Pedalând… în Căpățânii (I)

Creasta Căpăţânii pe bicicletă… Eheee… De când visez eu la tura asta! Nici de data asta nu mi-a iesit cap-coadă, de la Olteţ până la Olt, dar mă declar satisfacută de traseu şi modul în care l-am parcurs.

Uite că fără să apuc să mă pregătesc, să fac mari planuri şi aranjamente de n luate câte k, cumva, s-a întâmplat în weekend-ul care tocmai s-a dus.

Poate, că într-un fel m-au stârnit şi bicicliştii ăştia neastâmpăraţi, care ţinteau la o pedalare de “fun” tocmai sus la Vârful lui Roman pentru duminică… şi mi-am zis… cum ar fi să le ies eu, peste munte, în cale?

Poate că a înclinat balanţa pentru ruta asta şi faptul că un bun amic şi fotograf pasionat şi-a anunţat intenţia de a veni în zonă la pozat.

Vezi albumul pe Facebook

Şi cum eu şi cu al meu om, suntem din acelaşi aluat de “să fugim de acasă” în weekend, plecarea a fost la modul: “hai cu bicicleta până la Cantonul Cheia… vineri seară”… de fapt noaptea.

Am plecat din Râmnic pe la ora 18 fără… câteva minute… adică, cât să apucăm să ajungem pe lumină la intersecţia spre Cheia, relaxaţi şi cu încălzirea făcută după 13 km de asfalt cu trafic auto tembel, apoi cu frontalele pe frunte şi licuricii porniţi la spate am traversat printre casele cu lumini calde la fereştri şi coşuri fumegânde cei încă 7 km până la ieşirea din sat.

Nici măcar câinii nu ne-au lătrat, aşa de uşor ne-am strecurat în noapte pedalând spre pădurea ce-mi era în faţă, întunecată. Era friiiiig bineeee, dar cine să simtă asta… scoteam aburi pe nări mai ceva ca doi cai nărăvaşi scăpaţi de sub căpăstru.

Eram în grafic cu timpul, chiar un pic înaintea lui… că de, noaptea te face mai sprinten… dar mă mustram că uitasem să iau baterii de rezervă pentru frontala lui Dan… şi avea o lumină palidă tare, ca de la un licurici, da miiiic, mic de tot şi anemic…

Încercam să compensez cu “farul meu de vapor”, dar aveam ritmuri diferite şi în cele câteva scurte coborâri până la mânăstirea Iezer am constatat că “licuriciul” meu se dădea ca orbetele, tare la vale, pe când eu cu barca mea nu aveam curaj să mă zgâlţâi în halul ăla deşi aveam lumină şi chipurile vedeam.

Kilometrii s-au dus repede sub pedală până la Podul Roşu unde am zis să facem un prim popas şi să ronţăim ceva… că eu simţeam deja cum mă rodea şoarecele din burtă din ce în ce mai agresiv şi îmi cam tăia din puteri. Luna s-a băgat şi ea în seamă cochetand cu câţiva norişori… ea, ca o doamnă sus pe cer, noi pe jos, doi biciclişti nebuni la ceasul nopţii împărţind două sandviciuri la capăt de pod şi început de urcare până la tunel.

Am încercat câteva poze, că nu biciclim prea des noaptea pe coclauri… şi apoi sus pe şa şi dai din gaibarace.

Ştiam drumul ca în palmă, curbă cu curbă, piatră cu piatră, groapă cu groapă şi mai ales fiecare pantă abruptă… poate tocmai asta era buba… îmi dădeam seama exact cât mai e, de mă părăsea încet cheful de pedalat pe măsură ce creştea înclinaţia şi vedeam că eu mă ostenesc la pedale şi aproape în paralel cu mine venea liniştit la pas, al meu.

Şi tot felul de gânduri necurate îmi treceau prin cap… “Poate apare Marcel cu Dacia papuc şi ne urcă până la tunel, cu ţoaclele în benă…” Când lenea începe şi te ispiteşte cu tot felul de idei din astea prosteşti… te opreşti la troiţă, te speli pe ochi cu apă rece să te trezeşti, spui un “Doamne ajuta!” şi te sui din nou în şa cu puteri noi.

La următoarea curbă în ac de păr, îţi trece! Am făcut câteva reprize de push bike, că doar nu era să mă dau mare că am urcat pe ea. Nu că nu am putut… şi nici nu prea văd eu rostul să scot duhul din mine împingând la pedale şi trăgând de coarne la pantă, mai să ridic nărăvaşa de sub mine… şi în plus era atât de frumos în noapte, în pădure, cu cele câteva animăluţe care mi-au dat fiori: prima, o bufniţă, cu ochii mari, lucind galbeni ca metalul topit în frunziş, curioasă ce Dumnezeului sunt ăştia care-i tulbură vânătoarea nocturnă…

Şi al doilea animăluţ… de fapt un animal mare după cum au troznit vreascurile în pădure sub călcătura-i apăsată şi zorită, care, după mine, a fost un urs, un UUUURSSS, noroc că nu a fost nici curios şi nici pofticios… că ştiu că mi-aş fi ridicat “Ghost-ul” într-o roată şi sigur aş fi făcut în pampersul pantalonilor de biciclit dacă i-aş fi zărit ghearele şi blana.

Şi tot ascultând pădurea, răsuflarea mea, pietrele sub roată şi toate foşnetele pădurii, am desluşit cumva în încâlceala gândurilor un zgomot cunoscut, prietenos… dar era departe şi incert: de maşină. Oricum mai aveam două curbe până la tunel, aşa că până avea să vină aproape vom fi ajuns şi noi sus.

Într-un sfârşit, parcă doar pentru a-mi demonstra că suntetul bănuit nu a fost o plăsmuire a dorinţelor mele ascunse, ne-a ajuns şi maşina… al cărui şofer mai că nu s-a crucit când a văzut în lumina farurilor doi nebuni pedalând pe pietre, pe ultima pantă cruntă până la tunel.

Apoi ne-a recunoscut şi am vorbit ca şi cum nimic ciudat nu s-ar fi întâmplat. Ştia: la Pirnoşi e ceva normal să vină noaptea la Cantonul Cheia. Dar de obicei vin cu maşina… Acum e ora 10:15 seara şi suntem împreună la tunel.

Traversăm tunelul cu lumina farurilor în spate, apoi omul parchează maşina şi pleacă pe potecă la vale, în timp ce noi ne punem o geacă de vânt peste polarul încins şi jilav, că doar începem coborârea… marea bucurie! Şi-i dăm! Cheful de dat vine instant şi pe măsură ce panta şi viteza creşte şi zâmbetul meu devine laaarg.

Mă trezesc chiuind… până când, la o curbă strânsă cu pietre grămadă bicicleta vrea să scape pe sub mine dar o ţin strâns între pulpe şi, deşi parcă dansez o rumba sexy în pedale, o redresez pe ultima “sută de metri”… nu fără a suporta din plin consecinţele: un bolovan maaareee o zbugheşte de sub roată fix în fluierul piciorului meu… AUUUUUU, mi-a fluierat mintea instant.

Am auzit şi un sunet de metal… aia era bicicleta mea, dar am mai auzit şi un sunet intern… pe os… de fapt l-am simţit. Frânez tacticos dar nu îndrăznesc să mă opresc… merg aşa în avarie pe un picior şi încerc să desluşec ce senzaţii am în tibia accidentată. Mă chirăi toată de durere, mi-au dat lacrimile de abia pot să mă vait ca să priceapă şi al meu ce s-a întâmplat.

El zice să oprim, eu îi dau înainteeeee, încă nu simt fierbinte pe picior ceea ce înseamnă că nu curge sânge… mă smiorcăi în barbă şi până jos la râu o las pe bici să curgă mai cuminte. Ajungem la râu şi reuşesc să pun piciorul jos cu oarecare greutate. Ridic pantalonul şi văd o gaură cât unghia mică cu ceva sânge deja închegat şi cu o umflătură şi o vânătaie sănătoasă în jur.

E întreg! Am doar buba şi cel mai bun tratament e lângă mine… şi obligatoriu: apa rece sloi a Cheii pe care trebuie să o traversăm prin vad. Îmi suflec pantalonii până deasupra genunchilor, mă descalţ şi intru uşor în apă – dar e adâncă la mal… la mijloc clar va fi peste genunchi… aia e…

Stai măi că de fapt mă dărâma cu tot cu bicicletă… să o salt din apă până mai sus de brâu că altfel mă ia târâş… O ridic cât pot şi abia ies cu pantalonii uzi bine dincolo. Ce bine… nu mai simt picioarele deloc, nici pe ăla întreg, nici pe ăla lovitul… ăăă, ba îmi simt labele îngheţate bocnă şi dooor.

Al meu trece şi el şi acum ne încălzim unul altuia tălpeţii congelaţi. Trece ceva vreme până reuşim să ne încălţăm şi să-i dăm iar la vale pe ultimul km până la cabană. Mai avem de trecut râul încă o dată. De data asta curge apa în lungul drumului şi… drumul e varză… de fapt nu e!

Încercăm o variantă pe versant, prin boscheţi dar nu suntem siguri că vom putea să trecem cu ţoaclele prin crăci să trecem peste bolovani dincolo, fără a mai traversa râul. Dan trece de prima porţiune, urmez eu cu bicla lui luată pe sus ca să i-o dau… şi… şi… hai că uite m-a prins o cracă de rucsac şi mă dă jos în apă cu un picior.

Da’ ştii ceva? Mă arunc cu amândouă picioarele şi cu biclă cu tot şi merg pe râu pe unde-i apa mai mică… Vine şi Dan dar desculţ. Stau şi caut un vad mai mic şi apa îmi congelează simţurile. Mergem în jos pe prundiş şi tot trebuie să facem o traversare prin apa până la genunchi. Gata, să mă ia cu biclă cu tot. Şi… gata.

Pentru mine a fost mai bine aşa încălţată, pentru al meu nu prea a fost neted drumul: degetele sale au făcut cunoştinţă intimă cu câţiva bolovani. Ţopăi pe mal până se şterge şi încalţă. Dârdâi bine: cadenţă – maşină de cusut Ileana.

Vezi albumul pe Facebook

Am pierdut la râu mai mult de jumătate de ora dar în două minute suntem în curtea cabanei unde ION, cel mai cabanier dintre cabanieri ne ia “în primire” pe inventar şi ne bagă la căldură şi prieteni. Urmează ceai cald, ţuică fiartă, ciorba minunată de burtă sau… de fasole pentru al meu, haine stoarse şi puse pe pari la uscat lângă soba fierbinte şi o seară la o cabană de munte ca în poveşti.

Iar ION, cabanierul de la Cantonul Cheia ştie şi face poveşti vii, frumoase. Noapte bună!

A doua zi…