Un loc drag mie m-a atras în iarna lui 2019… Cantonul Cheia din Buila-Vânturarița. Și asta datorită prieteniei cu Nea Fane – cabanierul, a cărui zi a sărbătorit-o în ianuarie. Până aici nimic ieșit din comun, însă ce urmează este o experiență și o lecție de viață, cel puțin pentru mine. Întâmplarea a făcut să nu pot veni de sâmbătă 19 ianuarie cu amicul meu Bogdan care a urcat până la Canton cu mașina unui amic. Între timp a nins abundent câteva zile la rând iar eu am ajuns în satul Cheia abia pe 24 ianuarie când am reușit să urc cu mașina lui Ionuț doar până la Cabana Codric. De acolo am urcat pe jos până la “Lac” 
, o porțiune de drum aflată în dreptul troiței și a izvorului amenajat situată la aproximativ 3 km de tunel. De acolo se desprte în dreapta poteca spre Olănești . Până acolo drumul era deszăpezit de muncitorii de la exploatarea forestieră, pentru camioanele ce cară lemne…
Urcușul a devenit din ce în ce mai greoi. Zăpada mare de aproximativ 1,4 m, afânată și apoasă, combinate cu ploaia ce se transforma în lapoviță ce ne-a udat până la piele, inclusiv rucsacul cu tot cu protecția de ploaie “Mammut” pe el au făcut ca drumul să devină aproape un calvar. La toate astea a contribuit și lipsa mea de antrenament… deh, duc o viața destul de sedentară, din păcate, cu un serviciu la calculator și cu doar câteva ieșiri pe an. Pașii se afundau până la brâu în zăpada. Echipament am avut însa nu era prea bun pentru iarnă, lipsa rachetelor fiind resimțită din plin. Una peste alta am ajuns la tunel în câteva ore, dar de-acolo mai aveam de coborât încă 4 km până la Canton în aceleași condiții. Efortul suplimentar îl făceam pentru a ieși din zăpadă când mă afundam și pentru a ocoli, sări sau trece pe sub zecile de copaci căzuți la pământ din cauza greutății zăpezii de pe ramuri.
Începuse să se întunece, poteca abia se mai vedea. Am scos frontala și am continuat drumul la insistențele lui Ionuț și ale lui Pablo, cărora le mulțumesc pentru sfaturile, susținerea și încurajările pe care le-am primit. Epuizarea fizică mă copleșise, am avut fracțiuni de secundă când intram în panică. Voiam să mă opresc pentru odihnă, dar nu puteam sta mai mult de câteva zeci de secunde deoarece frigul punea stăpânire pe mine, fiind ud până la piele. Îmi venea să mă întorc, dar drumul de întoarcere era mai lung decât cel pe care mergeam spre Canton. La tunel îmi trecuse prin cap ideea de a rămâne la troița de lângă intrare, dar faptul că nu avea ușă, deci nu mă puteam încălzi și usca, m-a făcut să renunț repede la acest gând. Ionuț nici să nu audă de așa ceva! M-a convins să merg, alternativa fiind mult prea sumbră.
Și uite așa, am tras de mine peste puterile normale, am simțit cum se varsă adrenalina în sânge. De acum mergeam mecanic, fără niciun gând, pas după pas, fără să mă mai intereseze unde mă aflu, cât mai e până la destinație, sau dacă mă mai paște vreun pericol. Eram un robot care doar mergea. Ionuț și Pablo au luat-o înainte când și-au dat seama că ne prind din urmă alți trei turiști de care știam că vor veni. Ultimul kilometru prin pădure l-am făcut cu Otilia, Gabi și Valentin cei trei turiști care m-au prins din urmă. Între timp s-a întors Pablo de la Canton cu o sticlă de ceai cald cu mult zahăr și cu două aspirine pentru energizare și febră musculară. Mulțumesc Pablo! Odată cu el a venit și Bogdan care mi-a luat rucsacul din spinare, ușurându-mi mersul. Mulțumesc Bogdan! Când ceasul arăta aproape zece seara am intrat pe ușa Cantonului Cheia din Buila-Vânturarița, ud leoarcă și epuizat la maximum.
Am reușit să îmi revin încet, încet, abia după ce m-am schimbat în haine uscate. Oricum, schimbarea de haine mi-a luat mai mult de o jumătate de oră. Abia mă mișcam. Am trăit o experiență de neuitat care, cu siguranța îmi va schimba sau marca într-un anumit fel viața. Am mâncat câte ceva și am mai luat o aspirină pentru febra musculară dar și preventiv pentru răceală. Într-un târziu am adormit la căldura sobei din camera lui Nea Fane, pe care l-am felicitat pentru vârsta frumoasă la care a ajuns. A doua zi, spre surprinderea mea, mă simțeam destul de bine, aproape de normal, mai persista puțin febra musculară în toți mușchii, nu numai în cei de la picioare. Mi-am dat seama că efortul făcut a fost extrem și s-a resimțit în tot corpul. Între timp ne-am luat rămas bun de la Ionuț și Pablo promițându-ne că ne vom revedea la primăvară când dau ghioceii în floare… Mulțumesc John!
În răstimpul petrecut la Canton, în cinstea zilei lui Fane, nu îmi puteam scoate din minte aventura trăită. În prima noapte, până să adorm, când închideam ochii vedeam doar pași prin zăpadă, imagini pe care nu le puteam alunga din ecranul minții. Cred că șocul emoțional a fost destul de puternic făcându-mă să mă gândesc la drumul de întoarcere… Mă gândeam dacă ar trebui să chem Salvamontul, sau cât costă un helicopter, sau poate să dau telefon la serviciu să le spun că îmi iau tot concediul acum și mai vin la primăvară… Tot felul de gânduri îmi treceau prin cap, dar până la urmă toate m-au întărit, pentru că la întoarcere, știind ce mă așteaptă, am fost cumva pregătit din punct de vedere emoțional.
Până pe 30 ianuarie am depănat amintiri cu Nea Fane și cu Bogdan. Prin curtea Cantonului mișunau tot felul de vietăți, printre care am fost plăcut surprinși de vizita unei vulpi și a unui jder, probabil în căutare de hrană. De vineri până duminică ne-au ținut companie amicii din Ploiești și Constanța, Otilia, Gabriel și Valentin. Ei au plecat duminică pe o vreme absolut superbă. Am aflat peste câteva ore că au ajuns cu bine. Chiar vorbeam cu Bogdan și cu Nea Fane că poate ar fi fost bine dacă am fi plecat și noi cu ei. Dar nu, hotărâsem să plecăm miercuri sau joi. În cele din urmă a rămas pe miercuri 30 ianuarie. M-am bucurat de momentele petrecute la Canton în compania lui Nea Fane și a lui Bogdan, dar ziua “Z” se apropia cu pași repezi. Ne-am odihnit cât am putut de mult, deoarece trasee prin împrejurimi era aproape imposibil să facem.
Marți seara începuse din nou să plouă apoi să ningă. Spre dimineață ninsoarea s-a transformat din nou în ploaie fapt ce a îngreunat zăpada deja depusă, facând-o apoasă și “untoasă”, ca să folosesc un temen “auzit” de la Denisa. Venise marea Zi. Ne-am trezit la 7 ca să avem timp de cafea, de toaleta de dimineață și de pregătirea rucsacilor de drum. Hotărâsem să plecăm la ora 9 ca să prindem cât mai mult din drum pe lumină, ceea ce am și făcut. Până la a doua trecere a râului Cheia ne-a condus și Nea Fane, mai mult de plictiseală. De fapt cred că ar fi avut de gând să meargă până la tunel ca să-și ia bidonul de 5 litri de benzină pentru generator, lăsat de Ionuț cu câteva zile în urmă. Dar a renunțat repede văzând că zăpada e mare iar copacii căzuți pe drum sunt cu sutele. Pe deasupra, nici nu-și luase bocancii, se încălțase doar cu cizme de cauciuc.
Așa că la apă ne-am luat rămas bun și fiecare și-a văzut de drumul lui. Urcam cu Bogdan către tunel, pas cu pas, insistând pe bătătorirea zăpezii înainte de a călca pe urmele vechi lăsate de cei ce trecuseră cu câteva zile înainte pe-acolo. Bineînțeles că ploaia persista, nu ne dădea deloc pace, iar mai sus, cam cu vreo doi kilometri înainte de tunel s-a transformat în lapoviță. Copacii căzuți trebuiau din nou ocoliți, săriți sau trecuți pe sub ei, ceea ce ne-a prelungit extrem de mult călătoria. Pe la trei și jumătate după amiaza vedeam deja intrarea în tunel. Bogdan nu se așteptase la o astfel de aventură, în tunel luându-l tremuratul de frig de-a binelea. Eram uzi până la piele de la ploaia-lapoviță. Ne-am oprit o jumătate de oră să ne adunăm forțele, să mâncăm câte ceva și să bem ultimele guri de ceai care se răcise deja, dar tot era bun pentru că era dulce.
Am plecat la ora patru după amiază de la tunel, îndurând încă vreo patru ore de mers cele trei curbe până la poteca de Olănești. Imediat după tunel am scos frontalele mergând aproape teleghidați. Cred că eu eram mai bine decât Bogdan, știind ce mă așteaptă. Pe Bogdan, efortul susținut l-a cam luat prin surprindere. Nu era pregătit sufletește pentru o asemenea aventură, dar a rezistat eroic până la capăt. Când am văzut urmele roților de TAF, parcă am înviat… Cele câteva zeci de metri până la troiță i-am parcurs fluierănd pentru că drumul deja era deszăpezit. Am băut apă de la izvorul amenajat “spre potolirea setei duhovnicești și trupești a călătorilor obosiți de poverile vieții“. Apoi am luat-o ușor la vale mergând nici cinci minute că deja vedeam proiectoarele mașinii cu care venise Ionuț (altul decât cabanierul de la Canton), pe care îl rugasem cu o zi înainte să vină să ne ia de unde poate, de cât mai sus. L-am sunat apoi din nou de la tunel ca să confirmăm că venim… și… iată-l aici întâmpinându-ne.
Ne-am suit în mașină unde căldura ne făcea să ne simțim foarte bine, deși eram uzi leoarcă. Ne-am oprin la Mânăstirea Iezer unde își lăsase Bogdan mașina. Am pornit-o, le-am mulțumit băieților că ne-au adus până acolo și am plecat spre mașina mea, lăsată la prietenul Bebe. Aici ne-am schimbat în haine uscate. Bebe și Corina, soția lui, ne-au invitat să rămânem peste noapte la ei, știind ce efort am depus și cât de obosiți eram. Și ei sunt oameni de munte cu mult mai multă experiență comparativ cu noi. Bogdan a refuzat politicos, plecând spre casă. Eu am acceptat oferta și am rămas peste noapte să mă odihnesc. Am povestit cu Bebe aventuri de montaniarzi, până pe la miezul noapții, gândindu-mă cu voce tare că ar face bine dacă ar așterne pe hârtie toate poveștile vieții lui. Cred că ar ieși o carte minunată din colecția “Romania Pitoreasca“. Vă mulțumesc din toată inima pentru bunătatea de care ați dat dovadă, pentru ospitalitate și găzduire, dragilor Corina și Bebe.
Loading ...Așadar asta e aventura vieții mele pe munte iarna în ianuarie 2019, pe zăpadă de 1-2 m, cu ploaie și lapoviță, cu udătură până la piele, frig și înnotat prin zăpadă, 9 km la dus și 7 km la întors, cu epuizare și frumusețe, vorba lui Irving Stone, cu: “Agonie și Extaz”. Da, eu am învățat ceva din lecția asta oferită cu atâta generozitate de viață. Am simțit nevoia să împart cu voi această experiență. Ce am învățat? N-aș putea să spun acum la final în două cuvinte, dar am să mă gândesc la asta pentru voi… Poate că “viața e frumoasă și merită trăită din plin la intensitate maximă“. Voi ce părere aveți despre această aventură?
- “Ținutul de dincolo de pădure” - 10 August 2020
- Mulțumesc Latoriței - 5 November 2019
- O zi în Piatra Mare - 30 July 2019
