Într-un articol anterior povesteam cum impunătorul masiv n-a vrut să ne primească. Cu toată bunăvoința noastră, vremea capricioasă ne-a fost potrivnică în 2011. Dar anul următor nu ne-am lăsat pe tanjeală și am insistat să cucerim Parângul.
Astfel se face că în 2012 tot în vară, de data asta o vară caniculară, am poposit pentru a doua oară la baza telescaunului din stațiunea Petroșani. De data asta hotărâți să facem creasta Parângului indiferent de vreme.
Urcușul până la 1600 de metri l-am făcut tot cu telescaunul pentru a revedea și fotografia minunatele peisaje dezvăluite de înaintarea cablului.
De data asta cerul senin și soarele arzător creau o stare apăsătoare, ce mai, “căldură mare moncher”. Speram ca pe creastă să mai adie măcar puțin vântul, da’ de unde… Fata Morgana apărea și dispărea în zare, șopârlele erau în culmea fericirii, iar gâzele (muștele) nu mai pridideau să te înțepe…
Odată ajunși la cabana Salvamont am făcut refilul de apă și am tăiat-o spre creastă pe marcajul dungă rosie 
. De data asta, pentru că nu era grabă mare, am decis să mergem agale, “bătrânește”, ca să admirăm peisajul să facem suficiente poze pentru “eternitate”.
Așa că după ce am trecut de indicatorul către lacul Mija 
, am găsit un loc mai larg unde am pus corturile, deoarece trecuse de ora 6 seara și voiam să ne adunăm gândurile să ne liniștim după drumul lung parcurs cu mașina până la Petroșani și să ne odihnim bine pentru zilele următoare.
Am prins un apus de soare fad, fără nori doar cu ceva smog sau praf, care dădea o tentă ștearsă apusului. Ne-am bucurat că se mai răcorise un pic, am stat la taclale lângă supa la plic și “gâtul” de țuică. Un început bun pentru tura ce urma să vină. Eram bucuroși că suntem din nou pe munte.
A doua zi ne-am trezit relativ devreme, cafeluța fierbea în ibric iar Bogdan își aprindea o pipă. Da, pipă, la propriu. Își cumpărase tutun de pipă și pufăia agale. Soarele stralucea mai sus de orizont anunțând o zi caniculară.
Când și când un avion brăzda cerul cu dâra lui de “chimnicale”. Încet încet ne-am strâns rucsacii și am plecat. N-am mers prea mult și am ajuns la poalele vârfului Cârja (2.405m) unde anul trecut ne-a prins furtuna de Sfântul Ilie.
Ne-am amintit cu nostalgie de peripețiile trăite acum un an. Nu departe de locul cu pricina am găsit în sfârșit, “celebrul” de-acum, refugiu Carja (2.231m).
Era acolo, dar nu-l văzusem din drum, pentru că e cumva ascuns după niște stânci în stânga potecii. Am făcut un mic popas cu multe poze, pe care vă invit să le vedeți.
Apoi a început “marele” urcuș pe vârful Cârja (2.405m). La început a fost cam dificil până ne-am reglat respirația, dar pe la jumătatea urcușului ne-am revenit. Nu e un vârf greu, dar, ca mai toate vârfurile din Parâng, Retezat sau Făgăraș, au urcușul acela destul de pieptiș, care pentru cineva mai puțin antrenat poate deveni greoi. Iată-ne deja în vârf.
După o mică pauză de fotografie am coborât mai puțin decât am urcat pentru a urma poteca de creastă spre următorul vârf din masiv, și anume, Parângul Mare (2.519m).
Creasta masivului Parâng este deosebit de spectaculoasă, mai ales pe partea nordică unde se desfășoară prăpăstii adânci cu stânci ascuțite și colți amenințători.
Soarele ardea cu putere, iarba era deja uscată iar noi înaintam pe potecă oprindu-ne din când în când la câte o poză sau la a face mici lecții de geografie, scrutând orizontul după vârfuri cunoscute. Se vedeau spre est câteva vârfuri din Parâng și Căpățânii iar spre sud-vest-vest vârfuri din Retezat. Dar smogul nu ne lăsa să vedem prea clar toate astea. Căldura mare nu prea ne lăsa să ne oprim din drum. Când mergeam, aveam o mică senzație că bate vântul, dar când ne opream, parcă se oprea și el.
După câteva curbe, dintre care ultima mai largă spre stânga, poposim la poalele Parângului Mare (2.519m), cel mai înalt din masivul Parâng și al patrulea ca înălțime din România. Ne luăm inima în dinți și pornim în cucerirea vârfului. Momâile făcute în special de ciobanii din zonă, guvernau partea dinspre nord-vest a vârfului. Chiar lângă pilonul ce marchează vârful era săpat un adăpost de bivuac în care ne-am pozat, lenevind… 🙂
După câteva fotografii dinte care unele mai haioase și după o pauză binemeritată am plecat la drum pe curba de nivel până la coborârea spre lacul Mândra, unde ne-am hotărât să și poposim peste noapte. Scrutând lacul cu privirea am vazut câteva corturi amplasate lângă lac, ne-am bucurat că nu vom fi singuri. Coborârea nu a fost foarte complicată. Destul de abruptă, nu a ridicat probleme.
Odată ajunși pe malul lacului, până să desfacem rucsacii și să punem corturile, căutăm un loc la umbră să ne tragem sufletul… Eu am găsit unul după o stâncă, dar soarele în mișcarea lui de rotație pe bolta cerească micșora umbra… ce să vezi, în câteva minute a trebuit să ies la întins corturi. 🙂
Noaptea a trecut pe nesimțite, cred că am dormit neîntorși, iar de dimineață după cafea și chestiuni personale, am împachetat și am urcat din nou pe creastă. Am luat-o spre est, trecând de vârful Gruiul (2.345m), vârful Pâcleșa (2.335m) și vârful Ieșul (2.368m) cu “i”, apoi prin Șaua Tăiată, ajungând la intersecția cu drumul de coborâre spre nord, către Obârșia Lotrului, via lacul Câlcescu, marcat cu cruce rosie 
.
Am luat-o și noi tot pe drumul ăsta ca să coborâm la lacul Zănoaga, situat un pic mai sus față de curba de nivel de 2000m, unde am și campat. De aici, (adică de pe creastă) am mai fi avut de mers puțin până pe vârful Setea Mare (2.365m), ca apoi să coborâm în Șaua Pleșcoaia și să mergem ocolit prin Șaua Mohoru trecând pe la poalele vârfului Mohoru (2.337m), ca să ajungem într-un târziu la Transalpina în dreptul Pasului Urdele (2.145m). Dar varianta asta am lăsat-o pentru altă dată. Lacul Zănoaga a fost punctul terminus al acestei ture, rămânând ca a doua zi să ne întoarcem pe unde am venit… deh, dacă suntem legați de o mașină…
Ajungând destul de devreme la lac, am avut timp să punem corturile în tihnă și chiar ne-am bălăcit în lac, deși apa era aproape fiartă… iar locuri cu umbră nu prea găseai. Am mai stat în cort cu intrările larg deschise în ambele părți ca să mai adie vântul cât de cât. Ce mai, o tură caniculară cu iarba arsă pe creste dar și cu pielea noastră cam la fel de arsă…
Spre seară, când s-a mai răcorit puțin ne-am mai liniștit și noi, iar pe la 9 deja era de flecee. Am mai stat la taclale la un gât de țuică și ne-am băgat la culcare. Căldura de peste zi parcă ne obosise mai tare decât mersul. Am dormit buștean.
Partea a II-a, aici.
- “Ținutul de dincolo de pădure” - 10 August 2020
- Mulțumesc Latoriței - 5 November 2019
- O zi în Piatra Mare - 30 July 2019
Loading ...
