relativ lin până în șaua Retezatului (2251m), paralel cu limita Rezervației interzise turiștilor de rând. Din păcate am plecat destul de târziu de la lacul Bucura, în acea plimbare, astfel încât spre seară când am ajuns în șaua Retezatului, începuseră să se adune norii de ploaie și ne-am hotărât să nu mai urcăm pe Retezatul Mare. Mai ales că la întoarcere aveam de gând să urcăm și pe vârful Bucura (2433m), fără frontale (în cazul în care ne apuca noaptea pe drum) și fără pelerina de ploaie.

Am urcat lejer pe vârful Bucura (2433m). După pozele și pauza de masă de pe vârf am plecat pe dungă roșie spre “cabina telefonică” din șaua Bucurei. Am ajuns apoi la “liniștea” de la corturi și la poveștile fără de sfârșit ale amicilor salvamontiști.

În total au fost 9 zile de odihnă activă, cu poze și întâmplări deosebite, cu povești la un pahar de țuică, cu istorii la o cană de bere, cu marmote și capre negre, fără flori de colț, dar cu multă bucurie și energie pozitivă.

Pentru ca vara abia incepuse, iar noi (Bogdan, amicul meu de munte si cu mine), ca deobicei, aveam dor de duca si de munti, ne-am folosit de prilejul vizitei in România a nepotului meu Andrei si am zbugit-o in Buila. L-am luat si pe Tudor, un alt fel de “nepot” de-al meu, țuști in masini si… pe-aici ti-e drumul.

Nici nu stiu cand am ajuns la tunelul de aproximativ 200m lungime, din punctul cel mai inalt (~990m) al drumului spre Cantonul Cheia din Buila-Vanturarita. Am ales acest loc deoarece stiam ca are un farmec aparte si i-ar fi placut lui Andrei, un iubitor de Pirinei… Un loc intim si deosebit, ramas pe veci in sufletul multor montaniarzi si calatori ai crestelor muntilor noastri.

Ca de obicei, gazdele noastre John, Nea Fane, Culiță, Cheița și Molda, ne-au primit cu bratele deschise, cu magia glumelor si a graiului oltenesc, ca pe niste vechi prieteni. Dupa ce ne-am instalat la priciuri am iesit prin curte sa ne linistim un pic de pe drum. Oricum, linistirea si relaxarea a inceput cand am intrat pe drumul forestier din capul satului Cheia. Acum doar am continuat relaxarea cu o alta berica rece de la camara lui John. Andrei si Tudor, foarte bucurosi ca evadasera din rutina lor cotidiana, au inceput sa povesteasca din vasta lor experienta.

Am imortalizat cateva zeci de cadre pentru eternitate, dupa care ne-am hotarat sa mergem pana pe “Brana Caprelor” pe triunghi albastru . In fapt, am ajuns doar pana la baza traseelor de cocoț de pe “Claia Stramba”, unde ne-am oprit sa admiram stancile si sa auzim povesti despre aventurile de escalada pe care le facea Andrei in Spania. Ne-am intors pentru cina si pentru focul de tabara, cu cantat la chitara. Amfitrion: desigur, Nea Fane!

Ne-am bucurat de magia focului de tabara, de prezenta oaspetilor cantonului, insa cel mai mult de poeziile cantate de Nea Fane cu sufletul (ca voce nu prea are <3 ). N-au lipsit vinul sau berile, povestile despre orice, pana tarziu in noapte si lemnele pe foc. Este intr-adevar ceva magic care te face sa revii mereu si mereu in aceasta stare de bine, de libertate si relaxare.

A doua zi am facut ochi destul de devreme, aerul fiind atat de curat si placut incat odihna a fost pe masura. Nici nu stiam ce surprize placute ne va rezerva aceasta zi. Soarele deja se facuse prezent, de-a binelea, peste cabana, cand, dupa micul dejun, “nepotii” s-au hotarat sa sparga lemne… deh… sa ajute si ei la bunul mers al cantonului.

Nu pot sa descriu in cuvinte simple si pe intelesul tuturor cat de mult ne-am distrat uitandu-ne la ei, taind lemne. Cum e sa-ti bei cafeaua linistit pe terasa, iar pe “scena”, sa fie in plina desfasurare o piesa de teatru super-comica? Cam asa ne-am simtit savurand realitatea. Atat de haiosi au fost “nepotii” in postura de taietori de lemne, incat nu pot sa va las fara o mica mostra.

Ce pot sa va spun e ca si ei s-au distrat de minune, fara sa le pese ca manuiesc toporul cu doua maini stangi. Poate ca au si invatat cate ceva, deci, per ansamblu, toata lumea a avut de castigat. Ma bucur mult pentru Tudor si Andrei ca s-au simtit bine, in largul lor; si s-au distrat la fel de copios ca si noi. Multumim dragilor ca ati fost atat de “in forma”. Bineinteles ca un asemenea spectacol iti face fomiță, mai ales ca intre timp se facuse ora pranzului.

Asa ca am pus-o de un gratar in bucataria de vara, de care s-a ocupat Tudor si cu mine, Andrei vizitand șura. Bogdan, conform sloganului ce l-a consacrat si anume: “Fie omul cat de mic, dupa masă doarme-un pic.”, s-a dus sa puna pleoapa peste pleoapa la priciuri. Nu l-am lasat prea mult sa doarma pentru ca ne hotarasem sa plecam in dupa amiaza aceea, deoarece Andrei avea avion a doua zi.

Chiar si asa, tot am mai “furat” un pic de munte pe drumul de intoarcere, facand un ocol pe valea Oltului si apoi coborand pe Transfagarasan. Am ajuns acasa tarziu in noapte, insa cu inima plina de bucurie ca am reusit sa ne umplem doua zile de bunadispozitie, voie buna si energie pozitiva. Sunt convins ca si “nepotii” s-au simtit la fel de bine, iar Andrei va avea ce povesti mamei lui si amicilor din Spania.

O tura de pomina, nu numai datorita frumusetii native a Ciucasului dar mai ales datorita anturajului deosebit de vesel al nepotului meu de frate, Andrei si bineinteles a lui Bogdan, amicul meu de calatorii montane. Andrei e cetatean spaniol, a venit in Romania in vacanta sa-si vada tatal (pe frate-miu). Cu aceasta minunata ocazie, l-am rapit cateva zile din primavara lui 2013, pentru a face o tura in Ciucas… el laudandu-se ca se duce cu prietenii lui la catarat in Pirineii Cantabriei

Ca de obicei ne-am cazat la Nea Sorin, cabanierul de la Silva, la casute. Nea Sorin ne-a lasat sa facem un mic foc intr-o vatra de langa casute, unde l-am lasat pe Andrei sa faca “mezamplastul” la carnea de gratar. Crescut in Spania, la marginea Pirineilor, Andrei vine cu energia si umorul balcanic, impletit cu cel spaniol. Si-a luat sarcina in serios si a umplut carnea de boia, cimbru, si alte ingrediente. Asa ca am mancat o carne foarte bine imbibata in condimente. Norocul nostru a fost ca am mai stins aroma ingredientelor cu putina tuica sau palinca si cu bere rece. Am fost… “zen” pana noaptea tarziu dupa care am adormit.

In zorii zilei urmatoare am strans bagajele si, dupa micul dejun de montaniard, am taiat-o spre creasta, pe triunghi rosu , prin spatele cabanei seismice, in directia “La rascruce”. La urcus, Andrei facea misto de noi ca mergem ca niste bosorogi, insa dupa cateva zeci de metri, ce sa vezi, i se terminasera bateriile cam subit si brusc… iar noi, bosorogii, a trebuit sa stam dupa el sa-si traga sufletul… Am mers pe poteca trecand de varful Muntele Rosu (1765m) ajungand La Rascruce (1805m), de unde am continuat spre nord pe creasta Zaganu-Gropsoarele, in usoara coborare pana in Saua Gropsoarele (1663m) .

Aici ne-am hotarat sa punem corturile pentru popas pana in ziua urmatoare. Am facut un foc si din nou, Andrei a fost la butoane in ceea ce priveste frigaruile. N-a ezitat si le-a balacit si de data asta in ingrediente. Le-am mancat asa, foarte aromate, am mai facut cateva poze si ne-am culcat. Bineinteles ca n-au lipsit bancurile si glumele pe seama excesului de zel, dar am auzit si povesti haioase din experienta lui din Spania.

Dimineata ne-am trezit relativ devreme pentru a prinde rasaritul de soare. Am facut si un timelapse cu Tigaile Mari. Dupa cafeaua obligatorie si micul dejun am impachetat si am luat cu asalt poteca spre cabana din acest masiv, prin saua Chirusca, marcata cu .

Aici, la cabana am avut surpriza neplacuta sa constatam ca administratorul, (care intre timp am auzit ca a si murit), nu ne-a lasat sa ne umplem doua trei sticle cu apa de la robinet, deoarece intentionam sa mai stam macar o zi pe Bratocea, la cort. Asta dupa ce ii facusem consumatie de vreo 60 de lei, pe cafea, bere si alte maruntisuri, si dupa ce-i spusesem ca-i platim apa de la robinet. De atunci, sa nu mai aud de marea mizerie de cabana din masivul Ciucas. Ar trebui scoasa de pe hartile turistice, deoarece este o proprietate privata care trateaza turistii cu un dezgust si o lipsa de respect cum nu am mai vazut in alta parte pe munte. N-au nici cea mai vaga idee despre ce inseamna montaniard, iubitor de munte sau drumet. Ar mai fi multe de zis si explicat, dar consider ca nu merita efortul si energia. Duca-se!

Asa ca, de acolo am mai urcat un pic spre varful Ciucas (1954) pe marcajul de creasta , prin dreapta Tigailor Mari, fara sa ajungem la el, deoarece se adunau nori de ploaie destul de amenintatori. Am ajuns pana la “Babele la sfat”, dupa mici peripetii pe o limba de zapada in “valea rea”, ce alimenteaza paraul Chirusca. Apoi ne-am intors spre cabana Silva pe dunga galbena , pe la fantana Prof. Nicolae Ioan. Am mai ramas o noapte la Nea Sorin, prilej cu care am intalnit si un urs gunoier, probabil relocat de pe la Sinaia. Ne-am distrat ca de ultima noapte…

Insa, peripetiile cu nepotul Andrei nu se termina aici. Urmeaza inca un episod serios si haios la cantonul Cheia din Buila-Vanturarita, care impreuna cu “nepotul” Tudor s-au intrecut pe sine. Una peste alta, ne va fi foarte dor de Andrei cand va trebui sa plece inapoi in Spania. Andrei, te iubim!

Nu cred ca exista fericire mai mare pe pamantul asta, decat sa ii faci o bucurie unui om. Cu cat bucuria acelui om e mai mare cu atat incarcatura emotionala e mai puternica si mai inaltatoare. Asta am simtit din plin intr-un weekend foarte prelungit in Ciucașul nostru drag in compania deosebita a mamei Magdei, Teo, a Magdei si a celor doi copii ai ei, Arina si Tudor. Vreau sa le multumesc inca odata pentru ca mi-au dat sansa sa le fac aceasta bucurie. Cel putin Teo a fost foarte incantata. S-a simtit foarte bine si s-a distrat pe cinste. Eram fericiti!

Ne-am cazat in hotelul Cheia, inca de joi seara pentru a incepe o aventura in Ciucaș si imprejurimi. Bine, imprejurimi e putin spus, deoarece am ajuns pana la Brașov, prin Cheile Prăpăstiile Zărneștilor, iar la intoarcere spre casa am luat-o pe varianta Buzău (DN10) cu ultimul popas la Vulcanii Noroioși (Pâclele Mari si Mici).

Dar hai s-o luam cu inceputul, prima aventura a inceput vineri dimineata urcand cu masina pana la Cabana Muntele Roșu, apoi pe traseul marcat cu dunga galbena spre Fântâna Ioan Nicolae. Teo a urcat cu ambitie pana in poienita cu punctul de belvedere de la 1400 de metri, langa fosta Cabană Salvamont, in prezent Cabana Clubului Alpin Ciucaș. Arina si cu mine am mers pana la fantana sa luam apa proaspata. Ne-am tras sufletul in poienita, cu poze si telefoane, apoi ne-am intors. La Cabana Silva am savurat o bere rece si o cafea (eu nu, ca eram cu masina), dupa care am petrecut in poienita de langa parcarea de la Muntele Roșu. Dupa amiaza am plecat spre hotelul Cheia.

A doua zi dupa cafeul de dimineata si un mic dejun “al campionilor” am plecat spre Brașov. Pe drum ne-am oprit putin pe Cheile Prăpăstiile Zărneștilor dincolo de celebra Fântână a lui Botorog. Am mers cat am putut, dar o ploaie marunta nu ne dadea pace. Ne-am adus aminte de alte dati in care peretii de alpinism, parca erau vii de atâția cățărători. Apoi am ajuns in Brașov… si ce face “turistul” cand ajunge in Brașov? Merge in centrul vechi, istoric, pana in Piața Sfatului. Am facut multe poze si ne-am relaxat. Fiind oras turistic, era destul de aglomerat, chiar daca era in luna lui Florar. Fojgăiala, chiar si a porumbeilor, nu mai contenea. Spre seara am ajuns din nou la hotelul Cheia din Cheia.

Duminica, ne-am intrecut pe noi insine, deoarece aventurile au venit in valuri peste noi… si iata cum… Dupa cafeu am plecat… ha ha… spre Brașov. Da, da, spre Brașov, dar nu am ajuns la Brașov. Ha, v-am pacalit! Am ajuns pana in Pasul Bratocea, deoarece inca nu epuizasem Ciucașul. Am parcat langa fosta stana din Bratocea, in prezent parasita. Apoi am urcat putin pe drumul spre turnul de comunicatii. Efortul fiind destul de mare pentru Teo, in special, am urcat doar pana la intrarea in padure. Am remarcat tenacitatea cu care a facut fata eforului, la varsta dumneaei. Felicitari si s-o tina Domnul tot asa!

Am mai pierdut timpul cu tot felul de jocuri pe drumul de intoarcere, ne-am relaxat la un cafeu si o gustarica, am baut apa din izvorul inca inconjurat de zapada, de la vechia stana din Bratocea, dupa care am plecat spre Brașov, insa, inainte de Săcele am facut la dreapta spre Târlungeni spre a intra, dupa acest mic ocol, pe drumul de Buzau DN10, in dreptul localitatii Teliu.

Pe DN10 ne-am mai oprit de cateva ori, la cateva puncte de belvedere, in zona Întorsura Buzăului apoi in coborare pe valea Buzăului spre Nehoiu, Pătârlagele. Ne-am bucurat de peisajele minunate pe care patria noastra le are, de frumusetea locurilor, chiar si de pe marginea drumului. Apoi, până în Buzău, am facut stanga la Sătuc, am traversat râul Buzău spre localitatea Berca, unde iar am cotit la stanga pe DJ102F spre Scorțoasa, de unde se desparte in dreapta drumul spre Vulcanii Noroioși. Mai era o varianta din Berca pe un drum, nu foarte prietenos, dar acceptabil.

Vulcanii Noroioși sunt in trei locuri distincte pe harta. Primul loc se afla chiar in nord-estul localitatii Berca. Se mai numesc si “Fierbătorile din Berca”. Nu despre acestea vom vorbi, ci despre celelalte doua. Se mai numesc si Pâcle, si anume Pâclele Mari si Pâclele Mici. Acestea din urma sunt mai la nord fata de Pâclele Mari, la o distanta de aproximativ 3 km. Pe vremuri se vizitau la liber ambele Pâcle, acum insa, se pot vizita cu plata la intrare. Desi sunt mai mici ca suprafata, mie personal mi se par mai spectaculoase Pâclele Mici (Vulcanii Noroioși cei dinspre nord). Evident este o chestiune subiectiva deoarece si Pâclele Mari au farmecul lor. Este interesant faptul că, pe o suprafata relativ mica se pot vedea foarte multe forme de relief in miniatura. Probabil ca in alte vremuri, Vulcanii Noroioși erau mult mai activi, altfel nu se explica adancimea relativ mare a vailor formate de torenții de “lavă” noroioasă. Poate pentru un geolog sa fie interesant de studiat, acest fenomen inedit, insa pentru noi profanii, este doar o curiozitate si un motiv frumos de a-i vizita si poza. Ceea ce am si facut.

Dupa ce ne-am saturat de noroi si de vulcani ne-am adunat langa masina pentru un ultim popas si o ultima gustare. Tarziu dupa amiaza, am luat-o usurel spre casa. Destul de obositi, insa bucurosi si impliniti, am ajuns la destinatie. Personal, am sufletul multumit ca am putut oferi clipe unice prietenilor mei Teo, Magda, Arina si Tudor, clipe minunate, pe care, sunt convins ca nu le vor uita niciodata.

Ideea nu e nouă, este preluată din filmul “The bucket list“, un film magnific cu Morgan Freeman și Jack Nicholson, cât și din listele de vise pe care liderii din sistemele de network marketing ne învață să le facem.

Așadar iată câteva din țelurile pe care am dorit să le îndeplinesc de când am început să călătoresc pe crestele montane. Unele au fost foarte puternice și s-au îndeplinit, altele, sper că se vor îndeplini pe masură ce trece timpul…

	să urc, să văd, să pozez, să vizitez, să visez…
1	Creasta Pietrei Craiului
2	Făgărașul vest-est și est-vest
3	Creasta Parângului
4	Retezatul
5	Apusenii
6	Cheile Nerei
7	Capul lui Decebal – Cazane
8	Cheile Zănoagei
9	Făgăraș vf. Moldoveanu 1, 2, 3
10	Cheile Râmețului și Mânăstirea Râmeț
11	Ciucaș 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7
12	Transfăgărășan 1, 2, 3, 4
13	Transaplina 1, 2, 3, 4, 5
14	Bucegi – vf. Omu 1, 2, 3, 4
15	Ceahlăul
16	Munții Rodnei, Cascada Cailor
17	Sarmisegetuza Regia
18	Sarmisegetuza Ulpia Traiana
19	Cimitirul Vesel – Săpânța 1, 2
20	Mânăstirile din Moldova
21	Focurile Vii – Buzău
22	Cheile Bicazului
23	Buila-Vânturarița, Canton Cheia (1, 2, 3, 4, 4, 6, 7)
24	Brâncuși – Târgu Jiu
25	Castelul Corvinești – Hunedoara
26	Mânăstirea – Prejmer
27	Cetatea Râșnov
28	Masivul Iezer-Păpușa
29	Canionul 7 Scări, Piatra Mare
30	Mocănița – Vișeul de Sus
31	Casa Memorială Eminescu – Ipotești
32	Făgăraș urcare pe potecile din nord Colții Brezei Sâmbăta 1, 2 Podragului Buteanu Berevoiescu Mare
33	Făgăraș urcare pe potecile din sud Valea Rea
34	Măcin – 467m
35	Cascada Bigăr
36	Creasta Munților Căpățânii
37	Cascada Beușnița
38	Vulcanii Noroioși 1, 2
39	Mina Unirea (Salina Slanic Prahova)
40	Cheile Turzii, Salina Turda
41	Sibiu pe îndelete
42	Râpa Roșie
43	Amenajarea Comana (de curiozitate)
44	Mânăstirea Rupestră Șinca Veche
45	Castelul de Lut Valea Zânelor (Porumbacu de Sus)
46	Cetatea Alba Iulia
47	TransApusenii (Aiud – Brădești – Ponor – ?)
48	Satul Cheia de Râmeț
49	Calea Ferată Rm-Vâlcea – Vâlcelele (parțial)
50	Cheile Șușara
51	Cheile Sohodolului
52	De explorat Retezatul Mic
53	Creasta Oslea, Munții Vâlcan
54	Lacul Oașa
55	Cheile Cernei, Lacul Cinciș
56	Izvoarele Oltului și Mureșului
57	Munții Cindrel
58	Munții Latoriței
59	Munții Lotrului, Vârful Sterpu
60	Munții Cozia
61	Cascada Scorușului (1, 2)
62	Peștera Valea Cetății
63	Munții Șureanu
64	Corbii de Piatră, Valea cu Uriași (Argeș)
65
66
67
68
69	Update mâine

Iată că i-a venit din nou rândul Ciucașului, într-un weekend cu vreme frumoasă, al lunii septembrie. De data asta, Bogdan, Magda și eu ne-am îmbarcat încă de vineri, cu direcția Cheia. Cazarea am făcut-o, evident la Nea Sorin la Silva. Seara a trecut liniștită cu o berică și un grătărel.

De dimineață ne-am făcut planul de bătaie. Hotărârea luată la cafea a fost să mergem spre “La Răscruce” cât putem, pentru ziua de sâmbătă, urmând ca duminică să abordam Bratocea, la fel, cât putem. Așa că ne-am pus ceva merinde în rucsac și am plecat pe marcajul triunghi roșu , de la cabana Muntele Roșu, spre vârful Muntele Roșu (1765m). Traseul urcă ușor prin dreapta cabanei trecând oarecum prin spatele Stației Seismice. Apoi începe un urcuș mai abrupt până după o tulumbă metalică cu senzori seismici. De aici, poteca șerpuiește pe curba de nivel, cu o ușoară urcare, până aproape de vf. Muntele Roșu, care se urcă domol. Pe partea cealaltă a vârfului, poteca va coborî puțin, apoi la urcare, dă în creasta Zăganu-Gropșoarele în dreptul punctului numit “La Răscruce”. Noi am preferat să rămânem pe vârful Muntele Roșu.

Am ronțăit câte ceva și am stat la taclale. Nu prea mai erau nici afine și nici prea multe flori. Doar câteva soiuri violete ce aduceau a toporași. Trecuse vremea lor, doar e răpciune… Însă atmosfera era foarte placută. Nu-ți venea să mai pleci de-acolo. Era cald, adia vântul exact cât să-ți fie bine… Mai mișunau câțiva turiști prin împrejurimi, dar nu ne-au deranjat. Unii ne-au întrebat despre traseele din masiv. Le-am răspuns cu bucurie, că deh… de atâtea ori în Ciucaș îl știam deja pe dinafară… Apoi am coborât spre cabana Silva unde ne aștepta cina binemeritată. Spre seară am mai povestit și într-un târziu am adormit.

Duminică, o nouă zi de aventură, pentru a patra oară în Ciucaș. Îmi băusem de mult cafeul împreună cu Magda, până să se trezească Prințul Bogdan cel Somnoros. Dar chiar și așa pe la 11:00 am ajuns în pasul Bratocea pentru un urcuș, speram noi, până aproape de vârful Ciucaș. Asta depindea în cea mai mare parte de Magda care n-avea antrenament, obosind destul de repede. În schimb, am apreciat faptul că a făcut față cu brio, tuturor provocărilor, reușind să urce peste tot pe unde și-a propus.

Nu vă mai povestesc cât e de ușor și pe unde o ia traseul de creastă bandă roșie în drumul lui spre creasta Bratocea. Detalii puteți afla din articolele mai vechi. Vă pot spune în mare, că traseul e destul de ușor, recomandat în special începătorilor și turiștilor nu prea antrenați. Am urcat, cu câteva mici pauze, făcute la Sfinxul Bratocei și aproape de creastă. Apoi am continuat prin jnepeniș până spre vârful Bratocea (1827m) pe care poteca îl ocolește prin dreapta. După care am mai mers puțin, ajungând în cele din urmă în Șaua Țigăilor, de unde pleacă traseul cruce roșie pe la baza Țigăilor Mari. Tot acest traseu cruce roșie, vine de fapt din DN1A de la Podul Teslei, prin Piciorul Teslei și Poaiana Teslei, ca să ajungă până la cabana Ciucaș.

Popasul final a fost de câteva zeci de minute. Am fi încercat să ajungem pe vârful Ciucaș, dar nu s-a putut, din varii motive de oboseală. După o gustare și o pipă ne-am întors alene pe creasta Bratocea, ajungând într-un final la mașină. Acest Ciucaș weekend numărul patru ne-a încărcat bateriile pentru mult timp. Oricum, fiind în concediu, în două zile urma să plecăm în Retezat într-o nouă aventură și cu un alt anturaj. Mi-a plăcut mult Ciucașul, de antrenament.

Am mers noi agale până spre după amiază când am ajuns pe creastă în dreptul lacului Mândra. De data asta ne-am hotărât să rămânem pe creastă (ca să mai schimbăm puțin decorul…) urmând să coborâm unul dintre noi să ia apă de la izvorul de lângă lac. A coborât Bogdan, că e mai sprinten, iar eu am rămas să întind corturile.

Între timp apare un grup de turiști format din doi bărbați și doi copii. S-au oprit să-și tragă sufletul și să schimbe două vorbe cu noi. În câteva minute apare și Bogdan de la apă și uite așa ne-am conversat câteva zeci de minute. Ei coborau la lac pentru înnoptare iar a doua zi mergeau acasa în Petrila, pentru că unul dintre ei trebuia să ajungă la serviciu. Chiar mă gândeam că dacă s-ar lăsa la vale pe firul apei (Jieț) ar ajunge mult mai repede acasă cu o barcă de rafting, desigur.

După amiaza și seara au trecut liniștite, cu apus de soare spectaculos, cu lumina portocalie și cu o noapte senina plină de stele. Am stat de vorbă până târziu în noapte apoi am mers la culcare. Înainte de somn, ne-am dus și noi ca oamenii să ne facem nevoile pe marginea prăpastiei dinspre lac și… ce să vezi, amicii noștri din Petrila, ne-au văzut de jos lumina lanternelor și ce-or fi zis, hai să le facem o vizită. Nu vă spun, că apar băieții, într-un sfert de oră, cu două sticle una de palincă și una de afinată să ne cinstim. Și ce să facem, să zicem nu? Am scos și noi țuica noastră și am povestit până după 4 dimineața, când, pe unul dintre băieți îl luase deja frigul, că era în tricou. L-am sfătuit să meargă totuși la culcare… Ceea ce am făcut și noi.

În dimineața următoare soarele era deja sus pe cer când ne-am trezit, destul de chiauni, dar fără dureri de cap, ceea ce înseamnă că licorile au fost de calitate. Pănă să strângem, să mâncăm și să ne bem cafeaua, apar și amicii din Petrila, care au făcut un mic popas la corturile noastre. Ne-am sfătuit asupra rutei pe care s-o ia ca să ajungă mai repede spre casă apoi au plecat voioși pe urcușul Parângului Mare. Evident, ruta era prin Stațiunea Petroșani, deci pe drumul nostru de întoarcere, dar pentru că se grăbeau au luat-o înainte. Dragilor din Petrila, dacă vedeți acest articol dați un semn la comentarii ca să putem da de voi să vă trimitem și ceva poze, că uitarăm să vă dăm o “carte de vizită”!

Spre prânz am trecut și noi de Parângul Mare. Am mers prin căldură și arșiță, trecând și de vârful Cârja și am ales ca ultima noapte în Parâng s-o petrecem tot pe creastă, așa că am găsit un loc liniștit între refugiul Cârja și coborârea spre lacul Mija. Dar ce să vezi, spre seară se adună norii de ploaie. Norocul nostru a fost că ploaia a început târziu în noapte, că deh, după atâta caniculă trebuia să-i mai și toarne…

A plouat toată noaptea și nu s-a oprit nici a doua zi. În aceste condiții, noaptea a trecut cum necum, dar de dimineață trebuia să așteptăm câte o pauză între două ploi, care nu dura mai mult de vreo 5-10 minute, pentru diferitele probleme fiziologice. În alte pauze de ploaie trebuia să strângem cortul și să facem și rucsacul, ca să evitam să se ude lucrurile, dar apoi ne-am gândit că oricum plecăm iar în următoarea noapte vom dormi în paturile de acasă, așa că la un moment dat nu mai conta că plouă.

Aventură a fost, adrenalină la fel și ne-am simțit foarte bine, fiind pe munte. Când am ajuns la telescaun, uzi leoarcă, deși am avut pelerinele de ploaie pe noi, am oprit la o cabană să mâncam și noi ceva, că de aproape o săptămână am mâncat doar conserve și supe la plic. Ne cam săturasem de ele.

Așa am ajuns la cabana Ghiocelul la mama Livia care a fost foarte amabilă și ne-a servit prompt, oferind din partea casei țuica și câteva mizilicuri. În sfârșit înglobam “real food”… la care ne era gândul de vreo 2 zile încoace. Ne-am simțit atât de bine la mama Livia încât ne-am promis nouă înșine că vom reveni ori de câte ori vom ajunge în zonă. Și uite așa se încheie a doua noastră aventură în “frumosul singuratic” Parâng.

Partea I, aici.

Astfel se face că în 2012 tot în vară, de data asta o vară caniculară, am poposit pentru a doua oară la baza telescaunului din stațiunea Petroșani. De data asta hotărâți să facem creasta Parângului indiferent de vreme.

Urcușul până la 1600 de metri l-am făcut tot cu telescaunul pentru a revedea și fotografia minunatele peisaje dezvăluite de înaintarea cablului.

De data asta cerul senin și soarele arzător creau o stare apăsătoare, ce mai, “căldură mare moncher”. Speram ca pe creastă să mai adie măcar puțin vântul, da’ de unde… Fata Morgana apărea și dispărea în zare, șopârlele erau în culmea fericirii, iar gâzele (muștele) nu mai pridideau să te înțepe…

Odată ajunși la cabana Salvamont am făcut refilul de apă și am tăiat-o spre creastă pe marcajul dungă rosie . De data asta, pentru că nu era grabă mare, am decis să mergem agale, “bătrânește”, ca să admirăm peisajul să facem suficiente poze pentru “eternitate”.

Așa că după ce am trecut de indicatorul către lacul Mija , am găsit un loc mai larg unde am pus corturile, deoarece trecuse de ora 6 seara și voiam să ne adunăm gândurile să ne liniștim după drumul lung parcurs cu mașina până la Petroșani și să ne odihnim bine pentru zilele următoare.

Am prins un apus de soare fad, fără nori doar cu ceva smog sau praf, care dădea o tentă ștearsă apusului. Ne-am bucurat că se mai răcorise un pic, am stat la taclale lângă supa la plic și “gâtul” de țuică. Un început bun pentru tura ce urma să vină. Eram bucuroși că suntem din nou pe munte.

A doua zi ne-am trezit relativ devreme, cafeluța fierbea în ibric iar Bogdan își aprindea o pipă. Da, pipă, la propriu. Își cumpărase tutun de pipă și pufăia agale. Soarele stralucea mai sus de orizont anunțând o zi caniculară.

Când și când un avion brăzda cerul cu dâra lui de “chimnicale”. Încet încet ne-am strâns rucsacii și am plecat. N-am mers prea mult și am ajuns la poalele vârfului Cârja (2.405m) unde anul trecut ne-a prins furtuna de Sfântul Ilie.

Ne-am amintit cu nostalgie de peripețiile trăite acum un an. Nu departe de locul cu pricina am găsit în sfârșit, “celebrul” de-acum, refugiu Carja (2.231m).

Era acolo, dar nu-l văzusem din drum, pentru că e cumva ascuns după niște stânci în stânga potecii. Am făcut un mic popas cu multe poze, pe care vă invit să le vedeți.

Apoi a început “marele” urcuș pe vârful Cârja (2.405m). La început a fost cam dificil până ne-am reglat respirația, dar pe la jumătatea urcușului ne-am revenit. Nu e un vârf greu, dar, ca mai toate vârfurile din Parâng, Retezat sau Făgăraș, au urcușul acela destul de pieptiș, care pentru cineva mai puțin antrenat poate deveni greoi. Iată-ne deja în vârf.

După o mică pauză de fotografie am coborât mai puțin decât am urcat pentru a urma poteca de creastă spre următorul vârf din masiv, și anume, Parângul Mare (2.519m).

Creasta masivului Parâng este deosebit de spectaculoasă, mai ales pe partea nordică unde se desfășoară prăpăstii adânci cu stânci ascuțite și colți amenințători.

Soarele ardea cu putere, iarba era deja uscată iar noi înaintam pe potecă oprindu-ne din când în când la câte o poză sau la a face mici lecții de geografie, scrutând orizontul după vârfuri cunoscute. Se vedeau spre est câteva vârfuri din Parâng și Căpățânii iar spre sud-vest-vest vârfuri din Retezat. Dar smogul nu ne lăsa să vedem prea clar toate astea. Căldura mare nu prea ne lăsa să ne oprim din drum. Când mergeam, aveam o mică senzație că bate vântul, dar când ne opream, parcă se oprea și el.

După câteva curbe, dintre care ultima mai largă spre stânga, poposim la poalele Parângului Mare (2.519m), cel mai înalt din masivul Parâng și al patrulea ca înălțime din România. Ne luăm inima în dinți și pornim în cucerirea vârfului. Momâile făcute în special de ciobanii din zonă, guvernau partea dinspre nord-vest a vârfului. Chiar lângă pilonul ce marchează vârful era săpat un adăpost de bivuac în care ne-am pozat, lenevind…

După câteva fotografii dinte care unele mai haioase și după o pauză binemeritată am plecat la drum pe curba de nivel până la coborârea spre lacul Mândra, unde ne-am hotărât să și poposim peste noapte. Scrutând lacul cu privirea am vazut câteva corturi amplasate lângă lac, ne-am bucurat că nu vom fi singuri. Coborârea nu a fost foarte complicată. Destul de abruptă, nu a ridicat probleme.

Odată ajunși pe malul lacului, până să desfacem rucsacii și să punem corturile, căutăm un loc la umbră să ne tragem sufletul… Eu am găsit unul după o stâncă, dar soarele în mișcarea lui de rotație pe bolta cerească micșora umbra… ce să vezi, în câteva minute a trebuit să ies la întins corturi.

Noaptea a trecut pe nesimțite, cred că am dormit neîntorși, iar de dimineață după cafea și chestiuni personale, am împachetat și am urcat din nou pe creastă. Am luat-o spre est, trecând de vârful Gruiul (2.345m), vârful Pâcleșa (2.335m) și vârful Ieșul (2.368m) cu “i”, apoi prin Șaua Tăiată, ajungând la intersecția cu drumul de coborâre spre nord, către Obârșia Lotrului, via lacul Câlcescu, marcat cu cruce rosie .

Am luat-o și noi tot pe drumul ăsta ca să coborâm la lacul Zănoaga, situat un pic mai sus față de curba de nivel de 2000m, unde am și campat. De aici, (adică de pe creastă) am mai fi avut de mers puțin până pe vârful Setea Mare (2.365m), ca apoi să coborâm în Șaua Pleșcoaia și să mergem ocolit prin Șaua Mohoru trecând pe la poalele vârfului Mohoru (2.337m), ca să ajungem într-un târziu la Transalpina în dreptul Pasului Urdele (2.145m). Dar varianta asta am lăsat-o pentru altă dată. Lacul Zănoaga a fost punctul terminus al acestei ture, rămânând ca a doua zi să ne întoarcem pe unde am venit… deh, dacă suntem legați de o mașină…

Ajungând destul de devreme la lac, am avut timp să punem corturile în tihnă și chiar ne-am bălăcit în lac, deși apa era aproape fiartă… iar locuri cu umbră nu prea găseai. Am mai stat în cort cu intrările larg deschise în ambele părți ca să mai adie vântul cât de cât. Ce mai, o tură caniculară cu iarba arsă pe creste dar și cu pielea noastră cam la fel de arsă…

Spre seară, când s-a mai răcorit puțin ne-am mai liniștit și noi, iar pe la 9 deja era de flecee. Am mai stat la taclale la un gât de țuică și ne-am băgat la culcare. Căldura de peste zi parcă ne obosise mai tare decât mersul. Am dormit buștean.

Partea a II-a, aici.

În vara acestui an (2012) am trecut de vreo 2-3 ori pe lângă această peșteră, pe drumul dintre Râșnov și Poiana Brașov. De fiecare dată am avut impulsul de a opri ca s-o vizităm dar nu a fost să fie. Ultima dată mi-am zis că trebuie să oprim, ceea ce am și făcut. Iată câteva instantanee din această minunată peșteră ce are o istorie destul de scurtă dar zbuciumată. Ne-a impresionat plăcut locul, încărcat de energie pozitivă, ceea ce nu pot spune despre gazda-ghid care, cu o voce monotonă de robot, recita din memorie un text, fără inflexiuni în voce, fără să pună suflet în ceea ce făcea…

Mai multe date (în special tehnice și istorice) despre această peșteră se pot găsi pe internet, chiar pe site-ul peșterii. Una peste alta, lăsând la o parte unele aspecte, ne-a plăcut, și, ca orice peisaj natural, încântă privirea și simțurile. Imaginile sunt făcute în grabă, deoarece trebuia parcurs un traseu la indicațiile ghidului, destul de repede, așadar iată ce a ieșit:

Cu speranța că v-a plăcut, vă mulțumesc pentru vizita pe site.

– Hai la plimbare prin Ciucas si vedem noi…

– Hai, ca tot mi-e dor de o plimbare…

Si uite asa am plecat sa ne plimbam, inca de vineri… Ajunseram la Nea Bucurescu la cabana Silva in jurul pranzului. Am urcat putin pe cararea spre “La rascruce”, insa nu am ajuns prea departe. Am petrecut seara in linistea poienii de la cabana Silva.

A doua zi am fugit la poalele Craiului, in cheile Prapastiile Zarnestilor. Alpinistii isi intindeau corzile pe peretii aproape verticali. Ne-am plimbat pana aproape de “La Table”. Daca Magda era in forma ne aventuram pana la Curmatura. Ne-am bucurat de aerul curat si linistea activa. Dupa amiaza ne-am intors la cabana Silva sa innoptam.

In ziua urmatoare, ne-am abatut pe drumul dintre Rasnov si Poiana Brasov, la Pestera Valea Cetatii, pe care am tot ocolit-o de-a lungul timpului, insa acum a fost momentul ei.

Una peste alta, ca o concluzie, ne-am incarcat bateriile pentru o buna perioada de vreme, in mijlocul naturii si a linistii, inconjurati de muntii nostri dragi.

A doua zi… ceață… Multă ceață, nu vedeai decât la 5 metri în față… Cărarea părea că duce în nori… Mi-am făcut rucsacul, am mâncat apoi am mai stat un pic, doar doar s-o mai risipi ceața. În cele din urmă am plecat, așa pe ceață. Pe parcurs s-a mai luminat, însă doar partea nord-vestică. Cealaltă a rămas în ceață toată ziua. Am mers spre vârful La Om (Piscul Baciului – 2238m) trecând prin numeroase vârfuri (Țimbalul Mare – 2177m, Țimbalul mic – 2210m, vf. Sbirii – 2220m, vf. Căldării Ocolite – 2202m).

Trebuia să fiu atent la fiecare pas, iar creasta urca și cobora destul de abrupt tot timpul. Coborârile sunt cele mai dificile, iar la unele din ele a trebuit să renunț la bețe. Oricum te folosești și de mâini, și la urcare și la coborâre, pentru că altfel nu se poate.

Îmi dau seama că am avut o doză mare de curaj și de inconștiență plecând aproape nepregătit la drum, din punct de vedere antrenament fizic.

Craiul e foarte spectaculos, dar și foarte greu pentru un neantrenat. La un moment dat chiar intrasem un pic în panică, văzând că până la varful La Om mai erau înca vreo 4-5 vârfuri de urcat și de coborât… iar mie începuseră să-mi tremure genunchii…

În fine, ultimele vârfuri le-am făcut destul de încet, cu perioade de odihnă destul de dese, iar într-un final am ajuns și pe vârful La Om (2238m). După o pauză binemeritată și câteva poze, am coborât puțin până la refugiul Grind 2.

Aici erau deja doi cehi cu care am schimbat câteva vorbe, aflând de ce vin ei în România să facă turism montan: pentru că la ei în țară nu au vârfuri mai înalte de 1600m iar în țările învecinate cu Cehia asemenea excursii sunt foarte scumpe, mai ales în Elveția, unde locul de cort este aproape 20 de euro. Asa că România este destinația preferată al lor iar românii sunt destul de prietenoși și îi ajută în multe situații.

Spre seară a mai venit un grup de 4 turiști din București care au dormit la cort, mai puțin o fată care a preferat refugiul. Cu unul dintre ei m-am mai întâlnit în Făgăraș la Podragu în urmă cu vreo 10-15 ani. <update 2019> Despre celălalt am aflat abia în 2019 că e unul din amicii mei de radioamatorism și de călătorii montane. După ce i-am arătat poza, mi-a confirmat că el e, Bogdan radioamator cu indicativul YO3IXW. M-am bucurat foarte mult pentru revederea după atâția ani. </update 2019> Am mai depănat amintiri, am făcut ceva poze cu asfințitul și am adormit. În plan era să continui creasta a doua zi, până în șaua Funduri (1954m), însă lipsa de apă m-a făcut să cobor pe șaua Grindului.

Asta am și făcut, de dimineață după ce am mâncat și mi-am făcut rucsacul. O căpriță neagră se tot învârtea pe lângă refugiu, dis de dimineață, probabil în căutare de hrană. M-am gândit că poate s-a învățat cu turiștii, deoarece nu se prea speria. Era căprița refugiului…

Grupul din București a plecat spre sud-vest spre șaua Funduri. Ei mai aveau rezerve de apă, foarte importante, deoarece în șaua Funduri, chiar și după ce cobori de pe creastă, în pădure, tot nu găsești apă! Abia în locul numit “La Table” unde am ajuns și eu, se găsește apă. Ciobanii cu oile se alimentează tot de “La Table”, chiar dacă vin dinspre Brusturet sau Funduri.

Așa că am coborât pe șaua Grindului , pe un grohotiș cu diferența de nivel de aproximativ 300m. Se știe că pe munte, coborârile sunt mai dificile și mai greoaie decât urcușurile… Asta și din cauza faptului că toată greutatea corpului se înfige în degetele de la picioare și în rotule. Iar pe grohotiș e și mai și… Dar l-am trecut cu bine, ajungând în cele din urmă la refugiul Grind 1 (1610m). De aici am coborât prin pădure până “La Table” unde am băut apă proaspătă.

La coborâre, peisajul a fost “umbrit” de nesăbuința oamenilor din zonă care taie păduri fără nicio noimă. Nu știu cum se face, că într-un Parc Național, ce ar avea ca scop tocmai protejarea biodiversității, să se autorizeze tăiatul pădurilor. Oricum natura nu iartă, iar acei nevrednici vor plăti cu vârf și îndesat! Sunt sigur de asta!

După un sfert de oră prin pădure poteca ajunge la capătul unui drum forestier. Iar de aici o ține preț de câțiva kilometri până în Zărnești, prin Cheile Prăpăstiile Zărneștilor pe curba de nivel de 700-800m, paralel cu Valea Vlădușca , chei deosebit de spectaculoase, pline de trasee de “cocoț”. Până în cheile Zărneștilor, se poate merge, preț de un km, ca variantă de traseu, pentru a tăia ocolul drumului forestier, pe Cheile Pisicii, care au fost săpate de însăși pârâul Vlădușca. Eu nu am ales această variantă, deoarece gradul de oboseală era ridicat. Am preferat drumul forestier.

Atât alpiniștii începători cât și cei avansații, se pot antrena în cheile Zărneștilor foarte bine, locurile fiind amenajate cu mare grija de cei cu experiență și de salvamontiști. În chei, dealtfel, există și un refugiu salvamont pentru suportul cățărătorilor. În plus, denumirile traseelor de “cocoț” au denumiri din cele mai exotice și haioase cu putiință. Fiind sâmbătă (30 iunie 2012) aproape toți pereții erau plini. Un spectacol deosebit ce merită văzut.

Așa se încheie (cu bășicile de rigoare la degetele mari de la picioare) o tură excelentă în cel mai spectaculos munte de la noi – Craiul. De-aia iubim Craiul, pentru că impune respect, o anumită conduită și atitudine, dar și oferă înzecit, poate înmiit, o frumusețe de neegalat, măreție, naturalețe, splendoare, liniște și pace.

Partea I aici.

E într-adevar un munte spectaculos și solicitant. Mai degrabă cred că, ar fi trebuit să mă antrenez mai mult înainte… După cum probabil știți deja, eu am activități de birou, iar în timpul liber, mai ies cu bicicleta. De aceea, în weekend-uri mai fac câte o tură scurtă prin Ciucaș, de încălzire, dar, de data asta nu am făcut decât una… și aceea destul de “soft”. Și asta s-a resimțit în Crai, din plin…

Dar să începem… Am pornit de la cabana Gura Râului – Zărnești pe drumul forestier către Cheile Prăpăstiile Zărneștilor (drumul spre satul Măgura). De la celebra Fântână a lui Botorog am urcat pe potecă spre cabana Curmătura (dungă galbenă ). După o oră și ceva de mers destul de lejer, traseul iese în Poiana Zănoaga (aprox. 1300m), o poiană denivelată dar și foarte stâncoasă.

Aici am făcut un scurt popas, după care am luat-o iar prin pădure. Am mai mers preț de vreo oră poate o oră și jumătate într-un urcuș domol, apoi pe curba de nivel ajungând în cele din urmă la cabana Salvamont și în trei minute la cabana Curmătura (1470m).

Doi dulăi mari Saintbernard așteptau liniștiți la intrare. Am aflat ulterior că unul e foarte tânăr, are doar 8 luni, iar celălalt e mai în etate, are 7 ani. După cazare și un pic de odihnă am urcat până în Șaua Crăpăturii ( 15 minute, 1600m) de unde se poate vedea foarte frumos din punctul de belvedere, panorama nord-vestică ce înconjoară masivul. Am deslușit orașul Brașov, măgura Codlei, orașul Râșnov și Zărnești, iar mai în stânga începeau timid să se vadă masivele Iezer-Păpușa și Făgăraș. Mai mult știam că sunt acolo, decât să se vadă clar…

În plan mai apropiat se vede drumul către cabana Plaiul Foii și coborârea prin Crăpătură pe lângă Acul Crăpăturii, o formațiune stâncoasă la marginea vestică a Pietrei Mici – 1816m. După câteva poze am urcat puțin pe Piatra Mică, până la grohotișul prin care se urcă pe vârf.

O multitudine de flori mi-au încântat privirile, dar cea mai frumoasă rămâne celebra Garofița Pietrei Craiului, cu două subspecii (dianthus callizonus și dianthus spiculifolius), prima crescând numai în acest masiv, fiind o plantă endemică a Craiului. Foarte rar se poate vedea și prin unele locuri din Făgărașul estic.

Celei din urmă i se mai spune și Barba Ungurului sau Braba Ciobanului iar popular se numește Garofița Albă de Stâncă. În lume exista în jur de 300 de specii de garofițe (dianthus).

A doua zi dis de dimineață, la cafea, m-am hotărât pe ce traseu aveam să urc spre creastă. Variantele erau trei: prima era prin șaua Crăpăturii spre vârful Turnu – primul vărf din creasta nordică . A doua variantă, cea mai scurtă, dar și cea mai abruptă, deci mai grea, se întindea chiar din dreptul cabanei spre creastă , cu o ușoară înclinație spre stânga (cum te uiți la creastă de la cabană).

Acest traseu poartă denumirea de traseul “Carol Lehmann”. În treacăt fie spus, Carol Lehmann, un brașovean și un montaniard alpinist adevărat, iubitor al Pietrei Craiului a făcut și marcat numeroase trasee turistice, poteci și refugii din munții noștri, la începutul secolului XX (prin anii ’30). Contribuția lui la realizarea hărților turistice și a marcajelor este extraordinară.

Al treilea traseu urcă spre vest, apoi un pic spre sud și iar vest, pe curba de nivel ajungând într-un final la vârful Ascuțit (2148m). Eu am ales varianta “Lehmann” , din simplul motiv că eram nerăbdător să ajung pe creastă, dar cu ce preț…

În afară de rucsacul standard (ca greutate, cort, sac de dormit, haine, mâncare, butelie, vase), a trebuit să pun în rucsac și 8 litri de apă (4 peturi de 2 litri, fiecare) deoarece pe creasta Craiului nu e deloc apă. Sunt doua locuri cu apa, mai aproape de creastă, unul e între Șaua Padinei Închise (1936m) și vârful Ascuțit (2148m), cam în dreptul vârfului Padina Popii (2025m), pe versanutul nord-vestic, pe traseul ce urca de la refugiul Diana (1480m) pe Brâna Caprelor și se numește “La Găvan” (20-30 minute de coborâre de pe creastă).

Al doilea se află situat tot pe partea nord-vestică a masivului, între vârful Țimbalul Mic (2231m) și vârful Zbirii (2220m), pe Brâul de Mijloc, o potecă ce merge paralel cu creasta pe la 1800 – 1900 de metri. Se numește “La Ulcior” și se află într-o grotă micuță. Coborârea de pe creastă la acest izvor este periculoasă, de aceea nu o recomand.

În orice caz, e bine de știut că aceste surse de apă sunt temporare, adică în unele anotimpuri mai ales vara și toamna sunt secate, nu vă bazați pe ele. De aceea este cel mai bine să vă luați apă de la cabana Curmatura, de lângă refugiul Șpirlea sau de la izvorul “La Table”, care sunt surse sigure de apă. Asta e situația apei în Crai, trebuie cărată mai multă de jos…

Traseul urcă în continuu, nu știu dacă porțiunile drepte (orizontale) însumează 30m în total pe tot parcursul. În cea mai mare parte, panta este destul de abruptă. Se merge prin pădure într-un urcuș relativ moderat, apoi de la grohotiș, cărarea urcă mai abrupt spre stânga. Pe multe porțiuni trebuie să renunți la bețe pentru a te agăța cu mâinile de stânci, exact ca și în creastă.

În 2-3 ore pașii m-au scos în șaua Padinei Închise (1936m) pe creasta Pietrei Craiului. Reușisem… Un scurt popas printre stânci și jnepeniș m-a făcut să-mi “trag sufletul”…

După pozele de rigoare, am pornit spre sud-vest pe creastă, spre varful Padina Popii (2025m) > Vârful Ascuțit (2150m). În porțiunea nordica a crestei vegetația este formată în special din jnepeniș. Abia din apropierea vârfului Ascutit, jnepenișul se rărește, lăsând stâncile să predomine creasta.

Am mai mers preț de încă o oră, poate o oră și jumătate, în urcușuri și coborâșuri mai line sau mai abrupte, până am zărit refugiul vârful Ascuțit.

Bucuria a fost imensă, deoarece eram destul de obosit. Mi-am amenajat un locsor în refugiu, unde erau deja doi străini, am mâncat iar siesta am facut-o cu aparatul foto în mână.

Între timp au mai apărut și alți turiști, un grup din Germania de 14 persoane (doi instructori și restul studenți).

Am socializat cu ei “de mi-au răgușit mainile”, cu engleza pe care o cunosc, dar limbajul universal, este tot ce al trupului, gesturilor, iar dupa un gât de țuică, nu mai existau bariere lungvistice. După un apus de soare foarte interesant datorită norilor, am adormit.

Partea a II-a aici.

Weekend-ul mult așteptat a sosit. Magda și Arina, nerăbdătoare ca de obicei, s-au pregătit pentru două zile de “încărcat bateriile”… Unde? Da, ați ghicit, în Ciucaș. Așadar într-o sâmbătă minunată de început de iunie plecat-am spre Cheia. De data asta ne-am oprit la Cabana Silva, unde am închiriat două căsuțe. Relaxarea după drum am făcut-o la un cafeu. Am pregătit rucsacii de tură și… pe-aici ți-e drumul.

Ne-am hotărât să facem o mică tură de încălzire până la Fântâna lui Ioan Nicolae pe traseul bandă galbenă , iar a doua zi să încercăm o Bratocea, măcar până pe creastă. Banda galbenă ne aștepta la ieșirea de la cabana Silva. Fiind o tură ușoară de încălzire, am preferat s-o facem lejer, pentru a nu ne obosi prea tare. Dupa cum știți deja din celelalte articole, marcajul bandă galbenă pleacă din localitatea Cheia, traversând DN1A ca apoi să urce la Cabana Muntele Roșu, de unde-și continuă drumul prin pădure ajungând la fântâna lui Ioan Nicolae. De aici urcă destul de abrupt, o diferență de nivel de aproximativ 200 de metri până la Cabana Ciucaș, care este punctul terminus al traseului și unde se întâlnește cu alte trasee ale masivului, înclusiv cu cel de creastă (bandă roșie ).

De la cabana Muntele Roșu, poteca urcă ușor până într-o poieniță, unde este și un punct de belvedere, ca apoi să meargă aproximativ fără suișuri și coborâșuri până în apropierea fântânei Ioan Nicolae. Nu știu cât durează, oricum, destul de puțin. Puteți afla de pe harta turistică, pe care vă recomand, să o aveți asupra voastră când plecați în orice drumeție montană.

După un popas la fântână ne-am întors pe aceeași bandă galbenă. Am mai făcut un popas la punctul de belvedere, deoarece în stânga este și fosta cabană Salvamont, în prezent, cabana Clubului Alpin Ciucaș. Aici am stat puțin, la o gustare și o pipă, după care am coborât. Ne-am mai relaxat în jurul cabanei Silva după care am adormit.

A doua zi după cafeu și micul dejun, ne-am luat rămas bun de la domnul Sorin, cabanierul de la Silva, și am plecat cu mașina spre pasul Bratocea, 1263m (pe DN1A spre Săcele-Brașov). Odată ajunși, ne-am luat rucsacii de tură și am urmat marcajul de creastă, bandă roșie . După stâna din Bratocea, drumul urcă ușor până la releul de comunicații. De acolo urcă mai abrupt până la golul alpin, de unde, dupa o porțiune dreaptă ce trece pe lângă Sfinxul Bratocei, urmează ultimul urcuș, destul de lejer, până pe creastă. Traseul nu întâmpină dificultăți, e chiar un traseu ușor pentru începători.

În apropierea Sfinxului Bratocei am luat o mică pauză de gustare, în care ne-am delectat cu fructe. Odată ajunși pe creastă (1687m), practic, ne-am îndeplinit obiectivul. Nu avea rost să mergem mai departe, deoarece creasta Bratocea are în jur de 3 km în linie dreaptă, pe hartă, până în apropierea vârfului Ciucaș, iar la condiția noastră fizică, mai aveam de lucrat…

Așa că am luat o pauză prelungită de poze, gustare și cafeu, pe creasta Bratocea, după care am luat-o agale la vale. A fost o tură de weekend, plăcută și motivantă. Compania celor două prietene a fost extraordinară, vie, astfel încât ne-am umplut sufletele de bucurie și energie. Vă mulțumesc, dragele mele.

Îmi amintesc cu oarecare nostalgie de concediul petrecut în compania unor prieteni în Vama Veche în anul 1999, anul în care a fost eclipsa totală de soare pe teritoriul României. Din nefericire, în acel an, mai târziu puțin, a plecat dintre noi tatăl meu, un om absolut deosebit, care-și iubea meseria și care mi-a insuflat pasiunea pentru fotografie…

Dar să revenim… concediu, în luna lui cuptor. Vama Veche, mai liberă decât acum, mult mai puține vile și pensiuni, corturi ca deobicei, totul mai aerisit. Îți făcea plăcere să vii să stai o zi – două apoi să pleci mai departe.

Așa am și făcut, după o faină excursie la Breaza (de Prahova), am poposit pe malul mării pentru vreo două zile, știind că va fi eclipsă totală de soare (pe 11 august), intens mediatizată la acea vreme, fiind un fenomen destul de rar și unic, pe o periodă mai lungă de timp.

După ce ne-am cazat la o pensiune din sat, nu am mai stat pe gânduri și am “tăiat-o” pe plajă. Ne echipasem din timp cu ochelarii de eclipsă, așa că nu ne-a rămas decât să așteptăm apariția lunii în dreptul soarelui. Lângă o bere rece și un mic sau o pizza de la taraba de pe plajă, timpul a trecut destul de repede.

Pe nesimțite, se făcea ora “H” la care începea eclipsa, toată lumea a început să se agite, să-și caute ochelarii de privit soarele, care parcă era mai strălucitor decât până atunci. Unii se uitau prin cioburi de sticlă de bere, alții afumau cioburi de geam cu bricheta… Cai mai mulți aveau ochelari speciali pentru eclipsă, cumpărați de la diverse magazine sau de la vânzătorii ambulanți.

Încet-încet, luna acoperea soarele, iar lumina ambientală devenise foarte stranie, ireală… Se făcuse un soi de semi-întuneric. Unora dintre noi ne treceau prin cap tot felul de scenarii apocaliptice, mai mult sau mai puțin inspirate din filme. Bineînțeles că le spuneam cu voce tare astfel încât toată lumea era amuzată.

Maximumul eclipsei, când luna acoperea soarele nu a durat decât câteva secunde, suficiente însă pentru a le privi și memora, poate, pentru toată viața. Frumusețea inelului de lumină format de soare în jurul lunii este de neînchipuit. Am trăit un fenomen unic, pe care nu știu dacă îl voi mai trăi vreodată.

Dar… a trecut. Luna deja se retrăgea, lăsând strălucirea soarelui să ne invadeze din nou spațiul. La final, soarele părea să ardă mult mai puternic decât înainte, ceea ce mie personal mi-a cauzat câteva arsuri destul de grave pe umeri. Pentru că eu “batman”… nu mi-am dat cu vreo cremă de soare… În noaptea ce a urmat, abia dacă am închis un ochi, din cauza usturimii…

Bineînțeles că apoi m-am tratat cu toate alifiile și spray-urile din lume, dar durerea tot persista. Poate de aceea țin minte destul de amănunțit detaliile acestei minunate excursii, în Vamă, de eclipsa…

A treia zi am plecat înapoi la Breaza, deoarece mai aveam zile de concediu, mulțumind mării pentru tot ceea ce înseamnă pentru fiecare dintre noi. Să trăiești experiența unei eclipse totale de soare, la malul mării, e totuși interesant.

Multă lume m-a întrebat cum să-și “facă” rucsacul, ce să bage în el, dacă am vreo listă de lucruri. Vin în întâmpinarea tuturor celor ce vor să se orienteze corect la pregătirera rucsacului, cu acest articol, zic eu util, nu numai începătorilor.

Necesar pentru o tură montană în România pentru 3-9 zile – primăvara, vara sau toamna (peste 0^O Celsius) – pentru o persoană. Trebuie avut în vedere volumul şi greutatea totală, pentru ca toate lucrurile să încapă în rucsac şi pentru a putea fi cărat de persoana respectivă.

Recomand un rucsac de 40-80 de litri pe care îl umplem doar cu strictul necesar.

Notați-vă numărul de telefon de la Salvamont:

ØSALVAMONT (0725 826 668)

și vă implor să nu fiți nevoiți a-l folosi vreodată!

Mai jos aveți aplicația Salvamont de la Vodafone.

ANDROID	IOS

Asta e lista principală de obiecte pe care ar trebui să le aveţi în rucsac, dar nu e “bătută în cuie”. A fost inspirată dintr-o listă mai veche, de aceea apar unele obiecte depășite de vremuri, cum ar fi becurile de la lanternă, dar am lăsat-o așa din motive personale.

Poate fi modificată după nevoi, dar, ceea ce e cel mai important, trebuie să ne asigure supravieţuirea în condiţiile turei cu cortul pe munte şi mai ales, rucsacul nu trebuie să fie greu, deoarece voioşia de la început devine calvar mai târziu, atunci cand “ți se termină bateriile”, mai ales pentru cei începători care nu ştiu să-şi dozeze eforul.

Dar despre asta, voi scrie într-un alt articol.

În primăvara anului 2012, într-o frumoasă zi de duminică, întorcându-mă dintr-un “Ciucas Weekend”, mi-am zis: ce-ar fi dacă aș opri la Mânăstirea Suzana, că tot e în drum, ia s-o vizitez.

Am parcat în locul special amenajat din partea stângă a drumului ce duce la mânăstire și am intrat.

Poate că sunt subiectiv sau am fost pe altă lungime de undă în acel moment, nu știu, dar prima impresie n-a fost una prea bună… Probabil de la vopseaua verde ce mi-a sărit în ochi de la prima privire…

Cu toate astea, liniștea cuprindea totul împrejur, maicuțele își vedeau cuminți, unele de treburile lor, altele de rugăciunile lor, iar gâzele dezmorțite de soarele după-amiezii mișunau pe plante și în aer. Acum, după ce a trecut ceva vreme de-atunci, revăzând imaginile, am simțit farmecul și liniștea sufletească pe care ți le lasă un lăcaș de cult.

Am surprins în câteva imagini clădirea mânăstirii și împrejurimile…

Am mai zăbovit câteva zeci de minute în liniștea și razele soarelui după-amiezii, meditând și umplându-mi plămânii cu aerul deosebit de curat al zonei deluroase în care se află această mânăstire, apoi am plecat spre casă cu sufletul împăcat, cu pace în inimă și cu gândul la scânteia divină ce ne unește pe noi toți într-unul.

Ei da, pentru că suntem iubitori de natură și de călătorii în mijlocul ei, și pentru că abia așteptam să iasă primul ghiocel sau viorea din zăpadă, iată că, în primăvara lui 2012, într-o frumoasă zi de martie am plecat într-un weekend în Ciucaș-ul nostru drag. Sâmbătă, relax, împreună cu iubita mea Magda, ne-am cazat la hotelul Cheia din Cheia de Prahova. Ne-am mai învârtit pe-acolo până spre seară și am adormit.

Mica noastră aventură a început duminică dimineață, când după cafeu am început urcușul pe bandă galbenă , chiar din fața hotelului, înspre Muntele Roșu. După ce se termină drumul din localitate, traseul șerpuiește pe o porțiune relativ scurtă prin pădure, apoi traversează DN1A (ruta Cheia-Săcele-Brașov), mergând apoi paralel cu DC22, ce se desparte din DN1A în dreapta, spre Muntele Roșu.

Natura e atât de frumoasă, calmă și primitoare, încât uneori nu-ți mai vine să pleci de-acolo. Zăpada era destul de puțină, iar în jurul tulpinii arborilor, se topise, desenând un cerc perfect. Nici ghioceii nici viorelele n-au îndrăznit să se arate, fiind cam devreme pentru ele, dar vremea era plăcută pentru drumeție. Cerul senin și mișcarea în aer liber, pe modul relaxare, au făcut în așa fel încât să nici nu simțim cei aproape 3 km de drum până la Muntele Roșu.

O mică pauză binemeritată și-a făcut apariția în peisajul superb. Odată cu ridicarea soarelui pe boltă, atmosfera s-a încălzit puțin. Vântul adia, încă destul de rece. După câteva poze și ture prin împrejurimi am hotărât să coborâm și să mai urcăm odată cu mașina, văzând că drumul era practicabil fără probleme. Zis și făcut. La coborâre, între DN1A și Cheia, câțiva tineri au instalat o tiroliana pe care se dădeau, spre bucuria lor, dar și a spectatorilor.

Am luat o gustare și am plecat spre Muntele Rosu, de data asta cu mașina, pentru că voiam să mai profităm puțin de vremea superbă. Ca fapt divers, la întoarcere am întâlnit un Trabant Roz cu număr de Brașov. Ne-a plăcut faptul că era bine întreținut și foarte cochet. Felicitări proprietarului. În drumul spre casă am făcut un popas la Mânăstirea Suzana. Acesta a fost un weekend minunat, cu o vreme superbă, într-un loc de poveste cu happy end. Vom face o tradiție din weekend-urile petrecute în mijlocul naturii, în frumosul nostru Ciucaș.

August, vacanta, dor de prieteni, natura si munte… premise pentru inca o iesire la Cantonul Cheia. Sunat Bogdan, stabilit plecarea…

Magda abia astepta, la fel si eu, ne-am facut rucsacii in mare viteza si sambata dimineata am zbughit-o spre amicii nostri din Buila, John, Culiță si Nea Fane, Stogu si Stogsoarele, Valea Cheii si Claia Stramba, Brana Caprelor si Santinela…

Ajunseram… ne-au intampinat multi oameni, printre care si John si Culiță. John se apucase deja de un ceaun si destindea atmosfera cu povestile din aventurile lui pe munte. Ne-am asezat si noi la priciuri apoi am explorat putin imprejurimile cu cateva doze de bere. Apoi ne-am apucat de gratare si păpică.

Intre timp s-a facut seara iar focul de tabara isi ridica văpăile neobosite spre cer. Au aparut si chitarile iar barzii ne-au incantat cu liedurile lor despre munti, aventuri si povesti de iubire.

Am depănat amintiri si povesti pana tarziu in noapte cand luna iesise demult de dupa Stogsoare si lumina din varful Clăii Strambe. Intr-un tarziu am adormit…

Duminica ne-am hotarat sa facem o tura de recunoastere pe Valea Cheii prin Chei. Magda era pentru prima oara in Buila la Canton si nu vazuse frumusetea locului. Asadar, dupa micul dejun am purces la drum. De fiecare data cand merg prin Cheile Cheii din Buila Vânturarița ma cuprinde o stare de bine, de liniste sufleteasca si de calm. Ma incarc cu bucurie si tinerete. Sunt sigur ca si ceilalti au simtit acelasi lucru.

Dupa amiaza am ras cate un castron din ceaunul lui John, apoi siesta. Am iesit cu Magda pe malul Cheii, in timp ce Bogdan isi facea “somnul de frumusete”. Nu mai amintesc de drumul inapoi spre casa ca e de prisos. Asa a trecut un weekend minunat la Canton inconjurati de prieteni, pârși, natura si munti.

Un loc aparte pentru mine va rămâne pentru totdeauna Mânăstirea Râmeț. Situată la 18 km de Teiuș în județul Alba, într-un decor natural absolut încântător, Mânăstirea Râmeț poartă hramul Sfinților Apostoli Petru și Pavel și Adormirea Maicii Domnului, iar biserica veche din curtea mânăstirii, cel al Izvorului Tămănduirii.

Dealurile și munții Trascăului, ce se văd de pe drumul asfaltat ce șerpuieste de-a lungul Văii Geoagiului până în satul Valea Mânăstirii, încântă ochiul prin frumusețea lor divină. Odată ajunși, intrăm pe o poartă mare în curtea Mânăstirii. În față se înalță biserica nouă, înconjurată de chilii, iar în spatele ei se află biserica veche restaurată în anii de dinainte de revoluție (1987-1989).

Din inscripțiile de pe pereții chiliilor și din muzeul Mânăstirii aflăm istoria zbuciumată a așezământului ce datează din anul 1214 . Asta înseamnă că are 800 de ani (biserica veche, ctitorie a lui Ghenadie și Romulus). A fost bombardată apoi reconstruită.

Are mai multe straturi de picturi (icoane și texte) ce datează din timpuri diferite, de-a lungul vremii. Apoi, timp de aproape 100 de ani a fost părăsită, în anul 1955 devine Mânăstire de maici, iar în anii de început ai comunismului a fost interzisă ca Mânăstire, funcționând ca o cabană turistică.

A urmat apoi o perioadă în care a funcționat ca atelier de covoare – acoperirea pe care au avut-o maicile în vremea de restriște a comunismului, pentru a se putea îngriji de ea. Redevine Mânăstire ortodoxă în anul 1982. Biserica nouă este terminată și sfințită în anul 1992.

Te frapează și te încântă, curățenia și grija de care dau dovadă maicile. Fiecare locșor este atent aranjat astfel încât să te facă să te simți bine oriunde te-ai afla. Vorba aceea: “omul sfințeste locul”, se adeverește aici, din plin.

Trandafiri, bujori, petunii, panseluțe sau mușcate sunt întreținute cu grijă și ornamentează băncuțele sau gardurile de lemn din curtea Mânăstirii. Ornamentele de piatră se împletesc armonios cu gardurile vii și cu micile locuri de reculegere, astfel încât te simți învăluit de liniște și iubire.

Mânăstirea Râmeț este un loc de unde nu ai mai vrea să pleci, fiind atât de puternic încărcat de pace și de non-dualism încât oamenii care au vizitat-o, fie ei mireni fie clerici, au simțit nevoia să lase scris pe stâncile din Cheile Râmețului fraza:

† Mânăstirea Râmeţ, Un colţisor de Rai

Sfârșit de vacanță în 2011… Mai aveam 4 zile libere, vremea era neprietenoasă, așa că, ce să facem? L-am sunat pe nea Fane (cabanierul din Cheia – Buila-Vânturarița), care își exprimase dorința de a ieși câteva zile cu noi, pentru a ne arăta Cheile Râmețului și a fost de acord.

Am plecat, cu Magda și Bogdan în Râmnicu Vâlcea. De acolo l-am pescuit pe nea Fane și ne-am îndreptat către Sibiu – Sebeș – Alba Iulia – Teiuș.

În Sebeș, am remarcat casa memorială Lucian Blaga, prilej cu care ne-am amintit versurile poeziei

Dați-mi un trup, voi munților:

“Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet ce-l port.

Daţi-mi un trup, voi munţilor, mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin!

Pământule larg, fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic!

Prin cosmos auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber cum sunt, pământule sfânt.

Când aș iubi, mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi, spre cer,
să-l cuprind, mijlocul să-i frâng, să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî, aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori călători şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.”

…O, cât de frumoase sunt aceste versuri!

În Teiuș am făcut stânga și am mers încă aproape 20 de kilometri, până în localitatea Râmeț. Am ajuns spre seară și ne-am cazat la căsuțele din cadrul complexului cabanei Mânăstirii Râmeț.

De cum am venit am remarcat, frumusețea deosebită a locurilor. Așezată pe malul pârâului Geoagiu (Stremț), cabana Mânăstirii Râmeț domină zona de intrare în chei și este punct de plecare către mai multe trasee turistice din zona munților Trascău.

Ne-am trezit a doua zi, mult mai devreme decât am fi făcut-o în București și asta datorită aerului foarte curat și proaspăt. După cafeaua de dimineață am pregătit ceva de mânacare. Nici n-am terminat bine de luat cărnița de pe grătar că a și apărut o turmă de capre care s-a înfipt direct în grătar, lingând ce-a mai rămas pe el… Ne-am amuzat și le-am făcut câteva poze, gândindu-ne dacă nu cumva le arde grătarul pe limbă …ziua începuse bine.

Într-un târziu, am plecat agale pe drumul forestier ce urcă ușor, paralel cu firul apei, spre chei. Câteva vile cochete ne-au încântat privirile, pentru că se încadrau armonios cu peisajul natural absolut superb. Deasemenea, încă mai există, neatinse de civilizație și câteva bordeie, parcă rupte din negura istoriei, cu arhitectura tipică zonei. Sunt absolut fascinante.

După aproape o oră de mers am intrat pe poteca din pădure pe partea stângă a văii Geoagiului pe marcaj cruce albastră. De-a lungul potecii răsare ici și colo câte o stâncă printre brazii amestecați cu foioase. Dacă ar fi fost cu o lună înainte ne-am fi delectat cu mure sau zmeură, dar acum nu mai erau… Vremea era tocmai bună de drumeție, deși era înnourat, nu era răcoare deloc.

După câteva minute de mers, pădurea face loc stâncilor din ce în ce mai mult. Pe alocuri drumul e destul de aventuros, dar nu ne face probleme niciunuia dintre noi. Apa era puțin tulbure deoarece în amonte se mai simțeau urmele ploilor recente. De-a lungul apei, poteca uneori o ia chiar prin apă, dar administratorii Cheilor Râmețului au amenajat câteva porțiuni mai dificile, cu ajutorul unor scoabe metalice înfipte chiar în stâncă, unele la nivelul picioarelor iar altele la nivelul mâinilor, astfel încât “poteca” pe aceste porțiuni este pitorească și conferă un spor de aventură excursiei.

Într-un târziu ajungem la “Portal”, o formațiune stâncoasă ce ia forma unei arcade pe sub care și-a croit drum firul apei. Acest “Portal” a fost cândva, în vechime, o peșteră căreia i-a căzut tavanul sau s-a prăbușit o parte din ea, rămânând astfel doar această arcadă.

Cert e, că e foarte frumos, un loc minunat, lângă care e sculptat pe un perete de stâncă, probabil de către turiști sau de către cei de la Mânăstire următoarea frază:

“† Mânăstirea Râmeţ, Un colţisor de Rai”

…ceea ce mi s-a părut absolut de necontestat. Dacă străbați aceste locuri îți dai seama că așa e, un loc magic cu încărcătură energetică pozitivă foarte puternică. Este un loc binecuvântat în care natura își revarsă valurile binefăcătoare peste toată ființa.

Câțiva zeci de metri mai sus, după ocolirea “Portalului” prin stânga, ajungem la porțiunea numită “La Cuptor”. Aici se oprește amenajarea cu scoabe înfipte în stâncă a potecii, astfel încât înaintarea se poate face doar prin apă preț de aproape un kilometru. Noi am optat să ne oprim aici, deoarece apa era destul de rece iar Magda n-ar fi putut face față acestei provocări. Mai exista o variantă a traseului, un pic mai dificilă, câțiva zeci de metri înainte de “Portal”. Dacă am fi traversat pârâul, am fi întâlnit o potecă ce urcă destul de abrupt, diferență de nivel de aproximativ 100 de metri, pe “Brâna Caprelor” (triunghi albastru), traseu ce urcă pe una din crestele munților Trascău.

Formațiunea stâncoasă “La Cuptor” compusă din cele două stânci destul de mari și apropiate, aduce, cu un aer maiestos, un plus de măreție și frumusețe peisajului. Studiind mai atent aceste stânci îți poți da seama că aici a fost, într-adevăr, o peșteră căreia i-a căzut tavanul.

Am făcut un popas binemeritat în care ne-am bucurat de fiecare clipă. Magda s-a amuzat ridicând-ul pe Fane la rangul de “Sir”. N-am văzut-o pe Magda niciodată atât de veselă și binedispusă. Mă bucur că s-a simțit bine alături de noi. După câteva zeci de poze, am luat-o încet, încet, înapoi.

Ne-am bucurat sufletul și privirea cu minunatele peisaje naturale și “sălbatice” ale Cheilor Râmețului și ne-am promis că vom reveni pe aceste neasemuite meleaguri. Seara, la un foc de tabără ne-am simțit excelent, lângă o “halbă” de bere și o pungă de semințe… o seară într-adevar de neuitat.

A doua zi, cu inima strânsă, dar cu sufletul plin de bucurie că am trăit emoția unei excursii extraordinare într-o zonă absolut deosebită, am plecat spre casă… nu înainte de a vizita Mânăstirea Râmeț.

Vă iubim Chei ale Râmeţului, te iubim Românie dragă!

Am descoperit Cabana Cheia din masivul Buila-Vânturarița în vara anului 2011 când pur și simplu, Parângul nu ne-a primit… Vorbesc uneori la plural pentru că am fost împreună cu amicul meu Bogdan și vă povestesc pățaniile petrecute împreună cu el…

În după-amiaza zilei de 20 iulie (Sf. Ilie) eram la poalele vârfului Cârja în Parâng şi o vijelie cum n-am mai văzut vreodată, a venit peste noi; a durat aproape 3 ore și prevestea vreme neprietenoasă cel puțin câteva zile. Asta am aflat după ce s-a oprit ploaia și am reușit să ne sunăm prietenii care ne-au informat despre vremea probabilă ce ar fi urmat… Toți ne-au sfătuit să plecăm de pe munte că “e jale” ce urmează să vină… Iar o amică ne-a sugerat să mergem în Buila-Vânturarița la prietenii ei de-acolo.

Zis și făcut. A doua zi am plecat de dimineață din Petroșani pe ruta Transalpina – Horezu – Râmnicu Vâlcea. În câteva zeci de minute ne-am oprit în localitatea Cheia pentru câteva cumpărături. După asfalt au urmat 22 de kilometri de drum forestier până la Cabana (cantonul) Cheia așezat chiar la baza nord-vestică a masivului Buila-Vânturarița, ce în treacăt fie spus, aparține de Munții Căpățânii.

Am făcut o alegere bună venind aici, deoarece este un loc absolut magic și plin de bunătatea oamenilor simpli. În împrejurimi sunt câteva schituri și o mânăstire, locuri încărcate de energie pozitivă. Parcul Naţional Buila-Vânturariţa este cel mai mic parc naţional înfiintat în urma unui proiect al Asociaţiei Kogayon.

Ajungând pe înserat, drumul forestier ce trece prin pădure, era plin de licurici… Prima dată când i-am văzut nici nu ne-am dat seama ce sunt… Atât de frumos sclipeau în pădurea întunecată încât, pentru căteva minute, am simțit că fac parte dintr-un desen animat de Walt Disney.

Cantonul este situat la poalele masivului Buila-Vanturarita, pe versantul nord-vestic, cu fața spre munte, adică spre est. Pereții din fața cantonului se numesc Stogșoare la poalele cărora sunt câteva peșteri micuțe și foarte puțin umblate, în stânga, cum te uiți la Stogșoare se află Stogul, iar în dreapta, după Valea și Cheile Cheii, se înalță falnic Claia Strâmbă cu a ei Santinelă și cu pereții de cocoț de toate gradele de dificultate. Apoi, în stânga-spate se continuă creasta Builei-Vânturarița până la Vârful Cacova (1407m). Prin fața cabanei, la aproximativ 70 de metri trece pârâul Cheia pe malurile căruia veți găsi în lunile de vară, multă zmeură.

Cabana are în fața ei un teren de camping și mai multe utilități cum ar fi o bucătărie de vară cu grătar și toate cele, și, mai nou, una de iarnă, așa numita Șură; un loc amenajat pentru strângerea gunoiului, un spațiu generos, special amenajat pentru copii, cu o căsuță în copac (Fata pădurii), hamac și alte accesorii. Într-o parte, lângă bucătăria de vară este amenajată o afumătoare pentru carne, “chiuveta” cu apă curentă din pârâul Comarnice, afluent al Cheii, mese și băncuțe, unde te poți odihni după o tură ostenitoare, iar seara, la un foc de tabără, poți depăna amintiri și impresii la un pahar de vin bun. Într-un cuvât, locul te îmbie la relaxare, fizică și spirituală, la odihnă și zăbavă, oferind din plin liniște și pace.

Iar gazdele… sunt nemaipomenite… Ionuț (John) este un om dintr-o bucată, oltean hotărât, sportiv, gospodar, muncitor cu un suflet mare. Nea Fane, este tipul de om “să-l pui pe rană”, vorbăreț, vesel, săritor, priceput, harnic și foarte simpatic. Iar Culiţă, mai tăcut, cu simțul umorului și cu poftă de viață dar și priceput la toate îți sare în ajutor când dai de greu. Oameni deosebiți cu rădăcini adânci în Dacia noastră străbună. Ființe ale locului, iubitori de natură și de oameni. Mi-e tare drag de ei, și, în același timp, mi-e dor de ei. Îi veți îndrăgi cu siguranță!

Cantonul Cheia, oferă câteva camere foarte curate, îngrijite, pentru turiștii aflați în tranzit sau care vin special să se odihnească câteva zile, cât și priciuri, mai ieftine, dar foarte comode, deoarece sunt cu saltele.

Personal îmi place mai mult la priciuri decat într-o cameră. Toaleta pentru bărbați este afară în spatele cabanei sau, “în mijlocul naturii”, iar femeile și copii au amenajată o toaletă curată și îngrijită chiar în cabană, pe prispă, lângă intrarea în bucătăria de iarnă (bucătăria din cabană). La cerere sau la nevoie toaleta are și baie cu apă caldă, trebuie doar făcut focul la boilerul din baie.

De curând, Ionuț, Nea Fane și Culiţă, au amenajat un foișor acoperit și închis, ca alternativă pentru bucătăria și sala de mese de iarnă, pe care au denumit-o “Șura”. Apa curentă este asigurată gravitațional din pârâul Comarnice, ce curge la câțiva metri de cabană. Curentul electric este asigurat cu un generator pe benzină și este folosit în special doar seara. De curând au fost instalate și panouri solare care asigură curent electric pe toată durata zilei. Oaspeții au la dispoziție tot ce le trebuie ca să-și prepare singuri mâncărurile aduse de ei.

Veselia este la ea acasă, iar seara, la focul de tabără se cântă la chitară și se spun povești de munte. Câțiva prieteni din împrejurimi sunt clienți fideli ai locului, oameni minunați cu care poți lega prietenii pe viață. Cum să nu te simți minunat în acest loc magic, cu o așa companie și într-o asemenea atmosferă.

Iubesc locul acesta, așa cum iubesc România!

Primul meu contact cu Parângul a fost în anul 2011 când frumosul masiv pur și simplu nu ne-a primit. Sfântul Ilie, supărat că nu are zi în calendar s-a hotărât să toarne cu găleata, cu tunete și fulgere, pe o perioadă mai îndelungată de timp. Acel an a fost unul dintre cei mai ploioși ani din ultima vreme, cred că nu l-a concurat decât anul 2012 care a fost deasemenea ploios.

Și-așa stând treburile, am ajuns cu amicul Bogdan în stațiunea Petroșani, la baza telescunului. Am lăsat mașina acolo și am urcat. O zi splendidă, cu soare și ceva nori, dar… cu un vânt puternic. Am urcat cu telescaunul până la 1600 de metri, surprinzând instantanee deosebite pe tot traseul care durează aproape o jumătate de oră.

Odată ajunși sus am făcut refilul la apă, am pregătit rucsacii de drum și… pe-aici ți-e drumul. Urcușul prin stațiune, de la cabana IEFS și Salvamont până la poteca de creastă marcată cu dungă roșie , ca orice creastă, nu a pus probleme deosebite. Curba de nivel pe care se merge lasă în stânga vârful Parângul Mic (2074m), apoi ajunge la un indicator care arată o potecă ce coboară spre nord către lacul Mija (1975m) pe marcaj punct galben .

Vântul puternic se întețește astfel încât mă ia pe sus, pe mine, la cele peste 100 de kile’ ale mele… Pe Bogdan nu mai zic, îl lua pe sus cu totul… Abia puteam să înaintăm… Pe potecă am mai stat de vorba cu alți turiști, de asemenea surprinși de vântul puternic. Astfel am aflat de la cineva mai experimentat, că vântul ăsta nu prevestește o vreme prea frumoasă, deși, cum vă spuneam, nu prea erau cine știe ce nori pe cer… Continuăm drumul agale pe curba de nivel îndreptându-ne spre vârful Cârja (2405m), primul vârf mai important din Parâng.

După ceva vreme, dintr-o dată cerul se întunecă și apărură ca de nicăieri nori negri de furtună. Ajunsesem la baza vârfului Cârja, înainte de urcușul final spre vârf. Știam din cercetările făcute înainte de tură, că pe la baza vârfului ar trebui să fie un refugiu… Presați de furtună și negăsind refugiul, pentru că, în treacăt fie spus, este ascuns dupa niște stânci și nu se vede decât dacă ajungi lângă el, am hotărât să punem repede măcar un cort.

Chiar în momentul când am băgat rucsacii în cort a și început răpăiala. Rupere de nori chiar deasupra noastră… turna cu găleata, iar vântul aproape că îndoia până la orizontală cortul. Din bețele de tracking am făcut suporți suplimentari la cort și, chiar și așa, vântul vâjâia cu ploaie în rafale. Tunetele și fulgerele nu mai conteneau… toată distracția a durat aproape 3 ore în seara zilei de 20 iulie. De la 5 după amiază până aproape de 8 seara a ținut-o într-o continuă furtună… În cort, ne-am distrat și cu traducerea făcută de “chineji” probabil cu “google translate” a instrucțiunilor de folosire a cortului.

Ultimii stropi din seara aia au lăsat un apus de soare absolut superb, norii ce se răspândeau și se îndepărtau de noi au colorat cerul atât de frumos încât chiar și pentru asta, merita să ajungem acolo și să trecem prin minunata furtună. Am avut parte și de o superbă “mare alpină”.

Am ieșit aproape chiauni din cort și am sunat acasă să anunțăm rudele și prietenii că suntem bine… Printre altele i-am întrebat și cum arată prognoza, iar ce-am aflat nu prea ne-a încântat. Se anunțau ploi și vreme rea în toți munții din împrejurimi. Ce-i de făcut în situația asta, ca să nu pierdem concediul… Așa am aflat de la o prietenă de-a lui Bogdan despre Buila-Vânturarița.

A doua zi, după ce ne-am delectat din nou cu “marea alpină”, care de data asta era mult mai frumoasă și mai învolburată, am strâns cortul și-am mâncat. Coborârea cu telescaunul a fost spectaculoasă, datorită norilor ce coborau parcă, odată cu noi… după pozele făcute ne-am suit în mașină și duși am fost, către Cantonul Cheia din Buila-Vânturarița. Dar asta e o altă aventură. Am plecat hotărâți să nu renunțăm așa ușor la Parâng, doar îl lăsam pentru anul urmator…

La aproape o lună de la aventura abordării Ciucașului de unul singur, i-am propus unui amic, coleg de serviciu să facem o tură lejeră în Ciucaș. Zis și făcut, așa că Luigi a venit și cu băiatul lui de 12 anișori. Super, mi-am zis în gând, încă un viitor montaniard, în formare. Aveam o săptămână la dispoziție așa că luni spre prânz am plecat lejer din București, cu două mașini mergând împreună pe ruta Ploiești, Vălenii de Munte, Cheia. În plan era să facem exact varianta est-vest pe care o făcusem singur în urmă cu o lună și anume: Zăganu-Gropșoarele – Șaua Chirușca – Țigăile Mari – Vârful Ciucaș – Creasta și Pasul Bratocea.

Când am ajuns, după amiază, în Cheia ploua de rupea. Am tras la pensiunea Nicos să mâncăm ceva și să vedem unde am putea să ne instalăm corturile. După o masă foarte gustoasă domnul Dilaver ne-a recomandat să punem corturile pe un teren din fața pensiunii. Între timp s-a mai oprit și ploaia așa că pe iarba udă am reușit să instalăm corturile. Apoi ne-am petrecut seara prin împrejurimi făcând poze. Ne-am retras destul de devreme la culcare pentru că a doua zi porneam într-o nouă aventură.

De dimineață ploua iar. Norocul nostru a fost că s-a oprit repejor și ne-a lăsat să plecam liniștiți. Înainte de a pleca l-am ajutat pe Luigi să-și mai micșoreze rucsacul… Și-așa micșorat tot era destul de greu… deh, avea un copil de 12 ani după el și trebuia să fie responsabil. Până la urmă am reușit să plecăm. Mașinile le-am lăsat la pensiunea Nicos cu acordul lor. Mulțumim Nicos pentru ospitalitate.

Și iată-ne la intrarea în pădurea deasă de lângă DN1A. Aici ne-am sfătuit și am fost de acord să megem pe marcajul turistic . O alegere interesantă pentru mine, pentru că în urmă cu o lună o luasem pe un drum forestier nemarcat. Acum aveam ocazia să explorez și varianta asta, mult mai lungă, dealtfel. Am ajuns în jurul orei cinci și ceva după amiază în poienița de lângă stâna din Zăganu. Ne-am aranjat corturile și am făcut poze. Am dormit neîntorși peste noapte, datorită oboselii acumulate pe durata urcușului.

În dimineața următoare, după cafeu, micul dejun și ”cosânzeneală ” am plecat. Mai aveam de trecut un hop, de urcat până în poienița de la vârful Zăganu. Am luat-o ușurel… Cum am trecut de vârful Zăganu am luat o pauză micuță într-o poienița în care am găsit câteva fire de Floarea Reginei (Floarea de Colț) pe care le-am fotografiat din toate unghiurile. O bucurie mare pentru mine!

Spre seară am ajuns în Șaua Gropșoarele destul de epuizați. Am mâncat și ne-am culcat. De dimineață am luat niște apă de la izvorașul dinspre est și am plecat. Nu aveam mult de mers pentru că ne-am propus să stăm o zi, să ne odihnim, la poalele Țigăilor Mari. Am poposit acolo destul de repede după care am făcut iarăși o mulțime de poze.

În ziua următoare ar fi trebuit să urcăm pe vârful Ciucaș, dar, ce să vezi… companionii mei au hotărât să mergem spre creasta Bratocea prin valea și Șaua Țigăilor… Mi-a părut rău pentru ei că au renunțat la a vedea vârful și panoramele de acolo, dar până la urmă a fost o alegere bună pentru că, acest traseu, a fost o premieră pentru mine. Mi s-a părut destul de greoaie coborârea în valea Țigăilor ca apoi să urcăm din nou în șa. Dar am făcut și multe poze pentru că nu știu când voi mai trece pe această potecă, pentru că de regulă, se merge pe poteca de sus, de pe vârf…

Așa că am făcut-o și pe asta, am ajuns pe creasta Bratocea pe care am mers până aproape de capătul dinspre sud-vest unde ne-am pus corturile. Chiar le-am arătat unde am stat în urmă cu o lună. În acea dupa amiază am mai făcut câteva zeci de poze apoi am adormit. În ziua următoare, după ce am coborât de pe munte, în apropierea stânei din Bratocea, am mai luat o mică pauză…

Am mai stat câteva ore într-o poieniță dincolo de DN1A, practic în pădurea din Plaiul Sterp din masivul Grohotiș, am mâncat și ne-am distrat înainte de plecare. Apoi Luigi a luat autostopul și s-a dus să ia mașina din Cheia, de la Nicos, apoi a venit să ne ia. Am ajuns acasa spre seară după 5 zile de Ciucaș… făcute într-un ritm… interesant. A fost o experiență unică. Am rămas cu amintiri plăcute și cu poze frumoase.

Într-o perioadă frumoasă a lunii iunie a acestui an am avut ocazia de a experimenta o tură montană făcută de unul singur. Ideea mi-a plăcut, deoarece de mult îmi doream să merg singur pe munte, să văd cum e. Contextul m-a ajutat pentru că în acea perioadă amicul meu de munte, Bogdan și-a luat concediu cu o săptămână mai târziu. Am ales Ciucașul pentru ușurința traseelor și pentru că îl mai parcursesem… Nu era o necunoscută…

Până să mă întorc din această tură Bogdan, probabil de ”nervi”, a și zbughit-o în Retezat, tot de unul singur… deh…

Mi-am propus să fac Ciucașul de la est la vest urcând prin pădurea deasă de pe drumul spre Brașov, pe creasta Zăganu-Gropșoarele, prin stâna din Zăganu, ca apoi să traversez șaua Chirușca spre Țigăile Mari, să urc pe vârful Ciucaș (1954m), ca apoi să cobor pe creasta Bratocea, pe la releul de comunicații și să mă întorc în Cheia. Nu aveam motive de grabă, am vrut să savurez momentele și să mă împac cu mine, astfel încât, nu m-am grăbit deloc. Am mars lejer, am făcut poze și am ascultat liniștea…

Am ajuns în Cheia seara, trăgând la celebrul hotel Cheia. Era miercuri, extrasezon, deci era liniște și camere libere. Mi-am pregătit rucsacul și am adormit. A doua zi m-am trezit pe la 6 și după ”cafeul” și câteva îmbucături am ”tăiat-o” spre traseu. Era o zi minunată, însorită, de început de vară, cerul albastru, câteva scame de nori pe cer, iar vântul abia de adia. După cele câteva străduțe din Cheia, am ajuns la intrarea în traseu, prin pădurea deasă ce începe după traversarea drumului național DN1A. La câtiva metri de marcajul turistic era și un drum forestier de la vreo exploatare de mai sus. Acolo am luat decizia de a merge pe drumul forestier, în defavoarea traseului marcat, prin pădurea întunecoasă. După câteva zeci de minute drumul se termină într-o poieniță.

E, acu e acu… Ce fac? Pai… hai să mă orientez. Era în jur de 8:30 dimineața, deci soarele aproape de răsărit. Pe hartă trebuia să urc spre nord-est, cu o bună bucată de drum spre nord. Deci trebuia să am mereu soarele în dreapta mea, iar apoi, mergeam pe o culme, adică niciodată nu coboram. Am mers așa, preț de vreo oră, să zic, până am ajuns la un copac ce avea bătută o plăcuță pe care scria ”Atenție, câini răi”. Un pic m-am panicat, dar… nici urmă de vreun câine… Am mai mers puțin și am dat de o poieniță cu iarbă înaltă verde, iar în stânga, o stână. Da, ajunsesem la stâna din Zăganu. Mi-a plăcut pe nemarcat, brrr… feeling, când auzi trosnind ceva, poate vreo cracă, la câteva zeci de metri de tine, întorci capul… și constați că nu e nimic, și totuși…, iar faza cu orientarea… chiar mi-a dat de gândit. Pe vremuri era o artă să știi să te orientezi, mai ales că viața ta depindea de această abilitate… Acum avem GPS, dar dacă nu prinzi vre-un satelit, cum uneori e într-o pădure deasă… nu știi unde ești, trebuie să ieși la lumină… și dacă se termină bateria de la telefon… iar e ”belită”… Mă uitasem și după mușchii de pe copaci care ar fi trebuit să fie spre nord, și chiar așa erau, în mare parte.

La stâna din Zăganu am vorbit cu doi ciobani care preparau brânza. Au fost foarte ospitalieri dându-mi să beau o cană mare plină cu jintiță. A fost extraordinară! După câteva minute în care mi-am tras sufletul și am aflat că nu e niciun ”câine rău” pe-aici, deoarece sunt plecați cu oile pe alte dealuri și văi, am luat-o ușurel pe marcajul cruce roșie , ce urcă spre vârful Zăganu. După un mic popas în poienița de la punctul de belvedere am mai mers puțin până la vârful Zăganu (1817m). Deja eram pe creastă, nu prea mai era de urcat sau coborât decât foarte puțin, după cum te ducea poteca.

Toată creasta Zăganu-Gropșoarele este deosebit de spectaculoasă, cu formațiuni de stâncă de o frumusețe rară, specifică Ciucașului, cu forme rotunjite, unele dintre ele ai zice că sunt făcute de o mână foarte dibace. Mi-a plăcut, însă îmi propusesem să ajung la poalele Țigăilor Mari și să înnoptez acolo. Așa că i-am ”dat bătaie”… După câteva suișuri și coborâșuri am ajuns și pe vârful Gropșoarele (1883m).

După un popas binemeritat la punctul de belvedere de pe Gropșoarele, poteca devine foarte lină și ușoară. Mergând spre nord pe poteca liniștită, aproape pe nesimțite am ajuns ”La Răscruce”, o șa unde se intersectează traseele ce urcă dinspre Poiana Valea Stânii și traseul ce urcă de la Muntele Roșu. Poteca de creastă mai merge lin spre nord într-o ușoară coborâre până în șaua Gropșoarele (1663m) unde se intersectează cu o variantă a traseului de creastă din munții Buzăului ce vine dinspre Tabla Buții . Tot în șaua Gropșoarele ajunge și traseul ce vine dispre nord, dinspre Vama Buzăului marcat cruce albastră. Apoi, toate aceste trasee traversează șaua Chirușca, în drumul lor spre cabana Ciucaș.

Eu am continuat drumul trecând de cabană și poposind după amiază la poalele Țigăilor Mari. Mi-am tras sufletul și am instalat cortul. Am mâncat ceva mai consistent după care am adormit. Eram destul de obosit după cele aproximativ 7-8 ore de mers. Am dormit neîntors până dimineață.

După ”cafeu” și gustarea de dimineață am strâns cortul și am făcut rucsacul. Eram nerăbdător să ajung pe vârf. Am luat-o pe poteca din dreapta Țigăilor Mari (1844m). După ce am trecut de valea pârâului Piscul cu Apă am văzut ”Babele la sfat”, o formațiune stâncoasă interesantă, deoarece seamănă cu două femei care vorbesc. Tot de acolo se văd foarte frumos și Țigăile Mari ”din spate”. La o aruncătură de băț, cum se spune popular, e vârful Ciucaș (1945m). El însuși fiind un punct de belvedere, se văd, de jur împrejur, toți munții din zonă… dacă e senin…

Pe vârful Ciucaș mai ajunge un traseu dinspre Vama Buzăului, iar mai jos, în șaua Țigăilor ajunge atât traseul ce urcă dinspre Podul și Poiana Teslei marcat tot cu , cât și un traseu care urcă de la cabana Babarunca, care, până în șaua Teslei are marcaj triunghi rosu . După câteva poze și o mică gustare am coborât prin șaua Țigăilor spre vârful Bratocea (1827m). Creasta Bratocei este lină și lejer de străbătut. Practic, terminasem tura propusă, așa că am hotărât să pun cortul undeva pe culmea Bratocea și să mai stau o zi, să meditez la mersul de unul singur pe munte… ceea ce am și făcut… Am găsit un loc frumos relativ aproape de coborârea spre pasul Bratocea, de pe DN1A, unde am instalat cortul. Am făcut o mulțime de poze. Și… am meditat…

Pot să vă spun că e minunat singur pe munte, mai ales dacă traseul e unul nu foarte dificil, care să prezinte vreun risc major de accidentare. Însă, nu e recomandat să pleci singur pe munte, pentru că se pot întâmpla cine știe ce lucruri care te pot afecta și dacă n-ai semnal la telefon devine periculos. Pe de altă parte, deși solitudinea poate fi un mijloc bun de meditație și de punere a gândurilor în ordine, totuși e mult mai bine, măcar în doi, pentru a putea împărtăși emoția, bucuria și sentimentele. Când ai amici buni cu care pleci pe munte altfel te simți, veselia e mai mare iar peisajele mai frumoase. Ca și concluzie, despre plecatul singur pe munte, vă pot spune: poți merge odată, de două ori, singur, pentru a testa cum e, pentru a-ți învinge oaresce temeri sau pentru a medita; e ca o călătorie spirituală pentru a te cunoaște mai bine. Însă nu e recomandabil, pe de o parte, din cauza riscului la care te expui iar pe de altă parte e și păcat să pierzi distracția pe care o poți avea cu câțiva amici.

”Pe munte, natura, priveliștea și emoțiile sunt mai frumoase și mai intense atunci când le împarți cu cineva.”

Edi G.

În altă ordine de idei, nici un grup prea mare (peste cinci persoane, poate…) nu e o soluție pentru mine, pentru că apar diferende între membrii grupului sau diferențe de putiință, care duc la discuții în contradictoriu și, poate, la pierderea unor prietenii. La grupurile mari trebuiesc reguli impuse și respectate, însă nu toți le respectă, iar diferențele dintre oameni fac ca un grup mare să nu prea funcționeaze pe munte. Eu sunt adeptul unor grupuri mici cu care te poți înțelege de la bun început. Părerea mea…

În dimineața zilei următoare am parcurs toate etapele (cafea, mic dejun, toaletă și strânsul echipamentului) foarte încet, cu o lene ieșită din comun, parcă-mi părea rău că trebuie să mă desprt de muntele meu drag (oricare ar fi el). Într-un târziu am coborât la DN1A în pasul Bratocea. Un șofer drăguț a oprit și m-a luat până în Cheia. Am mers pe jos până la hotelul Cheia unde lăsasem mașina. Acolo m-am oprit și am băut o bere, evident Ciucaș comandând câțiva mici de la nea Dilaver (Nicos) la terasa din fața hotelului. Apoi am stat câteva ore să-mi fac siesta dupa masă, să se ducă și berea, ca să pot pleca. Și iată-mă acasă, scriindu-vă aceste rânduri. Ce părere aveți despre mersul singur pe munte? Poate vreți să-mi lăsați un comentariu despre acest subiect, aș aprecia foarte mult.

Vârful Ucișoara (2390m), vârful Ucea Mare (2434m), vârfurile Corabia (2406m), Podul Giurgiului (2358m), Tărâța (2414m) și Podragu (2462m) au rămas în urmă. Am făcut câteva poze din șaua Podragului spre cabană. Ne-am oprit pentru înnoptare la lacul Podul Giurgiului, străjuit spre nord de vârful Podragu. Lacul Podul Giurgiului este pe partea sudică a Făgărașului, ca într-o găleată. N-ai semnal la telefon și e o liniște deranjată doar de turiști sau de mioare. Ne-a plăcut locul… Lacul mai avea încă porțiuni cu zăpadă. Spre est se vedea trapezul inconfundabil Viștea-Moldoveanu cu deja celebra crăpătură. Doi tineri din străinătate au ajuns odată cu noi la lac și de cum l-au văzut s-au dezbrăcat și au sărit în el. Nici n-au intrat bine că în două secunde erau înapoi pe mal, probabil din cauza apei prea reci, iar ei prea încinși de pe drum… mă mir că n-a crăpat vreunul…

După ce am aranjat corturile am pregătit cate ceva de-ale gurii. Am mai stat la taclale cu un gâtuleț de țuică. Teo își pusese cortul mult mai sus pe poteca spre vârful Mircii. Avea o vedere de ansamblu asupra lacului… Bogdan era în convalescență după operația de apendicită și se cam resimțea după efortul depus. Ne gândeam să mai rămânem încă o zi să ne refacem. Plecasem cu gândul să mergem relaxați, nu ne grăbea nimeni, aveam timp berechet la dispoziție. A trecut și noaptea asta în liniște și pace. De dimineață, la micul dejun, încă mai discutam despre plecare. Până la urmă Teo s-a hotărât să plece, iar eu și Bogdan am hotărât să mai rămânem o zi. Cum mâncam noi liniștiți, dintr-o dată, Teo ne spune să-i dăm și lui ceva de mâncare, să-i ajungă până venim noi a doua zi, că el are doar supe la plic și ceaiuri. Ne miram noi de ce aveam rucsacii așa grei, (“hai moșucilor, hai moșucilor”).

Restul zilei a trecut pe nesimțite, am dormit, am mai stat să admirăm peisajul, ne-am mai plimbat prin împrejurimi, am făcut multe poze, toate într-o liniște deplină. După amiază, o turmă de mioare cu ciobani și câini a traversat locul de campare, ronțăind la iarbă, iar noi le-am pozat și filmat. O zi superbă cu o seară la fel, în care am reușit să ne odihnim pentru continuarea drumeției. Și iată că a venit și ziua următoare în care după micul dejun și cafea, ne-am strâns corturile și am plecat spre lacul Capra. Am trecut de vârful Mircii (2470m), vârful Arpașul Mare (2468m), Monumentul Nerlinger, care are povestea lui tristă. Până la Monumentul Nerlinger ne-am întâlnit pe potecă cu un fost coleg de serviciu, despre care nici nu știam că e montaniard. Ne-am îmbrățișat și am făcut un mic popas să schimbăm impresii… Toți eram cu aparatele foto atârnate de gât, însă niciunul n-a fost inspirat să imortalizeze momentul. Noroc cu cineva din gașca lui Mircea L., care a făcut vreo două poze cu noi pe creasta Făgărașului. Chiar ne gândeam, după ce ne-am despărțit, că ne întâlnim (mai des) pe munte decât în București… Oricum, bucuria revederii mai ales în asemenea condiții a fost mare și merita amintită aici.

Am continuat cărarea de creastă ocolind prin dreapta vârful Arpașul Mic (2460m) și iată-ne ajunși “La Trei Pași de Moarte”. Da, așa-i spune unei porțiuni de câteva zeci de metri de potecă de creastă, ce are un grad destul de ridicat de dificultate. Există și varianta de ocolire prin valea dinspre nord, însă durează, deoarece trebuie să cobori o diferență de nivel de peste 200m ca apoi să urci din nou pe creastă. Am ales varianta “grea” sau rapidă și am înfruntat destinul. Totul a decurs bine, iar la capătul porțiunii ne aștepta “premiul”: Fereastra Zmeilor, o formațiune de stâncă asemănătoare cu o arcadă. Pe care am pozat-o. Am luat și o mică pauză de respiro în care ne-am mai aranjat după aventura celor “trei pași de moarte”…

Vârtopelul (2385m) ne aștepta să-i trecem pe la poale ca apoi să-l urcăm până aproape de vârf. Ceea ce am și făcut, însă limbi de zăpadă încă persistente în iulie ne-au îngreunat puțin drumul. Dar a fost bine până la urmă, mai grea a fost coborârea la lacul Capra (2230m) din cauză că e destul de abruptă iar noi destul de obosiți. Aici ne aștepta Teo, care deja se împrietenise cu toți turiștii. Ne-am aranjat corturile, am schimbat impresii și am petrecut după amiaza și seara făcând poze. Am făcut și câteva poze de noapte cu expunere lungă care au ieșit foarte de bine.