…După 2 zile de hoinareală prin locuri dragi mie, revin la asfalt și semnal, iar telefonul o ia razna și bipăie mai ceva ca la un mixaj în club la platane… urările și gândurile năvălesc și-mi umplu tolba cu bucurie. Pentru toate acestea VĂ MULȚUMESC!
Vă întorc un mic crâmpei din sentimentele trăite, cu emoția pură și energia culeasă direct din ceea ce mă înconjoară.
Așa cum mă știți, în paradisul meu verde sau alb de la SRT (Ski Resort Transalpina), întotdeauna m-am simțit ca acasă și ca să mi se arate, încă o dată, că ceea ce iubești cu adevărat poți să dobândești, am primit neașteptat, un petic de zăpadă ca demo al noului sezon care deja se așterne. Am lăsat acolo o incantație pentru voi toți, cei care așteptați nerăbdători să vină… Hai iarnă, hai!
Duminică, am ales calea unei cărări vechi ciobănești, uitată de lume și parcă ștearsă de timp cu buretele. La intrarea pe vale, am avut senzația că un versant întreg pus la pământ de intemperii, va veni grămadă peste mine. Aici am fost tristă și deznădăjduită, dar pe măsură ce am intrat în adâncul pădurii, am simțit, cu fiecare pas, cum sălbăticia zonei în care hălăduiam mă împresoară și cum locul revine și se transformă în natură pură, aparținând unei comuniuni strânse printr-o rețea antică de rădăcini subterane, cu esențe și asocieri clorofiliene, unde trilul scurt al păsărilor are anumite înțelesuri și mirosurile emanate de animalele pădurii îți ascuț toate reflexele umane.
Eram ca niște minuscule vietăți cărora nici pașii nu li se auzeau pe covorul moale și gros de mușchi. Totul era ca o pândă, ca o mirare, ca o relevare: o pădure primară sub pașii noștri, o comoară. Pe sub crengile pline de broboane de apă am urcat pieptiș la ghici, fără țintă, pe urme amprentate în scurmături de sălbăticiuni sau pe mal de băltoace, ca să sorbim picurii de ploaie și cea mai frumoasă imagine, printre vârfurile cetinelor înmuiate în ceață vântuită, să ne lăsăm alergați de negurile trase cortină peste văi și muchii pe care ghiceam vechile sălașuri ciobanești. Am pășit pe pernițe de turbării, foste lacuri colmatate și am ieșit în gol alpin, la poteca vizibilă cât de cât, unde ne-am scufundat până la brâu printre zmocurile de iarbă aurie.
Acolo sus, între 3 ruine ale fostelor stâne și un curcubeu pal, arcuit peste lacul Vidra, în plină biciuire a vântului și în mângâierea udă a burniței peste față, am știut că râd și plâng de fericire. Și nu m-am simțit singură. V-am purtat în gând! Sper să puteți trăi și voi senzația că sunteți parte din acest minunat întreg – Natura!
Bucurați-vă!
- “Ținutul de dincolo de pădure” - 10 August 2020
- Mulțumesc Latoriței - 5 November 2019
- O zi în Piatra Mare - 30 July 2019
Loading ...
