Prieteni și Cheile Nerei

Din câte mi-am propus anul acesta, am reușit să fac câte ceva. De aceea sunt bucuros. Această bucurie se datorează și faptului că am reușit, în sfârșit, să ajung în Cheile Nerei. Și bucuria nu se oprește aici, pentru că alături de mine au fost și doi buni prieteni montaniarzi, e vorba despre Bogdan, amicul meu de mers pe munte și Nea Fane, cabanierul de la Cantonul Cheia din Buila-Vânturarița, pe care mulți dintre voi cu siguranță îl știți.

Am plecat sâmbătă dimineață din București cu mașina lui Bogdan proaspăt upgradată cu gaz. Bogdan, mândru nevoie mare, nu mai înceta să-și laude mașinuța… că ce bine merge pe gaz, că ce economie face, că îl costă un plin nu-știu-cât și că își va recupera investiția de doar nu-știu-câți lei în câteva luni… Mi-a făcut capul calendar, dar trebuie să recunosc, mașina a mers excelent și, într-adevăr, datorită faptului că gazul e mult mai ieftin (cu mici variații de preț, prin țară) ne-a costat mult mai puțin transportul. E o treabă și-asta cu gazul…

Și cum vă spuneam, am plecat sâmbătă dimineață din București pe A1 spre Râmnicu Vâlcea să-l recuperăm pe Nea Fane. L-am pescuit din parcul Zăvoi, apoi am luat-o spre Târgu Jiu. Autostrada A1 n-a fost foarte aglomerată, nici “Dealul Negru” și nici drumul spre Târgu Jiu. Ne-am oprit în Horezu la niște prieteni foarte buni (nu spun cine, sic). Am mâncat o pizza 😉 și am plecat.

Pe la unu și jumătate (13:30) deja făceam poze Coloanei Infinitului iar pe la două, Porții Sărutului și Mesei Tăcerii. Tot în parcul cu Masa Tăcerii ne-am oprit la o terasă să bem o cafea, un suc sau o apă. Căldura era destul de mare chiar și la umbră, însă vântul adia puțin, iar atmosfera era plăcută, ceea ce făcea ca totul să fie ca-n rai.

Drumul spre Cheile Nerei e lung și oarecum întortocheat… am ales varianta prin Baia de Aramă, coborând ușor pe lângă Parcul Național Domogled – Valea Cernei spre Băile Herculane pentru ca apoi să urcăm puțin spre nord. La Mehadia am ales scurtătura pe un drum destul de rupt până la Iablanița, scutind vreo 6-7 km. Apoi drumul ne-a dus la Bozovici de unde până la Anina mai era o “aruncătură de băț”… Astfel ne-a sărit în ochi, cam pe la jumătatea drumului dintre Bozovici și Anina, ce credeți? Da, celebra cascadă Bigar… Hai să ne oprim s-o vedem, dacă tot e în drum. Zis și făcut, noroc, că ziua e mai lungă vara.

Nu pot spune că am rămas mut de frumusețea cascadei Bigar, dar nici că e urâtă sau mai știu eu cum… Părerile sunt împărțite, iar The World Geography prin fotografia Sandrei Rugină a făcut-o celebră punând-o pe primul loc în topul celor mai frumoase din lume, în anul 2013. Personal, pot spune că îmi place pentru că e creată de natură, iar tot ce e natural e frumos.

Spre seară, am ajuns, după multe peripeții datorate căutării unor magazine cu de-ale gurii, în orașul Anina, mergând ușor, în căutarea unui loc de campare pentru noapte. Așa se face că, pur întâmplător am găsit cel mai bun loc pe care îl puteam găsi… Cantonul silvic Poiana Iulii. Drumul nemarcat, ne-a sărit (mie) în ochi, din drumul principal spre Oravița (DN57B). Am mers cateva sute de metri “la risc” pentru că nu știam unde ne va duce drumul, când, într-un final se deschide o poieniță și un canton…

“Minune Dumnezeiască”, am zis, amintindu-ne de replica lui Jean Constantin din celebrul film “B.D. la munte și la mare”… Să ne dea nouă destinul o asemenea pajiște înconjurată de brazi și de pomi fructiferi? Da, ne-a dat! Am despachetat și ne-am instalat corturile, după care am făcut un foc (de fapt Bogdan, că el e profesor… a iubit o țigancă… deh) în vatra existentă la care am gătit câte ceva, pe care le-am mai stins cu niște digestiv luat de Fane din drum, special pentru serile de pe munte. Pentru că, ce să vezi, ghinion, și eu și Bogdan, deși aveam pregătită în pet-uri de jumătate, niște țuică și palincă foarte bună, le-am uitat pe masa din bucătărie… Când am constatat că le-am uitat, era deja prea târziu… eram prin Pitești… Așa că ne-am mulțumit cu “Drobeta” lui Fane.

Ne-am bucurat de locul minunat pe care l-am găsit… Îți țiuiau urechile de liniște… pentru că locul era un pic mai jos decât drumul principal, era într-o vale împădurită care izola sunetul atât de bine încât auzeai doar liniștea. Chiar ne întrebam, unde-s sirenele salvărilor, accelerația motoarelor de fițe, bormașina vecinului sau suflătoarele de frunze ale celor de la domeniul public… Da! Nimic din toate astea nu ne deranja, nici măcar vreun pârâiaș sau vântul printre frunze nu făceau vreun zgomot. Nici măcar semnal la telefon n-aveam ca să ne deranjeze vreun apel…

Seara a trecut pe nesimțite, cerul senin a lăsat bolta plină de stele să se arate în toată splendoarea ei. Am stins focul și ne-am băgat la hotelul de mii de stele. Am dormit ca un prunc… A doua zi, după cafeul obligatoriu și micul dejun al montaniardului am strâns și am plecat spre Cheile Nerei.

După Oravița, drumul destul de prost pe alocuri, coboară spre Sasca Română și cea Montană, dar până acolo trece prin Potoc, localitatea din care se face o variantă de drum spre Cheile Nerei. Pe această variantă am ales-o și noi pentru că ne ducea exact unde voiam, și anume, la Podul Bei, un punct de intersecție spre trei obiective diferite și anume: La Tunele – în aval, pe valea Nerei; Cascada Beușnița via campingul din Valea Beiului și Cheile Nerei propriu-zise (alea lungi) care urcă pe firul Nerei până în localitatea Șopotul Nou. Bineînțeles că râul Nera merge mai departe și în amonte și în aval, pentru că se varsă în Dunăre și izvorăște din Munții Semenic din Parcul Național Semenic – Cheile Carașului.

Acum pentru că lecția de geografie s-a terminat, începe cea de sport. Am parcat în parcarea amenajată de la Podul Bei, am plătit intrarea la rangerii ce tăiau bilete și am “tăiat-o” spre Tunele, pe marcaj dungă roșie . Traseul este ușor de parcurs și destul de spectaculos, tocmai datorită tunelelor sau semitunelelor săpate în stâncă, pe malul drept al Nerei. Peisajele sunt fabuloase și încântă privirea excursioniștilor. Înainte de tură am făcut o mică documentare pe net… Astfel, am citit că undeva pe traseu ar trebui să fie niște peri sălbatici și, cum era vremea lor, am căutat cu atenție și… ce să vezi, chiar i-am găsit și ne-am înfruptat din ei. Nu vă pot spune în cuvinte simple, cât de bune și de gustoase au fost! Vedeți, e bună la ceva și documentarea asta pe net.

Când stânca din dreapta drumului se termină și se deschide larg perspectiva, ne-am întors, pentru că nu ni s-a mai părut atât de spectaculos. Ne-am mai oprit o dată la bușteanul cu desene făcute de carii apoi încet, încet am ajuns la mașină. Din parcare am plecat cu mașina spre păstrăvăria din Valea Beiului unde este amenajat și un camping. Am găsit un loc frumos pe malul râului Bei ne-am pus corturile apoi ne-am propus să mâncăm un păstrăv dacă tot suntem la păstrăvărie. Ceea ce am și făcut. Proaspăt și bun, ne-a potolit foamea pentru moment. Ne-am făcut și ceva rezerve de “suc de hamei fermentat”. Și… cum stăteam noi așa la o vorbă despre dozele de palincă uitate acasă… surpriză: Loredana și Adriana… apar de nicăieri, ca două floricele, de-am rămas șocați… Dar cine sunt ele? Două fete vesele din Timișoara, pe care le-am cunoscut la Canton, în Buila fix în urmă cu un an.

Bucurie mare, reîntâlnire neașteptată cu îmbrățișări și pupături. A fost o după-amiază pe cinste, cu bere și cu palincă, cu povești despre munți și văi, despre creste, coclauri și amintiri, și mai ales, cu multă veselie și bucurie.

Am stabilit ca peste două zile să ne întâlnim la Lacul Dracului, noi venind dinspre cantonul Damian, iar ele dinspre Șopotul Nou. De ce peste două zile? Pentru că a doua zi urma ca noi să facem Ochiul Beiului și cascada Beușnița, iar ele aveau de mers în Cheile Șușara. Poteca marcată cu dungă galbenă trece de păstrăvărie, continuând pe malul drept al văii Beiului. După aproximativ 40 de minute ajungem la Ochiul Beiului unde ne oprim pentru pozat. După ce epuizăm toate pozițiile de pe “film”, continuăm spre cascadă, încă vreo 30 de minute, așa scrie pe indicator, noi nu ne-am uitat la ceas pentru că eram la plimbare relaxați și nu ne-am pus problema cât facem… La cascadă ne-am oprit evident pentru pozat, dar ne gândeam dacă să mergem și mai sus puțin, la Beușnița 2. Până la urmă am renunțat din cauza faptului că era puțină apă, parioada în care am vizitat-o noi fiind destul de secetoasă. O cascadă este spectaculoasă în special primăvara când e bogată în apă sau toamna după ce încep ploile. Așa că după pauza de țigare și pozat ne-am întors. Mie mi-a plăcut foarte mult cascada Beușnița mai ales că-mi doream de ceva timp s-o văd. Am savurat-o din plin și m-am încărcat cu energie. Mulțumesc Beușnița!

Pe drumul de întoarcere de la păstrăvărie până la Podul Bei ne-am oprit la cascada “La Văioaga” s-o pozăm și pe ea. Am lăsat-o special pentru întoarcere deoarece la dus era cam aglomerat. Am fotografiat-o din două mari unghiuri, adică de sus, de deasupra și de jos, unde cade apa. Este o cascadă frumușică cu personalitate.

Odată ajunși la Podul Bei am făcut stânga spre Cantonul Damian. Am riscat să mergem cu mașina cei aproape 5 km deși ni s-a spus că drumul e destul de anevoios. Cu atenție și cu băgare de seamă, mai ales că Bogdan, care era la volan e un șofer excelent, am ajuns cu bine la canton. “Damian” e un canton silvic părăsit, o ruină ce a început să se degradeze. Păcat, mare păcat! Uneori nu înțeleg de ce unele lucruri sunt lăsate să moară, deși au slujit și ar fi putut încă sluji cu mare cinste și devotament, oamenilor, turiștilor și tuturor celor ce vor să se bucure de natură. Nu înțeleg, pur și simplu. Dar gata cu negativismul…

Da… am parcat pe pajiștea de lângă canton și ne-am ales câteva locuri de cort excelente. În jurul cantonului erau câțiva meri cu fructe aproape coapte. Am luat și noi câteva pentru diversificarea meniului. Am așezat corturile mai aproape de malul Nerei apoi ne-am relaxat în liniștea desăvârșită la un foc de tabără pe care l-a făcut Bogdan, știți de ce el, cu mâncărică și digestiv.

În acea noapte am primit vizita oficială a unei vulpițe ce căuta prin punga de gunoi pe care o agățasem de capătul mesei, dar ne-am panicat un pic când am auzit zgomote suspecte de conserve căzute pe jos. Am ieșit din corturi, care cu cuțitul în mână, care cu telecomanda de la mașină, care cu lanterna să vedem ce e. Vulpița noastră fugea cu sacul de gunoi în gură, dar nu se vedea, doar sacul care se mișca repede prin iarba înaltă și deasă. Brrr, fenomene paranormale se întâmplă la cantonul Damian… Apoi se oprește și se uită înapoi, spre noi. Îi vedem ochii strălucitori în lumina lanternelor și ne liniștim. De dimineață, la micul dejun apare și ea, vulpița, hămesită de foame, dând târcoale corturilor și mesei. I-am dat câte ceva de mâncare apoi a dispărut în tufișurile de pe malul Nerei.

Noi ne-am pregătit rucsacii de tura, aparatele foto și am plecat spre Cheile Nerei. Eram bucuroși că vom vedea, în sfârșit, această minunată creație a naturii. Am lăsat corturile montate deoarece ne hotărâsem ca atunci când ne întoarcem să mai zăbovim o noapte în liniștea asta perfectă și după aia să plecăm spre casă. Poteca șerpuiește pe malul drept al Nerei cu marcajul său bandă roșie . Pe traseu sunt marcate câteva obiective cum ar fi “La Cârlige”, “Ogașul Pocului” sau “Izvorul Iordanului”, unde chiar este un izvor de unde ne-am luat apă proaspătă. Obiectivul nostru era să ajungem la Lacul Dracului care ne aștepta după aproape 9 km. Și nu numai lacul ne aștepta ci și Adriana și Loredana. Cel puțin așa speram noi…

Știam din documentarea făcută, că la un moment dat trebuie să traversăm râul prin apă. Traversarea este la aproximativ o oră față de canton, după porțiunea numită “La Cârlige”. După schimbarea malului Nerei, poteca dezvăluie peisaje absolut extraordinare. Te întrebi cum de natura are atâta imaginație ca să construiască asemenea frumuseți. Până la Lacul Dracului mai sunt încă aproximativ 6 km, pe care noi i-am parcurs în câteva ore. La ora 13:00 trebuia să fim la marea întâlnire, dar am întârziat vreo 25 de minute. Am apreciat foarte mult faptul că prietenele noastre din Timișoara ne-au așteptat, probabil știau că drumul nu-i chiar atât de ușor, având câteva porțiuni de urcat și de coborât, cu diferență de nivel destul de mare. Unele din ele au chiar și “lanțuri”.

Una peste alta am ajuns la Lacul Dracului unde ne-am reîntâlnit bucuroși cu fetele din Timișoara. Am luat o pauză de masă, apoi una de poze. Am schimbat impresii de călătorie și am promis că vom trimite pozele pe transfer pentru a se bucura și ele de amintiri frumoase. Într-un târziu ne-am despărtit. Pe noi ne așteptau 9 km de chei pe drumul de întoarcere. Fetele au dispărut repede pe poteca spre Șopotul Nou. Spre seară am ajuns și noi la corturi, destul de obosiți după tura în forță pe Cheile Nerei. Am mai pozat câte ceva pe traseu, dar la întoarcere parcă peisajul e diferit, nu din pricina unghiului sau a luminii soarelui la apus, ci prin faptul că deja l-ai văzut o dată și e proaspăt în memorie, sau doar percepția noastră e diferită având și altă stare de spirit… deh… oboseala.

Am făcut un foc, am pregătit masa și ne-am odihnit la o doză de bere până când s-a făcut beznă totală. După ce am stins focul și ne-am băgat la cortulețe, eu am adormit buștean. Dimineață, la cafea și la micul dejun am decis ca la întoarcere să mergem o zi pe “moșia” lui Bogdan de la Slănic Prahova, o alta pe “moșia” lui nea Romică, cabanierul de la Cuca, a treia zi la “moșia” mea de la Câmpulung Muscel și într-un final să-l lăsăm pe nea Fane la “moșia” lui din Buila. Zis și făcut. Dar înainte de asta am mai petrecut o noapte pe malul lacului Buhui, într-o pădure de o frumusețe rară, la est de orașul Anina. Vremea ploioasă ne-a cam ținut în corturi, dar măcar ne-am mai bucurat încă o zi de aerul curat și de momente de relaxare.

Entuziasmul a fost la cote maxime pentru fiecare moment petrecut împreună, cu promisiunea ca la anul să o facem din nou “lată”, ca de fiecare dată!

Ia zi nea Fane, ia zi Bogdane, ia spuneți fetelor, pe ce coclauri ne vom mai întâlni? Dar cu tine cititorule, pe unde te voi întâlni, pe unde ne vor purta bocancii?