…După 2 zile de hoinareală prin locuri dragi mie, revin la asfalt și semnal, iar telefonul o ia razna și bipăie mai ceva ca la un mixaj în club la platane… urările și gândurile năvălesc și-mi umplu tolba cu bucurie. Pentru toate acestea VĂ MULȚUMESC!

Vă întorc un mic crâmpei din sentimentele trăite, cu emoția pură și energia culeasă direct din ceea ce mă înconjoară.

Așa cum mă știți, în paradisul meu verde sau alb de la SRT (Ski Resort Transalpina), întotdeauna m-am simțit ca acasă și ca să mi se arate, încă o dată, că ceea ce iubești cu adevărat poți să dobândești, am primit neașteptat, un petic de zăpadă ca demo al noului sezon care deja se așterne. Am lăsat acolo o incantație pentru voi toți, cei care așteptați nerăbdători să vină… Hai iarnă, hai!

Duminică, am ales calea unei cărări vechi ciobănești, uitată de lume și parcă ștearsă de timp cu buretele. La intrarea pe vale, am avut senzația că un versant întreg pus la pământ de intemperii, va veni grămadă peste mine. Aici am fost tristă și deznădăjduită, dar pe măsură ce am intrat în adâncul pădurii, am simțit, cu fiecare pas, cum sălbăticia zonei în care hălăduiam mă împresoară și cum locul revine și se transformă în natură pură, aparținând unei comuniuni strânse printr-o rețea antică de rădăcini subterane, cu esențe și asocieri clorofiliene, unde trilul scurt al păsărilor are anumite înțelesuri și mirosurile emanate de animalele pădurii îți ascuț toate reflexele umane.

Eram ca niște minuscule vietăți cărora nici pașii nu li se auzeau pe covorul moale și gros de mușchi. Totul era ca o pândă, ca o mirare, ca o relevare: o pădure primară sub pașii noștri, o comoară. Pe sub crengile pline de broboane de apă am urcat pieptiș la ghici, fără țintă, pe urme amprentate în scurmături de sălbăticiuni sau pe mal de băltoace, ca să sorbim picurii de ploaie și cea mai frumoasă imagine, printre vârfurile cetinelor înmuiate în ceață vântuită, să ne lăsăm alergați de negurile trase cortină peste văi și muchii pe care ghiceam vechile sălașuri ciobanești. Am pășit pe pernițe de turbării, foste lacuri colmatate și am ieșit în gol alpin, la poteca vizibilă cât de cât, unde ne-am scufundat până la brâu printre zmocurile de iarbă aurie.

Acolo sus, între 3 ruine ale fostelor stâne și un curcubeu pal, arcuit peste lacul Vidra, în plină biciuire a vântului și în mângâierea udă a burniței peste față, am știut că râd și plâng de fericire. Și nu m-am simțit singură. V-am purtat în gând! Sper să puteți trăi și voi senzația că sunteți parte din acest minunat întreg – Natura!

Bucurați-vă!

Primul meu Făgăraș, primul meu Moldoveanu… Era odată un munte mare care se numea Făgăraș și mai era un tânăr dornic de noi aventuri… Despre mine e vorba, așa eram de entuziasmat încât eram nerăbdător să ajung pe munte. Așa se face că am plecat în iunie 1992, când încă nu se topise toată zăpada. Erau limbi mari de zăpadă pe coaste și pe văi.

Nu îmi amintesc toate detaliile turei în schimb știu că am plecat din Zărnești mergând spre Plaiul Foii pentru a intra în Făgăraș dinspre est. Nu mai știu dacă am luat-o pe firul apei, la fel ca în tura din 1991, sau am mers pe poteca marcată cu bandă roșie . Parcă să zic că am luat-o totuși pe poteca marcată, pentru că am vrut să vedem, Bogdan și cu mine, dacă, și cu cât e mai lung drumul pe potecă, decât cel pe firul apei, adică cât de mult ocolește poteca, față de drumul de-a dreptul.

Până la poteca marcată am făcut un popas peste noapte, la cantonul silvic Rudărița, pentru că pe drumul forestier de la Plaiul Foii spre Făgăraș, ce să vezi, pe malul celălalt al Bârsei Groșetului un ursuleț își potolea setea, după amiază pe la 4… Era negru, nu brun și când ne-a auzit s-a speriat și a intrat în pădure, dar… nici noi nu eram prea bine… am cam tras o sperietură destul de zdravănă, de am ajuns la canton în 15 minute în loc de aproape o oră, întrucât mai aveam încă vreo 4 km de parcurs.

Peste noapte a fost liniște, nu ne-a deranjat nici un urs, a doua zi am plecat pe potecă și am ieșit în golul alpin înainte de vârful Comisul (1883m). Ne-am oprit undeva la un izvor să luăm apă și am plecat mai departe. În câteva ore de mers am ajuns în dreptul vârfurilor Berevoiescu (2300m) și Belia Mare (2295m). Ne-am îndreptat către refugiul de pe platoul de la Berevoiești care era de tipul “vagon” din tablă sudată pe structură de cornier gros. Am oscilat între a pune cortul sau a dormi în refugiu, până la urmă am ales să dormin în refugiu, deoarece se apropia o furtună destul de feroce. Înainte de furtună am apucat să mergem după apă la izvorul dinspre sud-vest la 15 minute de mers (ușor în coborâre).

Mi-aduc aminte că am cam făcut frigul în refugiu peste noapte… ne îmbrăcasem cu tot ce aveam la noi și stăteam pe priciuri amândoi în aceeași poziție, ca să ne încălzim, apoi când voiam să ne întoarcem pe partea cealaltă, ne anunțam, ca să ne întoarcem sincron. Asta și din cauza vântului care bătea nestingherit prin refugiu, pentru că geamul era spart, iar tabla era trasă și întoarsă pe la colțuri. Izolația de fibră de sticlă nu mai era demult iar priciurile erau devastate. Cu greu am găsit unul în care să putem dormi cât de cât.

Atunci mi-am dat seama că ceva e în neregulă cu unii oameni de la munte, încercând să aflu cam ce fel de oameni pot distruge în halul ăsta refugiile. Peste ani mi-am dat seama, e vorba de “magneți”, acei localnici care umblă după fier vechi, de alți localnici care vin vara să culeagă afine sau alte fructe sau plante și nu în ultimul rând, ciobanii care în pelerinajele lor cu oile, uneori mai distrug câte ceva… Bineînțeles că pot fi și unii turiști dar destul de rar, pentru că e puțin probabil ca un turist, căruia se presupune că îi place natura și turele montane, după un efort destul de mare pe care l-a făcut pentru a ajunge acolo, să se apuce să distrugă, când știe că acel refugiu îi oferă un adăpost pe vreme rea și chiar îi poate salva viața. Poate doar dacă se îmbată și începe să fie agitat, dar asta cred că se întâmplă foarte rar.

În fine, am trecut cu bine noaptea în refugiul foarte bine aerisit, iar a doua zi am mai mers preț de câțiva kilometri buni până la Curmătura Zârnei (1923m). Atunci mă gândeam cât de lungi pot fi potecile în Făgăraș, mai ales în partea estică… Până în Curmătura Zârnei, poteca de creastă lasă în drepta vârful Pietrele Popii (2229m), trece prin Curmătura Vladului (2182m), ca apoi să lase în stânga vărful Brătila (2274m) și vârful Ludișoru (2302m). După alți doi kilometri poteca urcă pe vârful Fața Unsă (2246m), ca după o coborâre de 300 și ceva de metri diferență de nivel să ajungă în sfârșit în Curmătura Zârnei. În apropierea vârfului Brătila este o intersecție de trasee montane, dintre care cel dinspre sud face legătura cu masivul Iezer-Păpușa pe marcaj triunghi roșu ce ajunge în vârful Roșu (2469m). Cel dinspre nord coboară pe valea râului Dejanilor în localitatea Dejani tot pe triunghi rosu .

La Curmătura Zârnei ne-am uitat la starea refugiului de tip iglu de fibră de sticlă, dar când am văzut în ce stare jalnică e am pus cortul imediat. Și bine am făcut. Deși noaptea înghețase apa afară, în bălțile de pe potecă, noi am dormit aproape în chiloți, pentru că deși foarte greu, cortul “Făgăraș 2” a fost un cort foarte bun și călduros. Și pe deasupra am avut și saci de dormit de vară, deci subțirei…

A doua zi… senin complet, nici un nor pe cerul albastru ireal. După cafeaua și conserva de dimineață am plecat. Un traseu punct roșu face legătura între Curmătura Zârnei și vârful Moșu (2261m), aflat pe traseul marcat cu triunghi albastru ce urcă de la cabana Urlea și merge paralel cu creasta principală până după vârful Urlea. Acest traseu poate fi folosit ca alternativă dacă vrei să scapi de vârful Urlea când urci de la cabana Urlea spre creastă.

Îmi amintesc cum pe una din muchiile înclinate la aproximativ 45 de grade, pline de zăpadă înghețată, am alunecat cam 100 de metri cu capul înainte, pe spate… Bogdan s-a făcut verde, își făcea calcule cum mă aduce în cârcă, rănit sau mort, până acasă, și mai ales, cum le spune alor mei că am murit, dar… ce să vezi, surpriză… m-am oprit din alunecare înfigându-mi unghiile în zăpada înghețată și punând frână cu mâinile și cu călcâiele. M-am oprit și în câteva minute eram din nou pe potecă. Imediat și-a revenit și Bogdan din “micul” șoc și am mers mai departe cu multă atenție mai ales pe limbile de zăpadă.

După vârful Zârna (2306m) poteca noastră () trece pe sub vârful La Fundul Bindei (2466m), vecin cu vârful Dara (2500m), apoi face dreapta spre vârful Urlea (2474m). Suntem în dreptul Lacului Urlea aflat la aproximativ 2200m. Este și o potecă ce coboară la lac (pe unele hărți apare dungă albastră ), pentru turiștii care înnoptează pe malul lacului. Noi ajungem să ocolim prin stânga vârful Urlea, întâlnindu-ne cu poteca ce coboară de pe vârful Urlea , potecă ce vine din satul Breaza, pe Colții Brezei, Cabana Urlea, vârful Moșu, vârful Urlea.

Trecând de vârful lui Mogoș (2395m) și de vârful La Cheia Bindei (2383m), mai avem foarte puțin până la Fereastra Mare a Sâmbetei (2188m) străjuită de falnicul Colț Bălăceni (2285m), ce are și câteva trasee de alpinism, și de Muchia Slăninei (2268m). După un mic popas în Fereastră, am tras tare să ajungem până spre seară la refugiul Viștea. Avantajul pe această porțiune e că se merge aproape orizontal, cu mici variații de nivel. Repere pe traseu până la refugiul Viștea sunt: Ferastra Mică a Sâmbetei, vârful Gălășescu Mic (2433m), Fereastra Răcorelelor (2297m), vârful Gălășescu Mare (2470m), vârful Gălbenelele (2456m) și vârful Hârtopul Ursului (2461m) de pe care se coboară la refugiul Viștea. Ceea ce am făcut și noi.

Refugiul era construit din cărămidă și beton și avea 8 priciuri. Nu știu dacă acum mai există în forma aceea, dar știu că e destul de solid, pentru că vitregiile vremii sunt destul de cumplite în aceste locuri, vânturi puternice, avalanșe și alte fenomene meteorologice pot duce la distrugerea lui. Spre seară au venit doi băieți dinspre vest. Spuneau că a doua zi trebuie să ajungă acasă în Zărnești. Mi-aduc aminte că tinerii erau încălțați cu teniși și erau îmbrăcați destul de sumar. Nu știu ce s-a întâmplat cu ei dar cred că au ajuns cu bine. Ne-am odihnit foarte bine după efortul făcut, noaptea trecând liniștită cu un cer senin și fără vânt.

A doua zi era ziua cea mare în care urcam în sfârșit, prima dată pe Moldoveanu. Ne-am pregătit rucsacii și restul echipamentului și țuști pe urcușul spre vârful Viștea Mare (2527m). Am făcut vreo oră două până am urcat, dar acolo am lăsat rucsacii și am mers doar cu aparatul foto “Smena 2” până pe vârful Moldoveanu (2544m), spre sud, pe marcajul punct roșu . După pozele obligatorii am luat-o înapoi cu grijă la Spintecătura Moldoveanului, spre Viștea. Am coborât apoi spre vest pe dungă roșie , marcajul de creastă al Făgărașului, spre vârful Ucea Mare (2434m), vârful Corabia (2407m), vârful Podul Giurgiului (2358m) și vârful Tărâța (2414m), ajungând în Șaua Podragului.

De aici am coborât la Cabana Podragu pe triunghi roșu . Negăsind cabana deschisă și terminându-ni-se conservele am găsit oportun să coborâm până la Cabana Turnuri, în speranța că acolo vom găsi ceva de mâncare. După un scurt popas la Cabana Podragu, chiar lângă motorul imens al elicopterului Mi-4 de fabricație rusească căzut la 4 iulie 1963, am plecat spre Cabana Turnuri pe valea Podragului, pârâul ce se formează din Lacul Podragu, se unește cu pârâul Arpașul Mare ce se scurge din Lacul Podrăgel și de pe versanții vestici ai Muchei Podragu și se varsă în Olt, sub denumirea de Arpaș, în localitatea Arpașu de Jos. Tot la Podragu am văzut și resturile elicelor elicopterului, care erau folosite ca spătar la băncuțele de odihnă de la cabană, iar una din ele era folosită ca ghid de captare și scurgere a apei la un izvor.

După câteva ore am ajuns în sfârșit la Cabana Turnuri (1520m) unde, din fericire, am găsit deschis și am comandat supă de cartofi cu pâine… În sfârșit mâncam mâncare adevărată. Rupți în gură de foame și de oboseală am mai comandat încă o supă și ne-am cazat la priciuri. Vreau să vă spun că acolo am mâncat cea mai gustoasă supă de cartofi “ever”! Sau era doar împresia noastră că e bună, pentru că eram lihniți și obosiți, astfel încât am fi mâncat orice cu plăcere… Nu știu, cert e că mi-a rămas întipărită în cap această idee și mai ales acel gust sublim. Am adormit la căldură pentru că hornul sobei trecea pe la etaj, unde erau priciurile. În sfârșit ne odihneam și noi “ca lumea”.

Pentru mine, Făgărașul, a rămas pentru totdeauna muntele meu de suflet, poate pentru că a impus respect și m-a făcut să învăț foarte repede multe din lecțiile pe care le oferă cu generozitate, să-i simt sufletul și să-l iubesc, dincolo de lumea materială.

Edi G.

Următoarea zi a fost cea mai grea din toată tura, deoarece după ce am coborât de pe munte aveam de mers încă vreo 15 kilometri pe drum forestier pe potecă bătătorită care te rupe la picioare, asta și din cauza bocancilor de armată și a ciorapilor care se mai adunau la călcâi, nu mai zic de rucsac, pentru că între timp s-a golit de greutatea conservelor. La un moment dat am lăsat în stânga marcajul triunghi roșu, foarte aproape de Cabana Arpaș (Fata Pădurii 600m), pentru a merge spre orașul Victoria. În scurt timp am aflat că nu are gară, adică nu trece niciun tren pe-acolo, deoarece cea mai apropiată cale ferată e la Ucea, un oraș aflat cu vreo 8 kilometri mai spre nord, pe ruta Sibiu-Făgăraș-Brașov. Am căutat o mașină spre Ucea și am găsit un autobuz de navetiști care ne-a dus aproape de gara din Ucea. Am luat trenul spre Sibiu, deoarece aveam întâlnire cu niște prieteni acolo. Am mai petrecut cu ei un timp prin Sibiu și Sighișoara, după care am venit acasă.

Cu acest articol am terminat seria de “Vremuri…” cu poze vechi pe hârtie, sau diapozitiv, cu amintiri din tinerețe și cu aventuri din timpuri imemoriale. Am mai avut ieșiri pe munte și multe aventuri dar, neavând cu ce să le ilustrez nu le mai scriu, unele dintre ele nici nu sunt demne de un articol. Iar site-ul, după cum vedeți, este vizual, bazat în special pe fotografii. De aceea, poate am să mai amintesc în treacăt despre vreo aventură din tinerețe, dar ocazional, în cadrul unei povești recente. Mulțumesc pentru răbdarea de a citi până la capăt.

Iată-ne din nou la vremea amintirilor… Am găsit câteva poze vechi alb-negru pe care le-am scanat și vi le arăt imediat, dar am întârziat cu povestea deoarece nu-mi mai aduceam aminte exact traseul pe care l-am parcurs. M-am consultat cu Bogdan, amicul meu de munte, și din amintirile lui și ale mele am refăcut traseul și povestea.

Așadar vara anului 1991 ne-a adus din nou împreună pe munte, cu rucsacii cu cadru, cu cortul “Făgăraș 2” ce avea 6 kilograme și jumătate, pe care îl împărțeam în două… unul lua mușamaua și cortul interior, altul lua cele 7 bețe din fier galvanizat și tenda. Era o împărțeală echitabilă…

Pe vremea aceea când plecam pe munte stăteam vreo 2 săptămâni, nu ca acum cel mult câteva zile. Vă imaginați că trebuia să cărăm și mâncare pentru atât de mult timp. Aveam rucsacii de aproximativ 40 de kilograme fiecare, pentru că nici țoalele nu erau mai ușoare. Pulovere din lână, tricouri din bumbac, “bucătăria” cu spirt solid, borcane de sticlă, iar mâncarea o calculam în principiu la două mese mai consistente pe zi și o a treia mai ușoară. Astfel aveam zeci de conserve de fasole cu costiță care erau celebre pe munte în acele vremuri, conserve de pește și de pate de ficat. Supe la plic nu erau, doar fulgi de fasole sau fulgi de cartofi din care încropeai o supă sau un piure. Uneori mai luam ceapă și usturoi, sau ceva legume, dar le terminam destul de repede ca să ne mai ușurăm rucsacul. Alteori luam o cutie mai mare de aluminiu umplută cu carne sau cârnați în untură. Era foarte bună, dar era grea ca la balamuc și odată deschisă riscam să atragă după miros diverse animale sălbatice, chiar dacă o agățam în copac.

Una peste alta eram “tineri și frumoși” și ne plăcea aventura. Nu că nu am fi și acum la fel… Așa că făceam față cu brio tuturor provocărilor, ceea ce facem și acum, sic! În acea vară ne propusesem să facem o tură mai mult pe nemarcate, cu toate astea a fost cam 60% pe poteci marcate și doar 40% pe nemarcate. Aventura a început din Zărnești – Fântâna lui Botorog. Am urcat la Curmătura trecând prin Poiana Zănoaga și am înnoptat la cort la Curmătura . Pe vremea aceea locul de cort nu era pe bani ca acum, nici nu era îngrădit locul de cort și nici nu era amenajată scara de coborâre la locul de cort. Nici pădurea de brazi din fața cabanei nu era atât de mare ca acum. Aveai o perspectivă mai amplă de la cabană spre sud-vest.

A doua zi am urcat pe Vârful Ascuțit (2150m) pe triunghi albastru și am luat-o pe Nordică spre sud , cât am putut de mult. Pe la 8 seara încă nu ajunsesem pe Piscul Baciului (La Om 2238m), implicit la Grind 2, așa că am pus corturile chiar pe creastă, probabil undeva între Vârful Zbirii (2220m) și Vârful La Om. Da, chiar așa, deși pare imposibil, așa a fost. Am găsit o porțiune de creastă cu două poteci una un pic mai sus, alta mai jos cu vreo 10 cm, destul de drepte și am pus cortul de-a lungul crestei. Cuiele le-am înfipt în panta prăpastiei cu atenție să nu plecăm și noi la vale… Chiar glumeam între noi, că să fim atenți când ieșim noaptea să ne ușurăm, chiauni de somn, să nu mergem la “toaletă” în prăpastie. Când scriu aceste rânduri îmi dau seama cât de zăpăciți eram, cât de… cumva inconștienți, dar de o înconștiență pură, drăgălașă, adolescentină. Ne plăcea să experimentăm orice, inclusiv dormitul pe creasta Craiului pe potecă, nu pe un vârf sau la vreun refugiu… aveam aventura în sânge, cum se zice.

Peste noapte ni s-a terminat apa așa că până a doua zi am stat cam pe uscat. De dimineață, după cafea și “micul dejun” am împachetat și am plecat spre Șaua Grindului. Nu-mi amintesc dacă era refugiul sau nu, sau în ce stare era, însă acolo am întâlnit câțiva tineri care ne-au dat o gură de apă, suficientă pentru coborârea pe la Lanțuri până la refugiul Șpirlea , unde știam că e izvor și că ne putem face plinul la apă.

Am făcut un mic popas la Șpirlea, unde am găsit o tabără a unor copii din Zărnești care se chinuiau să aprindă focul sub îndrumarea unui profesor. După câteva zeci de minute de așteptare în care ne distram copios pentru că “lemnele nu ard”, Bogdan s-a hotărât să-i ajute. În câteva minute, ca printr-o magie, lemnele ardeau de mama focului, fără probleme. Noi am scos de prin rucsaci câte ceva de-ale gurii apoi am mers după apă. După ce ne-am potolit foamea și setea am plecat ușor spre Făgăraș prin Plaiul Foii, Bârsa Groșetului, Ruderița . Nimerisem o zi de sâmbătă sau duminică când pe firul apei (Bârsa Groșetului) erau numai mașini, corturi și grătare. Fiecare cu muzica și mirosul lui… Am mers cât mai mult pe firul apei, până ne-am îndepărtat suficient de mult de ultima mașina cu muzică, cort și grătar și ne-am instalat cortul pentru noapte. Locul era atât de frumos, de primitor și liniștit încât am stat și a doua zi să ne adunăm forțele pentru restul aventurii.

Apoi am plecat spre Făgăraș însă nu pe poteca marcată (,) ci pe firul apei care ne-a scos în Vârful Comisul (1883m), ocolind prin dreapta vârfurile Lerescu Mic (1503m) și Lerescu Mare (1680m). De acolo am mers pe cuba de nivel de aproximativ 1800m trecând pe lângă două stâni, spre Muntele Luțele Mici. Nefiind traseu marcat am cam bâjbâit prin pădure dar până la urmă ne-am orientat bine. Aveam harta Făgărașului aceea atașată de cărticica “Munții Noștri”. Am înnoptat undeva în pădure pe niște smocuri mari de iarbă, printre care ne șerpuiam ca să putem dormi. Aici în pădure ne-a prins și ploaia, așa că am fost nevoiți să mai stăm o zi mohorâtă, cu ploaie ca de toamnă, o zi pe care am petrecut-o jucând cărți, tabinet, popa prostu sau șeptică. Am încercat și whist dar nu prea mergea în doi…

Următoarea zi părea mai prietenoasă din punct de vedere al vremii așa că am strâns și am plecat pe Valea Luțelor spre coada lacului Pecineagu. Pe la prânz traversam Dâmbovița la intrarea în lacul Pecineagu. Am mai mers pe partea dreaptă a lacului vreo doi kilometri și am găsit o pajiște perfectă pentru pus cortul. Am mai stat o zi sau două pe malul lacului Pecineagu, până ni s-a terminat mâncarea, apoi am plecat. Țin minte că la ultima masă mâncam pâine cu ceapă… După baraj am continuat pe firul Dâmboviței spre Cabana Cascoe (Cascuie). Întrebând o bătrânică localnic unde e cabana, ne-a răspuns: “E colea de vale, maică!” Și… am mers “colea de vale” de ne-au sărit pingelele de la bocanci… nu se mai termina odată “colea-ul de vale”…

Am ajuns la Cabana Cascoe de unde ne-a luat un autobuz cu muncitorii de la baraj care plecau acasă pentru weekend, deoarece era vineri. Am mers cu autobuzul prăfuit până la Câmpulung Muscel și de acolo cu trenul până acasă. O aventură a tinereții petrecută cu foarte mulți ani în urmă (vreo 28) ce a lăsat amintiri frumoase pe care încerc, și pe această cale a blog-ului, să le fac nepieritoare.

Mi-aduc aminte cu nostalgie de vremurile tinereții când ne aventuram fără nicio problemă oriunde și oricum. Așa se face că în vara anului 1987 am mers cu fratele meu Marius în Bucegi, urcând pe Valea Jepilor pe cruce albastră până la Cabana Caraiman (2025m), ca apoi să vedem Crucea Eroilor de pe Caraiman (2284m) și Babele (2200m).

Am plecat cu trenul într-o duminică de dimineață până la Bușteni, apoi de la hotelul Silva am intrat în pădure pe poteca marcată, nu știu cât am făcut până sus, dar nu foarte mult. Aveam un mic sac pe post de rucsac de tură în care pusesem o sticla cu apă și o gustare. N-aveam echipament adecvat dar vara mergea și în adidași… Ne-am oprit la Cabana Caraiman, apoi am mers spre Cruce pe punct roșu . La Cruce am făcut câteva poze (diapozitive) pe care le vedeți mai jos.

Apoi, pe platou spre Babe drumul a fost ușor. Am făcut poze Babelor iar spre seară am coborât pe valea Jepiilor Mari pe triunghi albastru . Pe coborâre a plouat puțin cu soarele la apus și s-a făcut un curcubeu de toată frumusețea, proiectat spre est, adică îl puteam vedea pe toată coborârea… Păcat că n-am mai avut film în aparatul foto Smena 2 pentru a surprinde frumusețea de curcubeu…

Pe coborâre, exact când a apărut curcubeul mi-am adus aminte că trebuia să fiu în gara de Nord ca s-o întâmpin pe viitoarea mea soție deoarece venea de la părinți cu bagaj mare… Ce să vezi, am uitat de treaba asta, o fi venit singură cu vre-un taxi sau cu ITB-ul? Poate, nu-mi mai aduc aminte aceste detalii… între timp am divorțat și de ea și de a doua…

A fost o duminică pe cinste, cu munte, soare pe creste, puțină ploaie și un curcubeu superb. Mulțumesc fratelui meu Mariusică pentru fotografiile pe care mi le-a făcut.

De ce merg pe munte? De ce cutreier crestele? De ce iubesc pădurea sau natura în general? La prima “strigare” aș putea să-ți spun că “nu știu.” Dar nu e așa. Bineînțeles că sunt unele lucruri despre care nu ai cuvintele potrivite niciodată, acelea chiar nu am cum să ți le spun, tocmai din acest motiv, dar altele se pot povesti cât de cât facil… Aceste întrebări sunt, în general, puse de oameni care din diverse motive nu experimentează decât într-o foarte mică măsură acest gen de activități. “Frații de potecă” nu-și pun asemenea întrebări, ei preferă s-o facă pur și simplu.

Nimic nu se compară cu foșnetul frunzelor în pădurile de foioase, sau cu șuierul vântului ce adie printre crengile brazilor. Greu de spus în cuvinte simple și pe înțelesul tuturor, cât de bine te relaxezi (dormi) când bate ploaia încet în tenda cortului, într-o zi ploioasă, într-un luminiș sau la margine de pădure aproape de golul alpin al vreunui masiv. Ritmul monoton dar mereu altul al ploii pe cort, într-o tură aparent ratată din cauza ploii, este neprețuit. Sau mirosul crud al naturii după acea ploaie, sau peisajul desăvârșit de forma și culorile norilor ce se îndepărtează fac să-ți dorești să nu se mai termine acea “vacanță”.

Latura noastră divină se accentuează și iese la iveală prin legătura cu natura. Mi-e drag să mângâi crengile unui brad, să strâng în brațe un pom sau să privesc planta înflorită, ca să nu mai spun de zmeură, mure și mai ales de fragi… Văd în pădure, cu tot ce e în ea și în munte, Energia. Și nu pot să nu mă bucur când mă contopesc în Ea.

Deși aparent greu, și uneori chiar e, urcatul pe munte este un dialog cu tine însuți, e o călătorie spirituală în interiorul tau, e, dacă vreți, o descoperire a sinelui. Până la urmă, o mare parte din bucuria de a urca pe munte este urcușul în sine, nu neapărat faptul că ajungi la destinație. Cel mai bine poți descoperi aceste lucruri când mergi singur, deși nu este recomandat! Atunci îți vezi limitele și le depășești, atunci te cunoști mai bine și devi mai bun, mai înțelegător, mai tolerant. Poate de-aia montaniarzii sunt (majoritatea) oameni buni, veseli, optimiști, entuziaști, prietenoși, într-un cuvânt: extraordinari. Și îți sar imediat în ajutor dacă e nevoie, îți dau un sfat sau o vorbă bună.

Este imposibil să nu-ți placă o seară liniștită de vară cu licuricii plutind în aer ca niște sclipici magici dintr-un film vechi de Walt Disney, apoi un foc de tabără cu lemnul trosnind în liniștea nopții, cu scânteile ce desenează linii demne de un mare artist. Cineva scoate o chitară iar acordurile și vocile cântecelor de munte rezonează magic direct în inima ta. Carul mare și carul mic, steaua polară, zecile de constelații și puzderia de stele, împletesc în urzeala lor armonioasă galaxia, frumoasa noastră Cale a Laptelui… Sau Luna, cât un pepene, “iese mare și rurală, la iveală, dintr-o margine de” …stâncă, luminând “Hotelul de mii de stele”: Cortul, cu razele ei misterioase. Cui nu-i place să stea culcat pe iarbă într-o noapte călduroasă de vară, să numere stelele căzătoare punându-și dorințe care mai de care mai îndrăznețe, sub adierea blândă a vântului?

Apoi, odată ajuns pe vârful muntelui, perspectiva desfășurată în fața ochilor nu are termen de comparație. Orice fotografie pălește în fața priveliștei pe care o vezi cu proprii ochi. Răsăritul sau apusul soarelui e unic pe munte. În fiecare zi e altfel. Aerul curat pe care îl respiri, mirosul de iarbă uscată, al pământului sau al lichenilor de pe stânci, adierea vântului sau zumzetul gâzelor din apropiere nu poate fi reprodus într-o fotografie sau într-un film. Senzația pe care o ai la înălțime (evident, dacă nu ai rău de înălțime) este unică. Hăul de dedesupt nici nu poate fi fotografiat, deoarece nu iese decât dacă ai repere umane în cadru (mai sus și mai jos) pentru a putea face comparația de nivel. Iar dacă e ceață sau nor (nu foarte deasă), senzația e de-a dreptul deosebită.

Dar cel mai mult apreciez liniștea activă, naturală. Relaxarea în mijlocul naturii, împământarea (senzația mersului cu picioarele goale prin iarba umedă nu se compară cu nimic), somnul cu vise la umbra brazilor, toate te încarcă atât de mult cu energie pozitivă încât nu-ți mai vine să pleci vreodată de-acolo…

Foșnetul vântului printre crengi, susurul pârăului din apropiere, un lătrat de câine de la vreo stână în depărtare, toate se armonizează reciproc și te poartă într-o lume pe care, poate n-ai s-o mai întâlnești vreodată. Doar ai să-ți amintești de ea, și, ai vrea să te întorci din nou acolo. Dar “acolo” n-o să mai existe la fel, va fi mereu altul. Acel “acolo” a fost doar pentru tine și doar “atunci”!

Edi G.

Cum să nu apreciezi compania prietenilor dragi cu care pleci pe munte, care îți fac o mie de poze, cu care te-ai împrietenit tot pe munte; cum să nu-ți placă să cunoști alți pasionați ca și tine, prin venele cărora curge “apă limpede și rece de izvor”…? Cum să nu-ți placă să stai la taclale până la 4 dimineața lângă o sticlă de afinată cu amici întâlniți pe creste; sau să-ți faci noi prieteni la vreo cabană, iar apoi peste ani, să dai de ei, te miri pe unde și prin ce coclauri…? Iar cu amici sau foști colegi de serviciu, pe care nu i-ai mai văzut de câțiva ani, să te întâlnești pe crestele însorite? Cum să nu-ți placă toate aceste minunate emoții și bucurii, pe care ți le oferă muntele? N-are cum…

Muza mea, pădurea dragă este departe de mine acum. De aceea mă opresc aici. Cred că ți-am dat un răspuns destul de “rotund” la întrebările de mai sus și suficiente “indicii” pentru a te gândi și a afla de ce ai merge pe munte. Evident, nu te sfătuiesc să te urci în primul tren sau în mașină și s-o zbughești la munte așa, pur și simplu, mai ales dacă nu ai mai făcut-o până acum. Sfătuiește-te cu un montaniard “la îndemână”, procură-ți echipamentul adecvat pentru tine și abia apoi mergi pe munte. Merită!

Închei cu versurile unui cântec foarte frumos și cunoscut ce se cântă pe munte, se numește “Pădure nebună” iar interpretarea lui Carmen Silva Ciocolata este fabuloasă:

O vară întreagă m-a ţinut pădurea
Cu faţa în iarbă şi cu gândul aiurea
Iar acum, în toamnă, la plecare
Se tânguie că mă rup din inima ei şi o doare

R: Pădure, pădure nebună
În fiecare noapte cu lună
Voi rătăci fără ţintă agale
Ca o frunză mânată de vânturi pe potecile tale

În fiecare noapte de iarnă
Umbra mea albă va veni să se-aştearnă
Ca o ursoaică cu puii ucişi
La umbra stejarilor prădaţi de frunziş

În fiecare dimineaţă
Uneori ca o umbră, alteori ca o ceaţă
Ca o negură sau ca o brumă
Voi veni, voi veni, nu te mai tângui, pădure nebună

Mulțumesc tuturor celor ce m-au fotografiat de-a lungul anilor pentru minunatele “capodopere”.

Nici prea de dimineaţă, nici prea târziu mă extrag din căldura plăpumii şi după ce ne luăm avânt pornim iar spre râu… Iar?

Din nou descălţarea, încălţarea, pedalat, descălţat… iar era să mă dărâme jos apa, încălţarea, apoi numai şi numai la deal. Primele 3 serpentine trec usor, apoi vine curba aia… ştiţi voi care, unde se opresc şi cei cu maşini 4×4 şi zic: “Bă eşti nebun?”

Îhî, drumul începe foarte abrupt cu o pământ şi pietre de-a valma într-o curbă în ac de păr şi apoi continuă urcarea aia nebună preţ de 16 curbe, că le ştiu şi pe astea toate, aşa ca pentru moral… dar pentru că le-am mai făcut încă o dată cu bicicleta şi la deal şi la vale, nu mă mai intimidează.

Partea I, aici

În plus, am avantajul că prietenul nostru venit la pozat şi fermecat de culorile pădurii, vrea să meargă cu noi în creastă… el cu maşina de teren, normal, că nu-l îndrumam pe om pe un asemenea traseu unde să-şi scuture tablele şi scutul sau Doamne-fereşte baia de ulei… aşa că el, motorizat fiind a plecat înainte, făcându-ne bucuria de a ne scuti de cărat rucsac cu sac de dormit, haine de schimb şi toate cele de-ale gurii.

Deci urcăm lejer pe lângă ţoaclă, că dacă îmi zice cineva că a urcat cei 4 km de pantă în cap pe bicicletă integral… eu îl jumulesc de viu. Deci cum spuneam, împingem liniştiţi la biciclete, ne bucurăm din plin de culorile nebunatic amestecate, de peisaj, de ciupercuţe… mă rog, de drum…

“Hmmm, şi nu sunt halucinogene, zici?”… numărăm curbele, a doua, a treia, asta a patra e rea rău… ce să mai, făceam un push bike de înaltă calitate, cu toate astea mă simţeam vrăjită de magia toamnei şi parcă, parcă, cumva mai urcam pe şa câte un pic, apoi iar descălecam.

Uite aşa am ajuns la curba 15 într-o oră, apoi încă una şi ieşim sus în Hădărău, la măicuţe mai nou. Până una, alta, de la curba 16 ne ia în primire Edi cu zoom-ul pe noi. Şedinţă foto pentru doi transpiraţi! Şi ne aşteapta Edi cu o cafea aburindă în portbagaj de îl face pe al meu să zburde pe ultimii metri şi chiar să facă câţiva paşi în fugă înaintea pedalelor mele în forţă.

Gata, suntem în pauză. Eu merg să îmi spun o mică rugăciune pentru ceea ce ştie Doamne-Doamne că avem trebuinţă sufletului în cea mai mică bisericuţă pe care am văzut-o vreodată. Şi chiar dacă nu sunt adepta maniei românilor de a construi peste tot biserici şi cruci, nu pot să spun că nu am simţit, atunci când m-am descălţat de bocancii murdari şi am păşit în metrul jumătate pătrat al pridvorului şi naosului, că lumina aia din interior era mai lumină decât cea a soarelui, că şoaptele rugaciunilor celor trei umbre îngenunchiate nu m-au cutremurat, că nu am vrut să fiu mai OM decât sunt, căci tot tu Doamne, ne-ai făcut după chipul şi asemănarea Ta.

Pentru toate bune și rele m-am bucurat și m-am gândit că toate au un rost și eu am un rost în ele. M-am rugat pentru ai mei, pentru voi, pentru NOI toți. Bucură-te! Apoi, drumul meu a mers mai departe. Edi a hotărât să meargă cu mașina în continuare și deși am avut un pic de stres s-a descurcat foarte bine, în sensul că nu a plâns după zgârieturile pe care, vrând-nevrând și le-a făcut pe portiere pentru că drumul este foarte îngust și are câteva curbe când te întrebi dacă doar botul mașinii este suspendat deasupra hăului sau în curând îți fuge mașina în prăpastie.

Eu și cu Dan am pedalat… Am și împins la bike… ne-am și congelat un pic, era cât pe ce să mă cuprindă un soi de “epuizare” de foame sau de ceva dulce… ceva pe care, atunci când ne-am regrupat cu mașina și bagajele de la Edi, l-am devorat și am simțit cum ne revin puterile. Din poiană am ales drumul din dreapta care dupa multe bălți, noroaie lipicioase, crăci gata să-ți scoată ochii și câteva traversări în loc de pârâuri, cu emoții pentru mașina lui Edi dacă va avea loc să se încadreze, am ajuns la destinație, la cabana prietenului și colegului nostru din salvamont Marcel Andreescu.

Omul era la lucru, să pregătească cabana pentru sezonul de iarnă, să repare stricăciunile, să podească pridvorul și să adune lemne pentru turiștii care trec prin zonă și poposesc acolo cu acordul lor. Cu toate treburile pe cap și cu noi pe deasupra… am petrecut o seară plină de povești, plină de planuri despre cum să promovăm această zonă cu atâtea locuri minunate de văzut și de parcurs: fie la pas, fie pe bike, pe schiuri de tură sau prin simplul privit al unei fotografii sau emisiuni făcute cu cap și suflet. Noaptea a venit și mai rece, la noi în cabană a fost și mai cald. S-a dat ceasul cu o ora înainte… dar aici toți am ignorat: a fost o altă seară faina în munte mai importantă decât timpul.

Ziua a treia

Când a răsărit soarele am fugit un pic din așternut să mă bucur de o nouă zi, de cum pică lumina proaspătă pe iarba chiciurită de brumă, să mă fugăresc cu Nhor, cel mai pufos și zâmbăreț câine samoyed, pentru ca mai apoi să revin la căldura cabanei și să mă mai înghesui înghețată lângă al meu om pentru încă o oră-două de somn. Ce bine e! Te ubăcesc!

Într-un târziu am purces iar la drum… și cum puteam mai bine să ne dezmorțim decât începând abrupt tare… cu un push bike pe pietre, nisip și noroi congelat, suspendat pe niște ace lungi de gheață, în așa fel încât fiecare pas nu era altceva decât un scrășnet continuu sub tălpi. Apoi am ajuns în pădurea bolnavă… pe care, surprinzător, nimeni nu o igienizează… iar boala se extinde la toți molizii din jur… Natura are drepturile și ritmurile ei, numai noi, oamenii, avem impresia greșită că o strunim, când ea de fapt, ne acceptă. Aș fi vrut să văd brazii sănătoși, aș fi vrut să nu văd fâșiile de defrișări de pe ceilalți versanți cu păduri sănătoase, dar cu toate astea, chiar și cu scheletele alea înțepând retina și cerul spălăcit, am simțit că toate își urmează rostul și un curs firesc numai de natură dictat.

Noi oamenii, avem impresia că putem controla tot… și cât de mult greșim. Natura ne suporta, ne acceptă… dar nu la nesfârșit! Am trecut prin pădurea tăcută, doar cu scârțâitul pământului înghețat sub roțile obosite sau sub tălpi. Știam că trebuie să ieșim spre refugiul Gera, apoi încă o urcare până pe vârful Gera. Am plecat fără apă, ca uitucii, și știind că după vârf ne vom intersecta din nou cu mașina lui Edi, nu ne mai abatem nici măcar două minute până la izvor. Îmi e sete și îmi șade gândul la merele alea frumoase din ograda de la Câmpulung, nu de supermarket, pe care le are în portbagaj și mă tot îmbie cu ele. Urc mai repede că știu ce coborâre faina mă așteaptă… și ce panoramă grozavă am.

Creasta întreagă a Făgărașului scăldată în aerul rece al dimineții, văd Iezer-Păpușa, un Crai dintr-un unghi ciudat, un Bucegi masiv și o Cozia mică și atât de aproape de-mi vine să-i iau releul din vârf cu degetele. Pe partea cealaltă, draga mea Buila mă salută în ropot de culori, lumini și umbre. Spectacol. Dincolo de Lotru o înșiruire de vârfuri domoale și prelungi. E simplu: frumos.

Coborârea vine cu o surpriză: sunt tot felul de șanțuri, șănțulete, scurmături, astfel încât de unde mă gândeam că îi dau blănet, constat că am parte de un pasaj tehnic, cu pământ alunecos, nămol și brazde de iarbă răsculate, de mă bucur când ajung în șa pe bicicletă și nu pe sub ea. Mănânc un măr. Gustos. Și de acum înainte nu am altceva de făcut decât să iau la rând, vârf după vârf până la punctul stabilit ca loc de întâlnire: mânăstirea de la Vârful lui Roman.

Urc, cobor, urc, cobor, pedalez, mai și împing când mi se ia de dat în gol, sau când noroiul prin care trec mă umple la roată, mă sperii când lui Dan i se rupe lanțul de la bicicletă și mă rog să nu ne încheiem tura în mod neașteptat. Tresalt de fericire când reușim să rezolvăm problema și să scăpăm de nervi. Pedalăm iar, ne regrupăm din când în când la mașina lui Edi, mâncăm când ni se face foame și uite așa trecem pe rând în câteva ore vârfurile Căpățânii și șeile adânci, un sus-jos continuu: Priota, Zmeurat, Govora, Curmatura Rodeanu cu niște nămoale de ziceai că împotmolim acolo și un Titanic, Văleanu, Cocora, Piatra Roșie… și Vârful lui Roman.

Câțiva zeci de km în care nici nu știu de ce să mă bucur mai întai: de coborârile care mă fac să chiui cu gura până la urechi și să mă întrec la “roată la roată” cu al meu om, de frumusețea simplă și domoală prin care mă plimb și eu sunt parte din ea, transpirată și înfrigurată în același timp, de la efort. Ar fi mai funny acum dacă aș avea cu cine să împărtășesc experiența asta, cu prietenii… dar nu văd nici picior de biciclist dintre cei anunțați pentru duminică; nu-i urmă pe nicăieri nici de Ceci, maratonista mea cu care mi-aș da zor la pedale, nici o Dora Minodora cu care să fac burta de râs și nimeni din toată trupa veselă de cicliști.

Ajungem la refugiul Ursulețul în același timp cu “o coloană oficială” a politicului vâlcean plecat să “vadă” potențialul turistic al zonei. Ne salutăm în scurt, încerc să le sugerez câte ceva despre posibilitățile de practicare a sporturilor de iarnă și nu numai, de parcă suntem din lumi diferite. Stop, stânga împrejur și-mi văd de drum. Îmi fac o strategie pentru ultima urcare a turei… e lungă și îi dau viteză pe o coborâre ca să pot folosi cât mai mult din inerție și să câștig teren fără a mai pedala prea mult… că gata, m-am cam săturat de șa, după două zile și alte 5 ore de azi. Bineînțeles că nu-mi iese, că e o pantă iluzoriu lină dar e lungă și are un nămol vălurit de-mi fură tot elanul… așa că dă-i și pedalează.

Gata! Și totuși nici urmă de biciclișiti. Până la urmă, Mircea Lera reperează un grup de bike-ri pe creastă și mi-i arată cu binoclul vechi din dotare. Poate ne vedem la mânăstirea Ana Maria, la al cărei hram, clar, am ajuns mult prea târziu. Coborâm frumos, cu sete și poftă de ceva bun… de la praznic… dar totul e liniștit, gol și pustiu în curtea mânăstirii. De asemenea și burțile noastre. Of of. Și acum că nu m-am regăsit cu întreaga gașcă mi-a pierit cheful să iau iar toată panta asta lungă la deal… uite că trec niște bicicliștii pe sus… coboară spre sat, adică nu ne mai intersectăm. Punem rapid bicicletele în mașină la Salvamont și la Edi, cu tot cu noroi, vai! Și din fericire nu mai suntem nevoiți să ducem munca de Sisif să urcăm grămada; scutim cel putin un sfert de oră…

Ce bine e cu posteriorul pe bancheta moale, dar cu toate astea, mă simt vinovată, nu vreau să merg motorizată, așa că revenim la “caii” propri. Și acum, ultima coborâre… 22 de km, de drum pe pământ bătătorit, pietruit, cu ceva urme de asfalt, apoi asfalt frumos până la prima localitate cu papa bun. Zis și făcut! Am ratat întâlnirea cu bicicliștii!?! Nu-i bai! Le dăm mesaj și hai, sus pe “cai”!

Coborârea a fost lungă și frumoasă ca o zi de toamnă, de fapt ca un finiș demn de aceste minunate două zile de toamnă în munți, covor de frunze, pârâul susurând în dreapta, vântul vâjâind la urechi și mâinile înghețând bocnă pe frâne… dar mi-e mi-a plăcut!

La final să facem o recapitulare: de vineri seară și până azi, la ceasul cinci al duminicii, am parcurs peste 90 de km, plecând din Râmnicu Vâlcea pe bicle și pedalând sau împingând la bicii pe coclauri până la Horezu, iar parcursul a fost majoritar montan, pe creasta munților Căpățânii, cu diferențe mari de nivel (musai să-mi instalez și eu un program deștept ca să pot știi exact!) și… în rest nu pot decât să împărtășesc cu voi câteva poze-crâmpeie din micul meu rai pe două roți! Cine știe, poate vă stârnesc… la pedalat!

Vezi albumul pe Facebook

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!

p.s. 1 Mulțumesc Edi pentru suport în această călătorie, pentru răbdare, pentru fotografiile frumoase pe care le adaug albumului meu, transformat în album comun, pentru faptul că mă încurajezi să îmi urmez drumul și mai ales pentru merele alea coapte și delicioase pe care le tot plimbai în portbagaj înaintea mea ca pe o ispită: pedalează, pedalează! Mulțumesc lui John, cel mai cabanier de la Cantonul Cheia. Mulțumesc lui Marcel Andreescu și Vali Andreescu pentru călduroasa găzduiere la cabană.

p.s. 2 Jos în Horezu ne-am întâlnit și cu mega trupa de bicicliști. Am încheiat seara cu ciorbă… de burtă (sau de prosop, cum îi zice Edi), sarmale cu mămăliguță și cu o porție cuminte de doi papanași… barosani. Sic!

Partea I, aici

Creasta Căpăţânii pe bicicletă… Eheee… De când visez eu la tura asta! Nici de data asta nu mi-a iesit cap-coadă, de la Olteţ până la Olt, dar mă declar satisfacută de traseu şi modul în care l-am parcurs.

Uite că fără să apuc să mă pregătesc, să fac mari planuri şi aranjamente de n luate câte k, cumva, s-a întâmplat în weekend-ul care tocmai s-a dus.

Poate, că într-un fel m-au stârnit şi bicicliştii ăştia neastâmpăraţi, care ţinteau la o pedalare de “fun” tocmai sus la Vârful lui Roman pentru duminică… şi mi-am zis… cum ar fi să le ies eu, peste munte, în cale?

Poate că a înclinat balanţa pentru ruta asta şi faptul că un bun amic şi fotograf pasionat şi-a anunţat intenţia de a veni în zonă la pozat.

Vezi albumul pe Facebook

Şi cum eu şi cu al meu om, suntem din acelaşi aluat de “să fugim de acasă” în weekend, plecarea a fost la modul: “hai cu bicicleta până la Cantonul Cheia… vineri seară”… de fapt noaptea.

Am plecat din Râmnic pe la ora 18 fără… câteva minute… adică, cât să apucăm să ajungem pe lumină la intersecţia spre Cheia, relaxaţi şi cu încălzirea făcută după 13 km de asfalt cu trafic auto tembel, apoi cu frontalele pe frunte şi licuricii porniţi la spate am traversat printre casele cu lumini calde la fereştri şi coşuri fumegânde cei încă 7 km până la ieşirea din sat.

Nici măcar câinii nu ne-au lătrat, aşa de uşor ne-am strecurat în noapte pedalând spre pădurea ce-mi era în faţă, întunecată. Era friiiiig bineeee, dar cine să simtă asta… scoteam aburi pe nări mai ceva ca doi cai nărăvaşi scăpaţi de sub căpăstru.

Eram în grafic cu timpul, chiar un pic înaintea lui… că de, noaptea te face mai sprinten… dar mă mustram că uitasem să iau baterii de rezervă pentru frontala lui Dan… şi avea o lumină palidă tare, ca de la un licurici, da miiiic, mic de tot şi anemic…

Încercam să compensez cu “farul meu de vapor”, dar aveam ritmuri diferite şi în cele câteva scurte coborâri până la mânăstirea Iezer am constatat că “licuriciul” meu se dădea ca orbetele, tare la vale, pe când eu cu barca mea nu aveam curaj să mă zgâlţâi în halul ăla deşi aveam lumină şi chipurile vedeam.

Kilometrii s-au dus repede sub pedală până la Podul Roşu unde am zis să facem un prim popas şi să ronţăim ceva… că eu simţeam deja cum mă rodea şoarecele din burtă din ce în ce mai agresiv şi îmi cam tăia din puteri. Luna s-a băgat şi ea în seamă cochetand cu câţiva norişori… ea, ca o doamnă sus pe cer, noi pe jos, doi biciclişti nebuni la ceasul nopţii împărţind două sandviciuri la capăt de pod şi început de urcare până la tunel.

Am încercat câteva poze, că nu biciclim prea des noaptea pe coclauri… şi apoi sus pe şa şi dai din gaibarace.

Ştiam drumul ca în palmă, curbă cu curbă, piatră cu piatră, groapă cu groapă şi mai ales fiecare pantă abruptă… poate tocmai asta era buba… îmi dădeam seama exact cât mai e, de mă părăsea încet cheful de pedalat pe măsură ce creştea înclinaţia şi vedeam că eu mă ostenesc la pedale şi aproape în paralel cu mine venea liniştit la pas, al meu.

Şi tot felul de gânduri necurate îmi treceau prin cap… “Poate apare Marcel cu Dacia papuc şi ne urcă până la tunel, cu ţoaclele în benă…” Când lenea începe şi te ispiteşte cu tot felul de idei din astea prosteşti… te opreşti la troiţă, te speli pe ochi cu apă rece să te trezeşti, spui un “Doamne ajuta!” şi te sui din nou în şa cu puteri noi.

La următoarea curbă în ac de păr, îţi trece! Am făcut câteva reprize de push bike, că doar nu era să mă dau mare că am urcat pe ea. Nu că nu am putut… şi nici nu prea văd eu rostul să scot duhul din mine împingând la pedale şi trăgând de coarne la pantă, mai să ridic nărăvaşa de sub mine… şi în plus era atât de frumos în noapte, în pădure, cu cele câteva animăluţe care mi-au dat fiori: prima, o bufniţă, cu ochii mari, lucind galbeni ca metalul topit în frunziş, curioasă ce Dumnezeului sunt ăştia care-i tulbură vânătoarea nocturnă…

Şi al doilea animăluţ… de fapt un animal mare după cum au troznit vreascurile în pădure sub călcătura-i apăsată şi zorită, care, după mine, a fost un urs, un UUUURSSS, noroc că nu a fost nici curios şi nici pofticios… că ştiu că mi-aş fi ridicat “Ghost-ul” într-o roată şi sigur aş fi făcut în pampersul pantalonilor de biciclit dacă i-aş fi zărit ghearele şi blana.

Şi tot ascultând pădurea, răsuflarea mea, pietrele sub roată şi toate foşnetele pădurii, am desluşit cumva în încâlceala gândurilor un zgomot cunoscut, prietenos… dar era departe şi incert: de maşină. Oricum mai aveam două curbe până la tunel, aşa că până avea să vină aproape vom fi ajuns şi noi sus.

Într-un sfârşit, parcă doar pentru a-mi demonstra că suntetul bănuit nu a fost o plăsmuire a dorinţelor mele ascunse, ne-a ajuns şi maşina… al cărui şofer mai că nu s-a crucit când a văzut în lumina farurilor doi nebuni pedalând pe pietre, pe ultima pantă cruntă până la tunel.

Apoi ne-a recunoscut şi am vorbit ca şi cum nimic ciudat nu s-ar fi întâmplat. Ştia: la Pirnoşi e ceva normal să vină noaptea la Cantonul Cheia. Dar de obicei vin cu maşina… Acum e ora 10:15 seara şi suntem împreună la tunel.

Traversăm tunelul cu lumina farurilor în spate, apoi omul parchează maşina şi pleacă pe potecă la vale, în timp ce noi ne punem o geacă de vânt peste polarul încins şi jilav, că doar începem coborârea… marea bucurie! Şi-i dăm! Cheful de dat vine instant şi pe măsură ce panta şi viteza creşte şi zâmbetul meu devine laaarg.

Mă trezesc chiuind… până când, la o curbă strânsă cu pietre grămadă bicicleta vrea să scape pe sub mine dar o ţin strâns între pulpe şi, deşi parcă dansez o rumba sexy în pedale, o redresez pe ultima “sută de metri”… nu fără a suporta din plin consecinţele: un bolovan maaareee o zbugheşte de sub roată fix în fluierul piciorului meu… AUUUUUU, mi-a fluierat mintea instant.

Am auzit şi un sunet de metal… aia era bicicleta mea, dar am mai auzit şi un sunet intern… pe os… de fapt l-am simţit. Frânez tacticos dar nu îndrăznesc să mă opresc… merg aşa în avarie pe un picior şi încerc să desluşec ce senzaţii am în tibia accidentată. Mă chirăi toată de durere, mi-au dat lacrimile de abia pot să mă vait ca să priceapă şi al meu ce s-a întâmplat.

El zice să oprim, eu îi dau înainteeeee, încă nu simt fierbinte pe picior ceea ce înseamnă că nu curge sânge… mă smiorcăi în barbă şi până jos la râu o las pe bici să curgă mai cuminte. Ajungem la râu şi reuşesc să pun piciorul jos cu oarecare greutate. Ridic pantalonul şi văd o gaură cât unghia mică cu ceva sânge deja închegat şi cu o umflătură şi o vânătaie sănătoasă în jur.

E întreg! Am doar buba şi cel mai bun tratament e lângă mine… şi obligatoriu: apa rece sloi a Cheii pe care trebuie să o traversăm prin vad. Îmi suflec pantalonii până deasupra genunchilor, mă descalţ şi intru uşor în apă – dar e adâncă la mal… la mijloc clar va fi peste genunchi… aia e…

Stai măi că de fapt mă dărâma cu tot cu bicicletă… să o salt din apă până mai sus de brâu că altfel mă ia târâş… O ridic cât pot şi abia ies cu pantalonii uzi bine dincolo. Ce bine… nu mai simt picioarele deloc, nici pe ăla întreg, nici pe ăla lovitul… ăăă, ba îmi simt labele îngheţate bocnă şi dooor.

Al meu trece şi el şi acum ne încălzim unul altuia tălpeţii congelaţi. Trece ceva vreme până reuşim să ne încălţăm şi să-i dăm iar la vale pe ultimul km până la cabană. Mai avem de trecut râul încă o dată. De data asta curge apa în lungul drumului şi… drumul e varză… de fapt nu e!

Încercăm o variantă pe versant, prin boscheţi dar nu suntem siguri că vom putea să trecem cu ţoaclele prin crăci să trecem peste bolovani dincolo, fără a mai traversa râul. Dan trece de prima porţiune, urmez eu cu bicla lui luată pe sus ca să i-o dau… şi… şi… hai că uite m-a prins o cracă de rucsac şi mă dă jos în apă cu un picior.

Da’ ştii ceva? Mă arunc cu amândouă picioarele şi cu biclă cu tot şi merg pe râu pe unde-i apa mai mică… Vine şi Dan dar desculţ. Stau şi caut un vad mai mic şi apa îmi congelează simţurile. Mergem în jos pe prundiş şi tot trebuie să facem o traversare prin apa până la genunchi. Gata, să mă ia cu biclă cu tot. Şi… gata.

Pentru mine a fost mai bine aşa încălţată, pentru al meu nu prea a fost neted drumul: degetele sale au făcut cunoştinţă intimă cu câţiva bolovani. Ţopăi pe mal până se şterge şi încalţă. Dârdâi bine: cadenţă – maşină de cusut Ileana.

Vezi albumul pe Facebook

Am pierdut la râu mai mult de jumătate de ora dar în două minute suntem în curtea cabanei unde ION, cel mai cabanier dintre cabanieri ne ia “în primire” pe inventar şi ne bagă la căldură şi prieteni. Urmează ceai cald, ţuică fiartă, ciorba minunată de burtă sau… de fasole pentru al meu, haine stoarse şi puse pe pari la uscat lângă soba fierbinte şi o seară la o cabană de munte ca în poveşti.

Iar ION, cabanierul de la Cantonul Cheia ştie şi face poveşti vii, frumoase. Noapte bună!

A doua zi…

Ideea nu e nouă, este preluată din filmul “The bucket list“, un film magnific cu Morgan Freeman și Jack Nicholson, cât și din listele de vise pe care liderii din sistemele de network marketing ne învață să le facem.

Așadar iată câteva din țelurile pe care am dorit să le îndeplinesc de când am început să călătoresc pe crestele montane. Unele au fost foarte puternice și s-au îndeplinit, altele, sper că se vor îndeplini pe masură ce trece timpul…

	să urc, să văd, să pozez, să vizitez, să visez…
1	Creasta Pietrei Craiului
2	Făgărașul vest-est și est-vest
3	Creasta Parângului
4	Retezatul
5	Apusenii
6	Cheile Nerei
7	Capul lui Decebal – Cazane
8	Cheile Zănoagei
9	Făgăraș vf. Moldoveanu 1, 2, 3
10	Cheile Râmețului și Mânăstirea Râmeț
11	Ciucaș 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7
12	Transfăgărășan 1, 2, 3, 4
13	Transaplina 1, 2, 3, 4, 5
14	Bucegi – vf. Omu 1, 2, 3, 4
15	Ceahlăul
16	Munții Rodnei, Cascada Cailor
17	Sarmisegetuza Regia
18	Sarmisegetuza Ulpia Traiana
19	Cimitirul Vesel – Săpânța 1, 2
20	Mânăstirile din Moldova
21	Focurile Vii – Buzău
22	Cheile Bicazului
23	Buila-Vânturarița, Canton Cheia (1, 2, 3, 4, 4, 6, 7)
24	Brâncuși – Târgu Jiu
25	Castelul Corvinești – Hunedoara
26	Mânăstirea – Prejmer
27	Cetatea Râșnov
28	Masivul Iezer-Păpușa
29	Canionul 7 Scări, Piatra Mare
30	Mocănița – Vișeul de Sus
31	Casa Memorială Eminescu – Ipotești
32	Făgăraș urcare pe potecile din nord Colții Brezei Sâmbăta 1, 2 Podragului Buteanu Berevoiescu Mare
33	Făgăraș urcare pe potecile din sud Valea Rea
34	Măcin – 467m
35	Cascada Bigăr
36	Creasta Munților Căpățânii
37	Cascada Beușnița
38	Vulcanii Noroioși 1, 2
39	Mina Unirea (Salina Slanic Prahova)
40	Cheile Turzii, Salina Turda
41	Sibiu pe îndelete
42	Râpa Roșie
43	Amenajarea Comana (de curiozitate)
44	Mânăstirea Rupestră Șinca Veche
45	Castelul de Lut Valea Zânelor (Porumbacu de Sus)
46	Cetatea Alba Iulia
47	TransApusenii (Aiud – Brădești – Ponor – ?)
48	Satul Cheia de Râmeț
49	Calea Ferată Rm-Vâlcea – Vâlcelele (parțial)
50	Cheile Șușara
51	Cheile Sohodolului
52	De explorat Retezatul Mic
53	Creasta Oslea, Munții Vâlcan
54	Lacul Oașa
55	Cheile Cernei, Lacul Cinciș
56	Izvoarele Oltului și Mureșului
57	Munții Cindrel
58	Munții Latoriței
59	Munții Lotrului, Vârful Sterpu
60	Munții Cozia
61	Cascada Scorușului (1, 2)
62	Peștera Valea Cetății
63	Munții Șureanu
64	Corbii de Piatră, Valea cu Uriași (Argeș)
65
66
67
68
69	Update mâine

Iată că i-a venit din nou rândul Ciucașului, într-un weekend cu vreme frumoasă, al lunii septembrie. De data asta, Bogdan, Magda și eu ne-am îmbarcat încă de vineri, cu direcția Cheia. Cazarea am făcut-o, evident la Nea Sorin la Silva. Seara a trecut liniștită cu o berică și un grătărel.

De dimineață ne-am făcut planul de bătaie. Hotărârea luată la cafea a fost să mergem spre “La Răscruce” cât putem, pentru ziua de sâmbătă, urmând ca duminică să abordam Bratocea, la fel, cât putem. Așa că ne-am pus ceva merinde în rucsac și am plecat pe marcajul triunghi roșu , de la cabana Muntele Roșu, spre vârful Muntele Roșu (1765m). Traseul urcă ușor prin dreapta cabanei trecând oarecum prin spatele Stației Seismice. Apoi începe un urcuș mai abrupt până după o tulumbă metalică cu senzori seismici. De aici, poteca șerpuiește pe curba de nivel, cu o ușoară urcare, până aproape de vf. Muntele Roșu, care se urcă domol. Pe partea cealaltă a vârfului, poteca va coborî puțin, apoi la urcare, dă în creasta Zăganu-Gropșoarele în dreptul punctului numit “La Răscruce”. Noi am preferat să rămânem pe vârful Muntele Roșu.

Am ronțăit câte ceva și am stat la taclale. Nu prea mai erau nici afine și nici prea multe flori. Doar câteva soiuri violete ce aduceau a toporași. Trecuse vremea lor, doar e răpciune… Însă atmosfera era foarte placută. Nu-ți venea să mai pleci de-acolo. Era cald, adia vântul exact cât să-ți fie bine… Mai mișunau câțiva turiști prin împrejurimi, dar nu ne-au deranjat. Unii ne-au întrebat despre traseele din masiv. Le-am răspuns cu bucurie, că deh… de atâtea ori în Ciucaș îl știam deja pe dinafară… Apoi am coborât spre cabana Silva unde ne aștepta cina binemeritată. Spre seară am mai povestit și într-un târziu am adormit.

Duminică, o nouă zi de aventură, pentru a patra oară în Ciucaș. Îmi băusem de mult cafeul împreună cu Magda, până să se trezească Prințul Bogdan cel Somnoros. Dar chiar și așa pe la 11:00 am ajuns în pasul Bratocea pentru un urcuș, speram noi, până aproape de vârful Ciucaș. Asta depindea în cea mai mare parte de Magda care n-avea antrenament, obosind destul de repede. În schimb, am apreciat faptul că a făcut față cu brio, tuturor provocărilor, reușind să urce peste tot pe unde și-a propus.

Nu vă mai povestesc cât e de ușor și pe unde o ia traseul de creastă bandă roșie în drumul lui spre creasta Bratocea. Detalii puteți afla din articolele mai vechi. Vă pot spune în mare, că traseul e destul de ușor, recomandat în special începătorilor și turiștilor nu prea antrenați. Am urcat, cu câteva mici pauze, făcute la Sfinxul Bratocei și aproape de creastă. Apoi am continuat prin jnepeniș până spre vârful Bratocea (1827m) pe care poteca îl ocolește prin dreapta. După care am mai mers puțin, ajungând în cele din urmă în Șaua Țigăilor, de unde pleacă traseul cruce roșie pe la baza Țigăilor Mari. Tot acest traseu cruce roșie, vine de fapt din DN1A de la Podul Teslei, prin Piciorul Teslei și Poaiana Teslei, ca să ajungă până la cabana Ciucaș.

Popasul final a fost de câteva zeci de minute. Am fi încercat să ajungem pe vârful Ciucaș, dar nu s-a putut, din varii motive de oboseală. După o gustare și o pipă ne-am întors alene pe creasta Bratocea, ajungând într-un final la mașină. Acest Ciucaș weekend numărul patru ne-a încărcat bateriile pentru mult timp. Oricum, fiind în concediu, în două zile urma să plecăm în Retezat într-o nouă aventură și cu un alt anturaj. Mi-a plăcut mult Ciucașul, de antrenament.

Am mers noi agale până spre după amiază când am ajuns pe creastă în dreptul lacului Mândra. De data asta ne-am hotărât să rămânem pe creastă (ca să mai schimbăm puțin decorul…) urmând să coborâm unul dintre noi să ia apă de la izvorul de lângă lac. A coborât Bogdan, că e mai sprinten, iar eu am rămas să întind corturile.

Între timp apare un grup de turiști format din doi bărbați și doi copii. S-au oprit să-și tragă sufletul și să schimbe două vorbe cu noi. În câteva minute apare și Bogdan de la apă și uite așa ne-am conversat câteva zeci de minute. Ei coborau la lac pentru înnoptare iar a doua zi mergeau acasa în Petrila, pentru că unul dintre ei trebuia să ajungă la serviciu. Chiar mă gândeam că dacă s-ar lăsa la vale pe firul apei (Jieț) ar ajunge mult mai repede acasă cu o barcă de rafting, desigur.

După amiaza și seara au trecut liniștite, cu apus de soare spectaculos, cu lumina portocalie și cu o noapte senina plină de stele. Am stat de vorbă până târziu în noapte apoi am mers la culcare. Înainte de somn, ne-am dus și noi ca oamenii să ne facem nevoile pe marginea prăpastiei dinspre lac și… ce să vezi, amicii noștri din Petrila, ne-au văzut de jos lumina lanternelor și ce-or fi zis, hai să le facem o vizită. Nu vă spun, că apar băieții, într-un sfert de oră, cu două sticle una de palincă și una de afinată să ne cinstim. Și ce să facem, să zicem nu? Am scos și noi țuica noastră și am povestit până după 4 dimineața, când, pe unul dintre băieți îl luase deja frigul, că era în tricou. L-am sfătuit să meargă totuși la culcare… Ceea ce am făcut și noi.

În dimineața următoare soarele era deja sus pe cer când ne-am trezit, destul de chiauni, dar fără dureri de cap, ceea ce înseamnă că licorile au fost de calitate. Pănă să strângem, să mâncăm și să ne bem cafeaua, apar și amicii din Petrila, care au făcut un mic popas la corturile noastre. Ne-am sfătuit asupra rutei pe care s-o ia ca să ajungă mai repede spre casă apoi au plecat voioși pe urcușul Parângului Mare. Evident, ruta era prin Stațiunea Petroșani, deci pe drumul nostru de întoarcere, dar pentru că se grăbeau au luat-o înainte. Dragilor din Petrila, dacă vedeți acest articol dați un semn la comentarii ca să putem da de voi să vă trimitem și ceva poze, că uitarăm să vă dăm o “carte de vizită”!

Spre prânz am trecut și noi de Parângul Mare. Am mers prin căldură și arșiță, trecând și de vârful Cârja și am ales ca ultima noapte în Parâng s-o petrecem tot pe creastă, așa că am găsit un loc liniștit între refugiul Cârja și coborârea spre lacul Mija. Dar ce să vezi, spre seară se adună norii de ploaie. Norocul nostru a fost că ploaia a început târziu în noapte, că deh, după atâta caniculă trebuia să-i mai și toarne…

A plouat toată noaptea și nu s-a oprit nici a doua zi. În aceste condiții, noaptea a trecut cum necum, dar de dimineață trebuia să așteptăm câte o pauză între două ploi, care nu dura mai mult de vreo 5-10 minute, pentru diferitele probleme fiziologice. În alte pauze de ploaie trebuia să strângem cortul și să facem și rucsacul, ca să evitam să se ude lucrurile, dar apoi ne-am gândit că oricum plecăm iar în următoarea noapte vom dormi în paturile de acasă, așa că la un moment dat nu mai conta că plouă.

Aventură a fost, adrenalină la fel și ne-am simțit foarte bine, fiind pe munte. Când am ajuns la telescaun, uzi leoarcă, deși am avut pelerinele de ploaie pe noi, am oprit la o cabană să mâncam și noi ceva, că de aproape o săptămână am mâncat doar conserve și supe la plic. Ne cam săturasem de ele.

Așa am ajuns la cabana Ghiocelul la mama Livia care a fost foarte amabilă și ne-a servit prompt, oferind din partea casei țuica și câteva mizilicuri. În sfârșit înglobam “real food”… la care ne era gândul de vreo 2 zile încoace. Ne-am simțit atât de bine la mama Livia încât ne-am promis nouă înșine că vom reveni ori de câte ori vom ajunge în zonă. Și uite așa se încheie a doua noastră aventură în “frumosul singuratic” Parâng.

Partea I, aici.

Astfel se face că în 2012 tot în vară, de data asta o vară caniculară, am poposit pentru a doua oară la baza telescaunului din stațiunea Petroșani. De data asta hotărâți să facem creasta Parângului indiferent de vreme.

Urcușul până la 1600 de metri l-am făcut tot cu telescaunul pentru a revedea și fotografia minunatele peisaje dezvăluite de înaintarea cablului.

De data asta cerul senin și soarele arzător creau o stare apăsătoare, ce mai, “căldură mare moncher”. Speram ca pe creastă să mai adie măcar puțin vântul, da’ de unde… Fata Morgana apărea și dispărea în zare, șopârlele erau în culmea fericirii, iar gâzele (muștele) nu mai pridideau să te înțepe…

Odată ajunși la cabana Salvamont am făcut refilul de apă și am tăiat-o spre creastă pe marcajul dungă rosie . De data asta, pentru că nu era grabă mare, am decis să mergem agale, “bătrânește”, ca să admirăm peisajul să facem suficiente poze pentru “eternitate”.

Așa că după ce am trecut de indicatorul către lacul Mija , am găsit un loc mai larg unde am pus corturile, deoarece trecuse de ora 6 seara și voiam să ne adunăm gândurile să ne liniștim după drumul lung parcurs cu mașina până la Petroșani și să ne odihnim bine pentru zilele următoare.

Am prins un apus de soare fad, fără nori doar cu ceva smog sau praf, care dădea o tentă ștearsă apusului. Ne-am bucurat că se mai răcorise un pic, am stat la taclale lângă supa la plic și “gâtul” de țuică. Un început bun pentru tura ce urma să vină. Eram bucuroși că suntem din nou pe munte.

A doua zi ne-am trezit relativ devreme, cafeluța fierbea în ibric iar Bogdan își aprindea o pipă. Da, pipă, la propriu. Își cumpărase tutun de pipă și pufăia agale. Soarele stralucea mai sus de orizont anunțând o zi caniculară.

Când și când un avion brăzda cerul cu dâra lui de “chimnicale”. Încet încet ne-am strâns rucsacii și am plecat. N-am mers prea mult și am ajuns la poalele vârfului Cârja (2.405m) unde anul trecut ne-a prins furtuna de Sfântul Ilie.

Ne-am amintit cu nostalgie de peripețiile trăite acum un an. Nu departe de locul cu pricina am găsit în sfârșit, “celebrul” de-acum, refugiu Carja (2.231m).

Era acolo, dar nu-l văzusem din drum, pentru că e cumva ascuns după niște stânci în stânga potecii. Am făcut un mic popas cu multe poze, pe care vă invit să le vedeți.

Apoi a început “marele” urcuș pe vârful Cârja (2.405m). La început a fost cam dificil până ne-am reglat respirația, dar pe la jumătatea urcușului ne-am revenit. Nu e un vârf greu, dar, ca mai toate vârfurile din Parâng, Retezat sau Făgăraș, au urcușul acela destul de pieptiș, care pentru cineva mai puțin antrenat poate deveni greoi. Iată-ne deja în vârf.

După o mică pauză de fotografie am coborât mai puțin decât am urcat pentru a urma poteca de creastă spre următorul vârf din masiv, și anume, Parângul Mare (2.519m).

Creasta masivului Parâng este deosebit de spectaculoasă, mai ales pe partea nordică unde se desfășoară prăpăstii adânci cu stânci ascuțite și colți amenințători.

Soarele ardea cu putere, iarba era deja uscată iar noi înaintam pe potecă oprindu-ne din când în când la câte o poză sau la a face mici lecții de geografie, scrutând orizontul după vârfuri cunoscute. Se vedeau spre est câteva vârfuri din Parâng și Căpățânii iar spre sud-vest-vest vârfuri din Retezat. Dar smogul nu ne lăsa să vedem prea clar toate astea. Căldura mare nu prea ne lăsa să ne oprim din drum. Când mergeam, aveam o mică senzație că bate vântul, dar când ne opream, parcă se oprea și el.

După câteva curbe, dintre care ultima mai largă spre stânga, poposim la poalele Parângului Mare (2.519m), cel mai înalt din masivul Parâng și al patrulea ca înălțime din România. Ne luăm inima în dinți și pornim în cucerirea vârfului. Momâile făcute în special de ciobanii din zonă, guvernau partea dinspre nord-vest a vârfului. Chiar lângă pilonul ce marchează vârful era săpat un adăpost de bivuac în care ne-am pozat, lenevind…

După câteva fotografii dinte care unele mai haioase și după o pauză binemeritată am plecat la drum pe curba de nivel până la coborârea spre lacul Mândra, unde ne-am hotărât să și poposim peste noapte. Scrutând lacul cu privirea am vazut câteva corturi amplasate lângă lac, ne-am bucurat că nu vom fi singuri. Coborârea nu a fost foarte complicată. Destul de abruptă, nu a ridicat probleme.

Odată ajunși pe malul lacului, până să desfacem rucsacii și să punem corturile, căutăm un loc la umbră să ne tragem sufletul… Eu am găsit unul după o stâncă, dar soarele în mișcarea lui de rotație pe bolta cerească micșora umbra… ce să vezi, în câteva minute a trebuit să ies la întins corturi.

Noaptea a trecut pe nesimțite, cred că am dormit neîntorși, iar de dimineață după cafea și chestiuni personale, am împachetat și am urcat din nou pe creastă. Am luat-o spre est, trecând de vârful Gruiul (2.345m), vârful Pâcleșa (2.335m) și vârful Ieșul (2.368m) cu “i”, apoi prin Șaua Tăiată, ajungând la intersecția cu drumul de coborâre spre nord, către Obârșia Lotrului, via lacul Câlcescu, marcat cu cruce rosie .

Am luat-o și noi tot pe drumul ăsta ca să coborâm la lacul Zănoaga, situat un pic mai sus față de curba de nivel de 2000m, unde am și campat. De aici, (adică de pe creastă) am mai fi avut de mers puțin până pe vârful Setea Mare (2.365m), ca apoi să coborâm în Șaua Pleșcoaia și să mergem ocolit prin Șaua Mohoru trecând pe la poalele vârfului Mohoru (2.337m), ca să ajungem într-un târziu la Transalpina în dreptul Pasului Urdele (2.145m). Dar varianta asta am lăsat-o pentru altă dată. Lacul Zănoaga a fost punctul terminus al acestei ture, rămânând ca a doua zi să ne întoarcem pe unde am venit… deh, dacă suntem legați de o mașină…

Ajungând destul de devreme la lac, am avut timp să punem corturile în tihnă și chiar ne-am bălăcit în lac, deși apa era aproape fiartă… iar locuri cu umbră nu prea găseai. Am mai stat în cort cu intrările larg deschise în ambele părți ca să mai adie vântul cât de cât. Ce mai, o tură caniculară cu iarba arsă pe creste dar și cu pielea noastră cam la fel de arsă…

Spre seară, când s-a mai răcorit puțin ne-am mai liniștit și noi, iar pe la 9 deja era de flecee. Am mai stat la taclale la un gât de țuică și ne-am băgat la culcare. Căldura de peste zi parcă ne obosise mai tare decât mersul. Am dormit buștean.

Partea a II-a, aici.

E într-adevar un munte spectaculos și solicitant. Mai degrabă cred că, ar fi trebuit să mă antrenez mai mult înainte… După cum probabil știți deja, eu am activități de birou, iar în timpul liber, mai ies cu bicicleta. De aceea, în weekend-uri mai fac câte o tură scurtă prin Ciucaș, de încălzire, dar, de data asta nu am făcut decât una… și aceea destul de “soft”. Și asta s-a resimțit în Crai, din plin…

Dar să începem… Am pornit de la cabana Gura Râului – Zărnești pe drumul forestier către Cheile Prăpăstiile Zărneștilor (drumul spre satul Măgura). De la celebra Fântână a lui Botorog am urcat pe potecă spre cabana Curmătura (dungă galbenă ). După o oră și ceva de mers destul de lejer, traseul iese în Poiana Zănoaga (aprox. 1300m), o poiană denivelată dar și foarte stâncoasă.

Aici am făcut un scurt popas, după care am luat-o iar prin pădure. Am mai mers preț de vreo oră poate o oră și jumătate într-un urcuș domol, apoi pe curba de nivel ajungând în cele din urmă la cabana Salvamont și în trei minute la cabana Curmătura (1470m).

Doi dulăi mari Saintbernard așteptau liniștiți la intrare. Am aflat ulterior că unul e foarte tânăr, are doar 8 luni, iar celălalt e mai în etate, are 7 ani. După cazare și un pic de odihnă am urcat până în Șaua Crăpăturii ( 15 minute, 1600m) de unde se poate vedea foarte frumos din punctul de belvedere, panorama nord-vestică ce înconjoară masivul. Am deslușit orașul Brașov, măgura Codlei, orașul Râșnov și Zărnești, iar mai în stânga începeau timid să se vadă masivele Iezer-Păpușa și Făgăraș. Mai mult știam că sunt acolo, decât să se vadă clar…

În plan mai apropiat se vede drumul către cabana Plaiul Foii și coborârea prin Crăpătură pe lângă Acul Crăpăturii, o formațiune stâncoasă la marginea vestică a Pietrei Mici – 1816m. După câteva poze am urcat puțin pe Piatra Mică, până la grohotișul prin care se urcă pe vârf.

O multitudine de flori mi-au încântat privirile, dar cea mai frumoasă rămâne celebra Garofița Pietrei Craiului, cu două subspecii (dianthus callizonus și dianthus spiculifolius), prima crescând numai în acest masiv, fiind o plantă endemică a Craiului. Foarte rar se poate vedea și prin unele locuri din Făgărașul estic.

Celei din urmă i se mai spune și Barba Ungurului sau Braba Ciobanului iar popular se numește Garofița Albă de Stâncă. În lume exista în jur de 300 de specii de garofițe (dianthus).

A doua zi dis de dimineață, la cafea, m-am hotărât pe ce traseu aveam să urc spre creastă. Variantele erau trei: prima era prin șaua Crăpăturii spre vârful Turnu – primul vărf din creasta nordică . A doua variantă, cea mai scurtă, dar și cea mai abruptă, deci mai grea, se întindea chiar din dreptul cabanei spre creastă , cu o ușoară înclinație spre stânga (cum te uiți la creastă de la cabană).

Acest traseu poartă denumirea de traseul “Carol Lehmann”. În treacăt fie spus, Carol Lehmann, un brașovean și un montaniard alpinist adevărat, iubitor al Pietrei Craiului a făcut și marcat numeroase trasee turistice, poteci și refugii din munții noștri, la începutul secolului XX (prin anii ’30). Contribuția lui la realizarea hărților turistice și a marcajelor este extraordinară.

Al treilea traseu urcă spre vest, apoi un pic spre sud și iar vest, pe curba de nivel ajungând într-un final la vârful Ascuțit (2148m). Eu am ales varianta “Lehmann” , din simplul motiv că eram nerăbdător să ajung pe creastă, dar cu ce preț…

În afară de rucsacul standard (ca greutate, cort, sac de dormit, haine, mâncare, butelie, vase), a trebuit să pun în rucsac și 8 litri de apă (4 peturi de 2 litri, fiecare) deoarece pe creasta Craiului nu e deloc apă. Sunt doua locuri cu apa, mai aproape de creastă, unul e între Șaua Padinei Închise (1936m) și vârful Ascuțit (2148m), cam în dreptul vârfului Padina Popii (2025m), pe versanutul nord-vestic, pe traseul ce urca de la refugiul Diana (1480m) pe Brâna Caprelor și se numește “La Găvan” (20-30 minute de coborâre de pe creastă).

Al doilea se află situat tot pe partea nord-vestică a masivului, între vârful Țimbalul Mic (2231m) și vârful Zbirii (2220m), pe Brâul de Mijloc, o potecă ce merge paralel cu creasta pe la 1800 – 1900 de metri. Se numește “La Ulcior” și se află într-o grotă micuță. Coborârea de pe creastă la acest izvor este periculoasă, de aceea nu o recomand.

În orice caz, e bine de știut că aceste surse de apă sunt temporare, adică în unele anotimpuri mai ales vara și toamna sunt secate, nu vă bazați pe ele. De aceea este cel mai bine să vă luați apă de la cabana Curmatura, de lângă refugiul Șpirlea sau de la izvorul “La Table”, care sunt surse sigure de apă. Asta e situația apei în Crai, trebuie cărată mai multă de jos…

Traseul urcă în continuu, nu știu dacă porțiunile drepte (orizontale) însumează 30m în total pe tot parcursul. În cea mai mare parte, panta este destul de abruptă. Se merge prin pădure într-un urcuș relativ moderat, apoi de la grohotiș, cărarea urcă mai abrupt spre stânga. Pe multe porțiuni trebuie să renunți la bețe pentru a te agăța cu mâinile de stânci, exact ca și în creastă.

În 2-3 ore pașii m-au scos în șaua Padinei Închise (1936m) pe creasta Pietrei Craiului. Reușisem… Un scurt popas printre stânci și jnepeniș m-a făcut să-mi “trag sufletul”…

După pozele de rigoare, am pornit spre sud-vest pe creastă, spre varful Padina Popii (2025m) > Vârful Ascuțit (2150m). În porțiunea nordica a crestei vegetația este formată în special din jnepeniș. Abia din apropierea vârfului Ascutit, jnepenișul se rărește, lăsând stâncile să predomine creasta.

Am mai mers preț de încă o oră, poate o oră și jumătate, în urcușuri și coborâșuri mai line sau mai abrupte, până am zărit refugiul vârful Ascuțit.

Bucuria a fost imensă, deoarece eram destul de obosit. Mi-am amenajat un locsor în refugiu, unde erau deja doi străini, am mâncat iar siesta am facut-o cu aparatul foto în mână.

Între timp au mai apărut și alți turiști, un grup din Germania de 14 persoane (doi instructori și restul studenți).

Am socializat cu ei “de mi-au răgușit mainile”, cu engleza pe care o cunosc, dar limbajul universal, este tot ce al trupului, gesturilor, iar dupa un gât de țuică, nu mai existau bariere lungvistice. După un apus de soare foarte interesant datorită norilor, am adormit.

Partea a II-a aici.

Weekend-ul mult așteptat a sosit. Magda și Arina, nerăbdătoare ca de obicei, s-au pregătit pentru două zile de “încărcat bateriile”… Unde? Da, ați ghicit, în Ciucaș. Așadar într-o sâmbătă minunată de început de iunie plecat-am spre Cheia. De data asta ne-am oprit la Cabana Silva, unde am închiriat două căsuțe. Relaxarea după drum am făcut-o la un cafeu. Am pregătit rucsacii de tură și… pe-aici ți-e drumul.

Ne-am hotărât să facem o mică tură de încălzire până la Fântâna lui Ioan Nicolae pe traseul bandă galbenă , iar a doua zi să încercăm o Bratocea, măcar până pe creastă. Banda galbenă ne aștepta la ieșirea de la cabana Silva. Fiind o tură ușoară de încălzire, am preferat s-o facem lejer, pentru a nu ne obosi prea tare. Dupa cum știți deja din celelalte articole, marcajul bandă galbenă pleacă din localitatea Cheia, traversând DN1A ca apoi să urce la Cabana Muntele Roșu, de unde-și continuă drumul prin pădure ajungând la fântâna lui Ioan Nicolae. De aici urcă destul de abrupt, o diferență de nivel de aproximativ 200 de metri până la Cabana Ciucaș, care este punctul terminus al traseului și unde se întâlnește cu alte trasee ale masivului, înclusiv cu cel de creastă (bandă roșie ).

De la cabana Muntele Roșu, poteca urcă ușor până într-o poieniță, unde este și un punct de belvedere, ca apoi să meargă aproximativ fără suișuri și coborâșuri până în apropierea fântânei Ioan Nicolae. Nu știu cât durează, oricum, destul de puțin. Puteți afla de pe harta turistică, pe care vă recomand, să o aveți asupra voastră când plecați în orice drumeție montană.

După un popas la fântână ne-am întors pe aceeași bandă galbenă. Am mai făcut un popas la punctul de belvedere, deoarece în stânga este și fosta cabană Salvamont, în prezent, cabana Clubului Alpin Ciucaș. Aici am stat puțin, la o gustare și o pipă, după care am coborât. Ne-am mai relaxat în jurul cabanei Silva după care am adormit.

A doua zi după cafeu și micul dejun, ne-am luat rămas bun de la domnul Sorin, cabanierul de la Silva, și am plecat cu mașina spre pasul Bratocea, 1263m (pe DN1A spre Săcele-Brașov). Odată ajunși, ne-am luat rucsacii de tură și am urmat marcajul de creastă, bandă roșie . După stâna din Bratocea, drumul urcă ușor până la releul de comunicații. De acolo urcă mai abrupt până la golul alpin, de unde, dupa o porțiune dreaptă ce trece pe lângă Sfinxul Bratocei, urmează ultimul urcuș, destul de lejer, până pe creastă. Traseul nu întâmpină dificultăți, e chiar un traseu ușor pentru începători.

În apropierea Sfinxului Bratocei am luat o mică pauză de gustare, în care ne-am delectat cu fructe. Odată ajunși pe creastă (1687m), practic, ne-am îndeplinit obiectivul. Nu avea rost să mergem mai departe, deoarece creasta Bratocea are în jur de 3 km în linie dreaptă, pe hartă, până în apropierea vârfului Ciucaș, iar la condiția noastră fizică, mai aveam de lucrat…

Așa că am luat o pauză prelungită de poze, gustare și cafeu, pe creasta Bratocea, după care am luat-o agale la vale. A fost o tură de weekend, plăcută și motivantă. Compania celor două prietene a fost extraordinară, vie, astfel încât ne-am umplut sufletele de bucurie și energie. Vă mulțumesc, dragele mele.

Am descoperit Cabana Cheia din masivul Buila-Vânturarița în vara anului 2011 când pur și simplu, Parângul nu ne-a primit… Vorbesc uneori la plural pentru că am fost împreună cu amicul meu Bogdan și vă povestesc pățaniile petrecute împreună cu el…

În după-amiaza zilei de 20 iulie (Sf. Ilie) eram la poalele vârfului Cârja în Parâng şi o vijelie cum n-am mai văzut vreodată, a venit peste noi; a durat aproape 3 ore și prevestea vreme neprietenoasă cel puțin câteva zile. Asta am aflat după ce s-a oprit ploaia și am reușit să ne sunăm prietenii care ne-au informat despre vremea probabilă ce ar fi urmat… Toți ne-au sfătuit să plecăm de pe munte că “e jale” ce urmează să vină… Iar o amică ne-a sugerat să mergem în Buila-Vânturarița la prietenii ei de-acolo.

Zis și făcut. A doua zi am plecat de dimineață din Petroșani pe ruta Transalpina – Horezu – Râmnicu Vâlcea. În câteva zeci de minute ne-am oprit în localitatea Cheia pentru câteva cumpărături. După asfalt au urmat 22 de kilometri de drum forestier până la Cabana (cantonul) Cheia așezat chiar la baza nord-vestică a masivului Buila-Vânturarița, ce în treacăt fie spus, aparține de Munții Căpățânii.

Am făcut o alegere bună venind aici, deoarece este un loc absolut magic și plin de bunătatea oamenilor simpli. În împrejurimi sunt câteva schituri și o mânăstire, locuri încărcate de energie pozitivă. Parcul Naţional Buila-Vânturariţa este cel mai mic parc naţional înfiintat în urma unui proiect al Asociaţiei Kogayon.

Ajungând pe înserat, drumul forestier ce trece prin pădure, era plin de licurici… Prima dată când i-am văzut nici nu ne-am dat seama ce sunt… Atât de frumos sclipeau în pădurea întunecată încât, pentru căteva minute, am simțit că fac parte dintr-un desen animat de Walt Disney.

Cantonul este situat la poalele masivului Buila-Vanturarita, pe versantul nord-vestic, cu fața spre munte, adică spre est. Pereții din fața cantonului se numesc Stogșoare la poalele cărora sunt câteva peșteri micuțe și foarte puțin umblate, în stânga, cum te uiți la Stogșoare se află Stogul, iar în dreapta, după Valea și Cheile Cheii, se înalță falnic Claia Strâmbă cu a ei Santinelă și cu pereții de cocoț de toate gradele de dificultate. Apoi, în stânga-spate se continuă creasta Builei-Vânturarița până la Vârful Cacova (1407m). Prin fața cabanei, la aproximativ 70 de metri trece pârâul Cheia pe malurile căruia veți găsi în lunile de vară, multă zmeură.

Cabana are în fața ei un teren de camping și mai multe utilități cum ar fi o bucătărie de vară cu grătar și toate cele, și, mai nou, una de iarnă, așa numita Șură; un loc amenajat pentru strângerea gunoiului, un spațiu generos, special amenajat pentru copii, cu o căsuță în copac (Fata pădurii), hamac și alte accesorii. Într-o parte, lângă bucătăria de vară este amenajată o afumătoare pentru carne, “chiuveta” cu apă curentă din pârâul Comarnice, afluent al Cheii, mese și băncuțe, unde te poți odihni după o tură ostenitoare, iar seara, la un foc de tabără, poți depăna amintiri și impresii la un pahar de vin bun. Într-un cuvât, locul te îmbie la relaxare, fizică și spirituală, la odihnă și zăbavă, oferind din plin liniște și pace.

Iar gazdele… sunt nemaipomenite… Ionuț (John) este un om dintr-o bucată, oltean hotărât, sportiv, gospodar, muncitor cu un suflet mare. Nea Fane, este tipul de om “să-l pui pe rană”, vorbăreț, vesel, săritor, priceput, harnic și foarte simpatic. Iar Culiţă, mai tăcut, cu simțul umorului și cu poftă de viață dar și priceput la toate îți sare în ajutor când dai de greu. Oameni deosebiți cu rădăcini adânci în Dacia noastră străbună. Ființe ale locului, iubitori de natură și de oameni. Mi-e tare drag de ei, și, în același timp, mi-e dor de ei. Îi veți îndrăgi cu siguranță!

Cantonul Cheia, oferă câteva camere foarte curate, îngrijite, pentru turiștii aflați în tranzit sau care vin special să se odihnească câteva zile, cât și priciuri, mai ieftine, dar foarte comode, deoarece sunt cu saltele.

Personal îmi place mai mult la priciuri decat într-o cameră. Toaleta pentru bărbați este afară în spatele cabanei sau, “în mijlocul naturii”, iar femeile și copii au amenajată o toaletă curată și îngrijită chiar în cabană, pe prispă, lângă intrarea în bucătăria de iarnă (bucătăria din cabană). La cerere sau la nevoie toaleta are și baie cu apă caldă, trebuie doar făcut focul la boilerul din baie.

De curând, Ionuț, Nea Fane și Culiţă, au amenajat un foișor acoperit și închis, ca alternativă pentru bucătăria și sala de mese de iarnă, pe care au denumit-o “Șura”. Apa curentă este asigurată gravitațional din pârâul Comarnice, ce curge la câțiva metri de cabană. Curentul electric este asigurat cu un generator pe benzină și este folosit în special doar seara. De curând au fost instalate și panouri solare care asigură curent electric pe toată durata zilei. Oaspeții au la dispoziție tot ce le trebuie ca să-și prepare singuri mâncărurile aduse de ei.

Veselia este la ea acasă, iar seara, la focul de tabără se cântă la chitară și se spun povești de munte. Câțiva prieteni din împrejurimi sunt clienți fideli ai locului, oameni minunați cu care poți lega prietenii pe viață. Cum să nu te simți minunat în acest loc magic, cu o așa companie și într-o asemenea atmosferă.

Iubesc locul acesta, așa cum iubesc România!

Primul meu contact cu Parângul a fost în anul 2011 când frumosul masiv pur și simplu nu ne-a primit. Sfântul Ilie, supărat că nu are zi în calendar s-a hotărât să toarne cu găleata, cu tunete și fulgere, pe o perioadă mai îndelungată de timp. Acel an a fost unul dintre cei mai ploioși ani din ultima vreme, cred că nu l-a concurat decât anul 2012 care a fost deasemenea ploios.

Și-așa stând treburile, am ajuns cu amicul Bogdan în stațiunea Petroșani, la baza telescunului. Am lăsat mașina acolo și am urcat. O zi splendidă, cu soare și ceva nori, dar… cu un vânt puternic. Am urcat cu telescaunul până la 1600 de metri, surprinzând instantanee deosebite pe tot traseul care durează aproape o jumătate de oră.

Odată ajunși sus am făcut refilul la apă, am pregătit rucsacii de drum și… pe-aici ți-e drumul. Urcușul prin stațiune, de la cabana IEFS și Salvamont până la poteca de creastă marcată cu dungă roșie , ca orice creastă, nu a pus probleme deosebite. Curba de nivel pe care se merge lasă în stânga vârful Parângul Mic (2074m), apoi ajunge la un indicator care arată o potecă ce coboară spre nord către lacul Mija (1975m) pe marcaj punct galben .

Vântul puternic se întețește astfel încât mă ia pe sus, pe mine, la cele peste 100 de kile’ ale mele… Pe Bogdan nu mai zic, îl lua pe sus cu totul… Abia puteam să înaintăm… Pe potecă am mai stat de vorba cu alți turiști, de asemenea surprinși de vântul puternic. Astfel am aflat de la cineva mai experimentat, că vântul ăsta nu prevestește o vreme prea frumoasă, deși, cum vă spuneam, nu prea erau cine știe ce nori pe cer… Continuăm drumul agale pe curba de nivel îndreptându-ne spre vârful Cârja (2405m), primul vârf mai important din Parâng.

După ceva vreme, dintr-o dată cerul se întunecă și apărură ca de nicăieri nori negri de furtună. Ajunsesem la baza vârfului Cârja, înainte de urcușul final spre vârf. Știam din cercetările făcute înainte de tură, că pe la baza vârfului ar trebui să fie un refugiu… Presați de furtună și negăsind refugiul, pentru că, în treacăt fie spus, este ascuns dupa niște stânci și nu se vede decât dacă ajungi lângă el, am hotărât să punem repede măcar un cort.

Chiar în momentul când am băgat rucsacii în cort a și început răpăiala. Rupere de nori chiar deasupra noastră… turna cu găleata, iar vântul aproape că îndoia până la orizontală cortul. Din bețele de tracking am făcut suporți suplimentari la cort și, chiar și așa, vântul vâjâia cu ploaie în rafale. Tunetele și fulgerele nu mai conteneau… toată distracția a durat aproape 3 ore în seara zilei de 20 iulie. De la 5 după amiază până aproape de 8 seara a ținut-o într-o continuă furtună… În cort, ne-am distrat și cu traducerea făcută de “chineji” probabil cu “google translate” a instrucțiunilor de folosire a cortului.

Ultimii stropi din seara aia au lăsat un apus de soare absolut superb, norii ce se răspândeau și se îndepărtau de noi au colorat cerul atât de frumos încât chiar și pentru asta, merita să ajungem acolo și să trecem prin minunata furtună. Am avut parte și de o superbă “mare alpină”.

Am ieșit aproape chiauni din cort și am sunat acasă să anunțăm rudele și prietenii că suntem bine… Printre altele i-am întrebat și cum arată prognoza, iar ce-am aflat nu prea ne-a încântat. Se anunțau ploi și vreme rea în toți munții din împrejurimi. Ce-i de făcut în situația asta, ca să nu pierdem concediul… Așa am aflat de la o prietenă de-a lui Bogdan despre Buila-Vânturarița.

A doua zi, după ce ne-am delectat din nou cu “marea alpină”, care de data asta era mult mai frumoasă și mai învolburată, am strâns cortul și-am mâncat. Coborârea cu telescaunul a fost spectaculoasă, datorită norilor ce coborau parcă, odată cu noi… după pozele făcute ne-am suit în mașină și duși am fost, către Cantonul Cheia din Buila-Vânturarița. Dar asta e o altă aventură. Am plecat hotărâți să nu renunțăm așa ușor la Parâng, doar îl lăsam pentru anul urmator…

La aproape o lună de la aventura abordării Ciucașului de unul singur, i-am propus unui amic, coleg de serviciu să facem o tură lejeră în Ciucaș. Zis și făcut, așa că Luigi a venit și cu băiatul lui de 12 anișori. Super, mi-am zis în gând, încă un viitor montaniard, în formare. Aveam o săptămână la dispoziție așa că luni spre prânz am plecat lejer din București, cu două mașini mergând împreună pe ruta Ploiești, Vălenii de Munte, Cheia. În plan era să facem exact varianta est-vest pe care o făcusem singur în urmă cu o lună și anume: Zăganu-Gropșoarele – Șaua Chirușca – Țigăile Mari – Vârful Ciucaș – Creasta și Pasul Bratocea.

Când am ajuns, după amiază, în Cheia ploua de rupea. Am tras la pensiunea Nicos să mâncăm ceva și să vedem unde am putea să ne instalăm corturile. După o masă foarte gustoasă domnul Dilaver ne-a recomandat să punem corturile pe un teren din fața pensiunii. Între timp s-a mai oprit și ploaia așa că pe iarba udă am reușit să instalăm corturile. Apoi ne-am petrecut seara prin împrejurimi făcând poze. Ne-am retras destul de devreme la culcare pentru că a doua zi porneam într-o nouă aventură.

De dimineață ploua iar. Norocul nostru a fost că s-a oprit repejor și ne-a lăsat să plecam liniștiți. Înainte de a pleca l-am ajutat pe Luigi să-și mai micșoreze rucsacul… Și-așa micșorat tot era destul de greu… deh, avea un copil de 12 ani după el și trebuia să fie responsabil. Până la urmă am reușit să plecăm. Mașinile le-am lăsat la pensiunea Nicos cu acordul lor. Mulțumim Nicos pentru ospitalitate.

Și iată-ne la intrarea în pădurea deasă de lângă DN1A. Aici ne-am sfătuit și am fost de acord să megem pe marcajul turistic . O alegere interesantă pentru mine, pentru că în urmă cu o lună o luasem pe un drum forestier nemarcat. Acum aveam ocazia să explorez și varianta asta, mult mai lungă, dealtfel. Am ajuns în jurul orei cinci și ceva după amiază în poienița de lângă stâna din Zăganu. Ne-am aranjat corturile și am făcut poze. Am dormit neîntorși peste noapte, datorită oboselii acumulate pe durata urcușului.

În dimineața următoare, după cafeu, micul dejun și ”cosânzeneală ” am plecat. Mai aveam de trecut un hop, de urcat până în poienița de la vârful Zăganu. Am luat-o ușurel… Cum am trecut de vârful Zăganu am luat o pauză micuță într-o poienița în care am găsit câteva fire de Floarea Reginei (Floarea de Colț) pe care le-am fotografiat din toate unghiurile. O bucurie mare pentru mine!

Spre seară am ajuns în Șaua Gropșoarele destul de epuizați. Am mâncat și ne-am culcat. De dimineață am luat niște apă de la izvorașul dinspre est și am plecat. Nu aveam mult de mers pentru că ne-am propus să stăm o zi, să ne odihnim, la poalele Țigăilor Mari. Am poposit acolo destul de repede după care am făcut iarăși o mulțime de poze.

În ziua următoare ar fi trebuit să urcăm pe vârful Ciucaș, dar, ce să vezi… companionii mei au hotărât să mergem spre creasta Bratocea prin valea și Șaua Țigăilor… Mi-a părut rău pentru ei că au renunțat la a vedea vârful și panoramele de acolo, dar până la urmă a fost o alegere bună pentru că, acest traseu, a fost o premieră pentru mine. Mi s-a părut destul de greoaie coborârea în valea Țigăilor ca apoi să urcăm din nou în șa. Dar am făcut și multe poze pentru că nu știu când voi mai trece pe această potecă, pentru că de regulă, se merge pe poteca de sus, de pe vârf…

Așa că am făcut-o și pe asta, am ajuns pe creasta Bratocea pe care am mers până aproape de capătul dinspre sud-vest unde ne-am pus corturile. Chiar le-am arătat unde am stat în urmă cu o lună. În acea dupa amiază am mai făcut câteva zeci de poze apoi am adormit. În ziua următoare, după ce am coborât de pe munte, în apropierea stânei din Bratocea, am mai luat o mică pauză…

Am mai stat câteva ore într-o poieniță dincolo de DN1A, practic în pădurea din Plaiul Sterp din masivul Grohotiș, am mâncat și ne-am distrat înainte de plecare. Apoi Luigi a luat autostopul și s-a dus să ia mașina din Cheia, de la Nicos, apoi a venit să ne ia. Am ajuns acasa spre seară după 5 zile de Ciucaș… făcute într-un ritm… interesant. A fost o experiență unică. Am rămas cu amintiri plăcute și cu poze frumoase.

Într-o perioadă frumoasă a lunii iunie a acestui an am avut ocazia de a experimenta o tură montană făcută de unul singur. Ideea mi-a plăcut, deoarece de mult îmi doream să merg singur pe munte, să văd cum e. Contextul m-a ajutat pentru că în acea perioadă amicul meu de munte, Bogdan și-a luat concediu cu o săptămână mai târziu. Am ales Ciucașul pentru ușurința traseelor și pentru că îl mai parcursesem… Nu era o necunoscută…

Până să mă întorc din această tură Bogdan, probabil de ”nervi”, a și zbughit-o în Retezat, tot de unul singur… deh…

Mi-am propus să fac Ciucașul de la est la vest urcând prin pădurea deasă de pe drumul spre Brașov, pe creasta Zăganu-Gropșoarele, prin stâna din Zăganu, ca apoi să traversez șaua Chirușca spre Țigăile Mari, să urc pe vârful Ciucaș (1954m), ca apoi să cobor pe creasta Bratocea, pe la releul de comunicații și să mă întorc în Cheia. Nu aveam motive de grabă, am vrut să savurez momentele și să mă împac cu mine, astfel încât, nu m-am grăbit deloc. Am mars lejer, am făcut poze și am ascultat liniștea…

Am ajuns în Cheia seara, trăgând la celebrul hotel Cheia. Era miercuri, extrasezon, deci era liniște și camere libere. Mi-am pregătit rucsacul și am adormit. A doua zi m-am trezit pe la 6 și după ”cafeul” și câteva îmbucături am ”tăiat-o” spre traseu. Era o zi minunată, însorită, de început de vară, cerul albastru, câteva scame de nori pe cer, iar vântul abia de adia. După cele câteva străduțe din Cheia, am ajuns la intrarea în traseu, prin pădurea deasă ce începe după traversarea drumului național DN1A. La câtiva metri de marcajul turistic era și un drum forestier de la vreo exploatare de mai sus. Acolo am luat decizia de a merge pe drumul forestier, în defavoarea traseului marcat, prin pădurea întunecoasă. După câteva zeci de minute drumul se termină într-o poieniță.

E, acu e acu… Ce fac? Pai… hai să mă orientez. Era în jur de 8:30 dimineața, deci soarele aproape de răsărit. Pe hartă trebuia să urc spre nord-est, cu o bună bucată de drum spre nord. Deci trebuia să am mereu soarele în dreapta mea, iar apoi, mergeam pe o culme, adică niciodată nu coboram. Am mers așa, preț de vreo oră, să zic, până am ajuns la un copac ce avea bătută o plăcuță pe care scria ”Atenție, câini răi”. Un pic m-am panicat, dar… nici urmă de vreun câine… Am mai mers puțin și am dat de o poieniță cu iarbă înaltă verde, iar în stânga, o stână. Da, ajunsesem la stâna din Zăganu. Mi-a plăcut pe nemarcat, brrr… feeling, când auzi trosnind ceva, poate vreo cracă, la câteva zeci de metri de tine, întorci capul… și constați că nu e nimic, și totuși…, iar faza cu orientarea… chiar mi-a dat de gândit. Pe vremuri era o artă să știi să te orientezi, mai ales că viața ta depindea de această abilitate… Acum avem GPS, dar dacă nu prinzi vre-un satelit, cum uneori e într-o pădure deasă… nu știi unde ești, trebuie să ieși la lumină… și dacă se termină bateria de la telefon… iar e ”belită”… Mă uitasem și după mușchii de pe copaci care ar fi trebuit să fie spre nord, și chiar așa erau, în mare parte.

La stâna din Zăganu am vorbit cu doi ciobani care preparau brânza. Au fost foarte ospitalieri dându-mi să beau o cană mare plină cu jintiță. A fost extraordinară! După câteva minute în care mi-am tras sufletul și am aflat că nu e niciun ”câine rău” pe-aici, deoarece sunt plecați cu oile pe alte dealuri și văi, am luat-o ușurel pe marcajul cruce roșie , ce urcă spre vârful Zăganu. După un mic popas în poienița de la punctul de belvedere am mai mers puțin până la vârful Zăganu (1817m). Deja eram pe creastă, nu prea mai era de urcat sau coborât decât foarte puțin, după cum te ducea poteca.

Toată creasta Zăganu-Gropșoarele este deosebit de spectaculoasă, cu formațiuni de stâncă de o frumusețe rară, specifică Ciucașului, cu forme rotunjite, unele dintre ele ai zice că sunt făcute de o mână foarte dibace. Mi-a plăcut, însă îmi propusesem să ajung la poalele Țigăilor Mari și să înnoptez acolo. Așa că i-am ”dat bătaie”… După câteva suișuri și coborâșuri am ajuns și pe vârful Gropșoarele (1883m).

După un popas binemeritat la punctul de belvedere de pe Gropșoarele, poteca devine foarte lină și ușoară. Mergând spre nord pe poteca liniștită, aproape pe nesimțite am ajuns ”La Răscruce”, o șa unde se intersectează traseele ce urcă dinspre Poiana Valea Stânii și traseul ce urcă de la Muntele Roșu. Poteca de creastă mai merge lin spre nord într-o ușoară coborâre până în șaua Gropșoarele (1663m) unde se intersectează cu o variantă a traseului de creastă din munții Buzăului ce vine dinspre Tabla Buții . Tot în șaua Gropșoarele ajunge și traseul ce vine dispre nord, dinspre Vama Buzăului marcat cruce albastră. Apoi, toate aceste trasee traversează șaua Chirușca, în drumul lor spre cabana Ciucaș.

Eu am continuat drumul trecând de cabană și poposind după amiază la poalele Țigăilor Mari. Mi-am tras sufletul și am instalat cortul. Am mâncat ceva mai consistent după care am adormit. Eram destul de obosit după cele aproximativ 7-8 ore de mers. Am dormit neîntors până dimineață.

După ”cafeu” și gustarea de dimineață am strâns cortul și am făcut rucsacul. Eram nerăbdător să ajung pe vârf. Am luat-o pe poteca din dreapta Țigăilor Mari (1844m). După ce am trecut de valea pârâului Piscul cu Apă am văzut ”Babele la sfat”, o formațiune stâncoasă interesantă, deoarece seamănă cu două femei care vorbesc. Tot de acolo se văd foarte frumos și Țigăile Mari ”din spate”. La o aruncătură de băț, cum se spune popular, e vârful Ciucaș (1945m). El însuși fiind un punct de belvedere, se văd, de jur împrejur, toți munții din zonă… dacă e senin…

Pe vârful Ciucaș mai ajunge un traseu dinspre Vama Buzăului, iar mai jos, în șaua Țigăilor ajunge atât traseul ce urcă dinspre Podul și Poiana Teslei marcat tot cu , cât și un traseu care urcă de la cabana Babarunca, care, până în șaua Teslei are marcaj triunghi rosu . După câteva poze și o mică gustare am coborât prin șaua Țigăilor spre vârful Bratocea (1827m). Creasta Bratocei este lină și lejer de străbătut. Practic, terminasem tura propusă, așa că am hotărât să pun cortul undeva pe culmea Bratocea și să mai stau o zi, să meditez la mersul de unul singur pe munte… ceea ce am și făcut… Am găsit un loc frumos relativ aproape de coborârea spre pasul Bratocea, de pe DN1A, unde am instalat cortul. Am făcut o mulțime de poze. Și… am meditat…

Pot să vă spun că e minunat singur pe munte, mai ales dacă traseul e unul nu foarte dificil, care să prezinte vreun risc major de accidentare. Însă, nu e recomandat să pleci singur pe munte, pentru că se pot întâmpla cine știe ce lucruri care te pot afecta și dacă n-ai semnal la telefon devine periculos. Pe de altă parte, deși solitudinea poate fi un mijloc bun de meditație și de punere a gândurilor în ordine, totuși e mult mai bine, măcar în doi, pentru a putea împărtăși emoția, bucuria și sentimentele. Când ai amici buni cu care pleci pe munte altfel te simți, veselia e mai mare iar peisajele mai frumoase. Ca și concluzie, despre plecatul singur pe munte, vă pot spune: poți merge odată, de două ori, singur, pentru a testa cum e, pentru a-ți învinge oaresce temeri sau pentru a medita; e ca o călătorie spirituală pentru a te cunoaște mai bine. Însă nu e recomandabil, pe de o parte, din cauza riscului la care te expui iar pe de altă parte e și păcat să pierzi distracția pe care o poți avea cu câțiva amici.

”Pe munte, natura, priveliștea și emoțiile sunt mai frumoase și mai intense atunci când le împarți cu cineva.”

Edi G.

În altă ordine de idei, nici un grup prea mare (peste cinci persoane, poate…) nu e o soluție pentru mine, pentru că apar diferende între membrii grupului sau diferențe de putiință, care duc la discuții în contradictoriu și, poate, la pierderea unor prietenii. La grupurile mari trebuiesc reguli impuse și respectate, însă nu toți le respectă, iar diferențele dintre oameni fac ca un grup mare să nu prea funcționeaze pe munte. Eu sunt adeptul unor grupuri mici cu care te poți înțelege de la bun început. Părerea mea…

În dimineața zilei următoare am parcurs toate etapele (cafea, mic dejun, toaletă și strânsul echipamentului) foarte încet, cu o lene ieșită din comun, parcă-mi părea rău că trebuie să mă desprt de muntele meu drag (oricare ar fi el). Într-un târziu am coborât la DN1A în pasul Bratocea. Un șofer drăguț a oprit și m-a luat până în Cheia. Am mers pe jos până la hotelul Cheia unde lăsasem mașina. Acolo m-am oprit și am băut o bere, evident Ciucaș comandând câțiva mici de la nea Dilaver (Nicos) la terasa din fața hotelului. Apoi am stat câteva ore să-mi fac siesta dupa masă, să se ducă și berea, ca să pot pleca. Și iată-mă acasă, scriindu-vă aceste rânduri. Ce părere aveți despre mersul singur pe munte? Poate vreți să-mi lăsați un comentariu despre acest subiect, aș aprecia foarte mult.

Vârful Ucișoara (2390m), vârful Ucea Mare (2434m), vârfurile Corabia (2406m), Podul Giurgiului (2358m), Tărâța (2414m) și Podragu (2462m) au rămas în urmă. Am făcut câteva poze din șaua Podragului spre cabană. Ne-am oprit pentru înnoptare la lacul Podul Giurgiului, străjuit spre nord de vârful Podragu. Lacul Podul Giurgiului este pe partea sudică a Făgărașului, ca într-o găleată. N-ai semnal la telefon și e o liniște deranjată doar de turiști sau de mioare. Ne-a plăcut locul… Lacul mai avea încă porțiuni cu zăpadă. Spre est se vedea trapezul inconfundabil Viștea-Moldoveanu cu deja celebra crăpătură. Doi tineri din străinătate au ajuns odată cu noi la lac și de cum l-au văzut s-au dezbrăcat și au sărit în el. Nici n-au intrat bine că în două secunde erau înapoi pe mal, probabil din cauza apei prea reci, iar ei prea încinși de pe drum… mă mir că n-a crăpat vreunul…

După ce am aranjat corturile am pregătit cate ceva de-ale gurii. Am mai stat la taclale cu un gâtuleț de țuică. Teo își pusese cortul mult mai sus pe poteca spre vârful Mircii. Avea o vedere de ansamblu asupra lacului… Bogdan era în convalescență după operația de apendicită și se cam resimțea după efortul depus. Ne gândeam să mai rămânem încă o zi să ne refacem. Plecasem cu gândul să mergem relaxați, nu ne grăbea nimeni, aveam timp berechet la dispoziție. A trecut și noaptea asta în liniște și pace. De dimineață, la micul dejun, încă mai discutam despre plecare. Până la urmă Teo s-a hotărât să plece, iar eu și Bogdan am hotărât să mai rămânem o zi. Cum mâncam noi liniștiți, dintr-o dată, Teo ne spune să-i dăm și lui ceva de mâncare, să-i ajungă până venim noi a doua zi, că el are doar supe la plic și ceaiuri. Ne miram noi de ce aveam rucsacii așa grei, (“hai moșucilor, hai moșucilor”).

Restul zilei a trecut pe nesimțite, am dormit, am mai stat să admirăm peisajul, ne-am mai plimbat prin împrejurimi, am făcut multe poze, toate într-o liniște deplină. După amiază, o turmă de mioare cu ciobani și câini a traversat locul de campare, ronțăind la iarbă, iar noi le-am pozat și filmat. O zi superbă cu o seară la fel, în care am reușit să ne odihnim pentru continuarea drumeției. Și iată că a venit și ziua următoare în care după micul dejun și cafea, ne-am strâns corturile și am plecat spre lacul Capra. Am trecut de vârful Mircii (2470m), vârful Arpașul Mare (2468m), Monumentul Nerlinger, care are povestea lui tristă. Până la Monumentul Nerlinger ne-am întâlnit pe potecă cu un fost coleg de serviciu, despre care nici nu știam că e montaniard. Ne-am îmbrățișat și am făcut un mic popas să schimbăm impresii… Toți eram cu aparatele foto atârnate de gât, însă niciunul n-a fost inspirat să imortalizeze momentul. Noroc cu cineva din gașca lui Mircea L., care a făcut vreo două poze cu noi pe creasta Făgărașului. Chiar ne gândeam, după ce ne-am despărțit, că ne întâlnim (mai des) pe munte decât în București… Oricum, bucuria revederii mai ales în asemenea condiții a fost mare și merita amintită aici.

Am continuat cărarea de creastă ocolind prin dreapta vârful Arpașul Mic (2460m) și iată-ne ajunși “La Trei Pași de Moarte”. Da, așa-i spune unei porțiuni de câteva zeci de metri de potecă de creastă, ce are un grad destul de ridicat de dificultate. Există și varianta de ocolire prin valea dinspre nord, însă durează, deoarece trebuie să cobori o diferență de nivel de peste 200m ca apoi să urci din nou pe creastă. Am ales varianta “grea” sau rapidă și am înfruntat destinul. Totul a decurs bine, iar la capătul porțiunii ne aștepta “premiul”: Fereastra Zmeilor, o formațiune de stâncă asemănătoare cu o arcadă. Pe care am pozat-o. Am luat și o mică pauză de respiro în care ne-am mai aranjat după aventura celor “trei pași de moarte”…

Vârtopelul (2385m) ne aștepta să-i trecem pe la poale ca apoi să-l urcăm până aproape de vârf. Ceea ce am și făcut, însă limbi de zăpadă încă persistente în iulie ne-au îngreunat puțin drumul. Dar a fost bine până la urmă, mai grea a fost coborârea la lacul Capra (2230m) din cauză că e destul de abruptă iar noi destul de obosiți. Aici ne aștepta Teo, care deja se împrietenise cu toți turiștii. Ne-am aranjat corturile, am schimbat impresii și am petrecut după amiaza și seara făcând poze. Am făcut și câteva poze de noapte cu expunere lungă care au ieșit foarte de bine.

De dimineață, după cafea și câteva înghițituri de păpică, am urcat doar cu rucsacii de tură pe Vânătarea lui Buteanu (2507m), ce se află aproximativ la jumătatea masivului Făgăraș. Dacă ai noroc de vreme bună, poți vedea toată creasta spre est și spre vest destul de bine, recunoscând toate vârfurile importante. Am făcut iarăși multe poze, din care vă arăt câteva.

La coborâre, nori negri se adunau înspăimântători spre sud. Deh, Făgărașul… așa adună el norii mereu… Până am ajuns la corturi și le-am strâns, deja se înnourase bine, iar frontul se apropia din ce în ce mai mult de noi, așa că am hotărât să coborâm la Bâlea și să purcedem spre casă. Poteca spre Bâlea era la fel de aglomerată, în ambele sensuri, cu tot felul de “turiști” care mai de care, cu echipament neadecvat muntelui. Noi (și nu numai noi) îi numim “pantofari”; și iar mi-am adus aminte că nu mai vreau pe munte în plin sezon. Ne-am orientat către telecabină pentru a ajunge la Bâlea Cascadă. Am fâcut câteva poze din telecabină, apoi ne-am pregătit pentru aventura vieții de montaniard: autostopul. Trebuia să ajungem la păstrăvăria Sâmbăta, unde ne lăsasem mașina.

Cu autostopul, drumul a avut trei aventuri… În prima dintre ele, abia după două ore de făcut autostopul, ne-a luat un bucureștean, care ne-a povestit că și el a fost în situația asta și nu-l lua nimeni, așa că ne înțelege și vrea să ne ajute, doar că o ia spre Sibiu și ne va lăsa un pic mai jos de Cârțișoara, la DN1 (E68 Sibiu-Brașov). I-am mulțumit frumos pentru gest, mai ales pentru că n-a vrut să ne ia bani. După câteva zeci de minute de autostop pe DN1, ne-a luat un nene binevoitor ce se ducea la Brașov, așa că ne-a lăsat la intrarea în Sâmbăta de Jos. Aici, după alte câteva zeci de minute de așteptare, ne-a luat un autobuz cu pelerini, ce mergeau la Mânăstirea Sâmbăta să se roage. L-am mulțumit pelerinilor și șoferului pentru bunătatea de care au dat dovadă, apoi am coborât. În sfârșit eram în mașina noastră pe drumul spre casă.

Aventură nene, nu glumă, amintirile persistă și azi. Ne-am bucurat de fiecare clipă și ne-am simțit bine. Au fost și momente mai dificile însă le-am trecut cu bine. Emoția fiecărei ieșiri pe munte nu se poate compara sau expune în cuvinte. Iubesc Făgărașul cum iubesc pădurea și fiecare colț de natură. Știu că și el mă iubește, mi-a dovedit-o de atâtea ori! Mulțumesc, Făgăraș drag! Ai locul tău de cinste în inima mea.

Le mulțumesc mult lui Teo și lui Bogdan pentru unele dintre poze. Partea I aici.

S-a mai terminat o tură de câteva zile de relaxare în Făgăraș. Vremea frumoasă și amici de munte m-au însoțit într-o aventură de neuitat. Plecat-am doi din București să-l luăm pe-al treilea din Ploiești într-o dimineață superbă de iulie. Știind că venim, și având tot timpul de pregătire (drumul București-Ploiești, aproximativ o oră), Teo tot a reușit să întârzie vreo jumătate de oră până să coboare. Parcă era o prințesă ce se lăsa așteptată… Spre prânz ajunsesem deja la păstrăvăria din localitatea Sâmbăta, una din porțile de intrare în masivul Făgăraș. Aici am lăsat mașina și ne-am pregătit bagajele destul de grele. Am împărțit țuica, erau câte două jumătăți de căciulă. Teo a zis că nu bea… deh baiat cuminte. Nicio problemă, las’ că bem noi, așa că am luat una eu și una Bogdan. Am plecat ușurel spre cabana Sâmbăta pe triunghi roșu, amintindu-mi atât de plimbarea din 2007 cu iubita mea dragă, cât și de multe alte ture Făgărășene.

	Mânăstirea Sâmbăta – Cabana Sâmbăta – Fereastra Mare a Sâmbetei
	Creasta Făgărașului până la Lacul Capra
	Vârful Viștea Mare – Vârful Moldoveanu – 15 minute spre sud
	Lacul Capra – Vârful Vânătarea lui Buteanu
	Coborâre Lacul Capra – Bâlea Lac

Am poposit spre după amiază, ca băieții veseli (aveam niște fețe de intelectuali sobri) la cabana Sâmbăta (1401m) unde ne-am luat și trei paturi, de lene să nu mai desfacem corturile. Am petrecut seara cu ochii spre Fereastra Mare a Sâmbetei (2188m) străjuită de Coltul Bălăceni (2285m) în stânga și de Muchia Slăninei (2268m) în dreapta, dar și cu nerăbdarea de a urca pe creastă. Evident că nu a lipsit gâtul de țuică și berea rece. Plecasem într-o tură de relaxare totală, liniștiți, nu ne grăbea nimeni… voiam să savurăm muntele pe-ndelete. Așa că a doua zi nu am avut altceva de făcut decât să urcăm în creastă și să ne oprim în Fereastra Mică a Sâmbetei (2196m). Am mers atât de puțin pentru că pe creastă, în șaua din Fereastra Sâmbetei se pusese ceața, iar noi voiam să facem poze. Pe urcuș ne-am oprit să facem un ceai. Ne era tare dor de gustul ceaiului de cimbrișor, pe care l-am adunat de pe potecă. La masa de seară, din Fereastra Mică, i-am invitat pe amicii de tură, la mine în cort. Ne-am delectat cu un gât de țuică și am pus de mâncare. Teolică a supt aprig din sticla de țuică, deși zicea că e băiat cuminte…

A treia zi, chiar de Sf. Ilie am plecat spre vest pe marcajul de creastă dungă roșie parcurgând toate vârfurile până la refugiul Viștea Mare (2320m). Am făcut și câteva popasuri printre vârfurile Gălășescu Mic (2398m), nu mai știu dacă ne-am oprit în Fereastra Răcorele (2297m), apoi pe Vf. Gălășescu Mare (2470m) și Vf. Galbenele (2436m) ca apoi să trecem de Vf. Hârtopul Ursului (2454m) până la refugiul Viștea Mare. Traseul e destul de ușor mergând doar pe curbă de nivel cu mici suișuri și coborâșuri lejere.

Am făcut multe poze spre amintirea clipelor petrecute pe creasta Făgărașului, că doar e muntele meu de suflet.

Făgărașul, a rămas pentru totdeauna muntele meu de suflet, poate pentru că a impus respect și m-a făcut să învăț foarte repede multe din lecțiile pe care le oferă cu generozitate, să-i simt sufletul și să-l iubesc, dincolo de lumea materială.

Edi G.

După amiază, la refugiul Viștea se pusese pe o ploaie repezită de vară. Ajunsesem destul de devreme și încă nu ne hotărâsem dacă să dormim în refugiu sau să scoatem corturile. Teo tindea către refugiu, iar Bogdan și cu mine voiam la cort. Până la urmă am rămas în refugiu, dar spre seară se aglomerase mult prea tare. După câteva discuții în contradictoriu, s-a făcut loc pentru toată lumea… Bref… Mai bine ne-am fi scos corturile… Dar să revenim la povestea frumoasă, după ploaie a apărut un curcubeu superb cu soarele la apus. Bineînțeles că l-am fotografiat și vi-l arăt și vouă. Cu chiu cu vai am supraviețuit nopții în aglomerația din refugiu, astfel încât a doua zi am reușit să plecăm mai devreme, fiindcă aveam rucsacii deja făcuți, nu a trebuit decăt să împachetăm sacul de dormit, frontala și ce mai rămăsese din micul dejun.

Și iată-ne cucerind vârful Viștea Mare (2527m)… Pe urcuș, Teo glumea cu noi îmbărbătându-ne de la spate cu fraza: “hai moșucilor, hai moșucilor…” Odată ajunși am început să pozăm la greu, până ne-am tras sufletul… Aglomerație ca pe autostradă în sezon… Teo s-a oferit să rămână de strajă la rucsaci pentru că dăduse o fugă pe Moldoveanu cu o seară înainte. Așadar am plecat cu Bogdan spre vârful Moldoveanu (2544m) înarmați doar cu aparatele foto. Poteca de Moldoaveanu se desprinde spre sud din cea de creastă și are marcajul punct roșu. Indicatorul ne spune că avem de parcurs 15 minute… pe care i-am parcurs.

Pe vârful Moldoveanu aceeași aglomerație de nedescris, grupuri de turiști străini amestecați cu grupuri de-ai noștri se perindau pe-acolo; cu greu puteai face o fotografie singur, doar cu vârful. Era și un moșulică bulgar îmbrăcat cu niște pantaloni legați cu sfoară și încălțat cu teniși, într-o cămașă de in și-n cap o pălărie… Am rămas șocați de cum era îmbrăcat și locul unde se afla, n-am avut inspirația să-i facem măcar o poză. Grupuri de cehi, unguri, israelieni, polonezi și cercetași de-ai noștri… se tot fâțâiau pe vârf. Era ceva de neimaginat, mie unul nu prea mi-a plăcut aglomerația asta, dar ce să faci, eram în plin sezon… și lumea, ce să vezi, a descoperit muntele… Atunci mi-am promis că voi evita perioada de sezon, cel puțin în zonele populare.

După pozele cu greu făcute, ne-am întors la rucsaci. Teo își clătea ochii pe niște cehoaice sau unguroaice… L-am trezit din visare și am coborât spre vest. Partea a doua aici.

Mi-aduc aminte cu nostalgie de acei ani ai tinereții când mergeam fără griji și probleme pe unde ne tăia capul… Ne trezeam într-o dimineață oarecare cu gândul: “Hai pe munte” și într-o oră-două eram deja la gară și ne urcam în tren… Aproape la fel s-a întâmplat și într-o vară din anii 2000 (nu mai țin bine minte dacă era în 2001 sau 2002).

Am sunat 2 amici despre care știam că sunt dispuși să meargă pe munte aproape tot timpul – Irina și Edi; și fiind vacanță am și plecat. Voiam să intrăm în Făgăraș prin vest așa că am plecat spre Râmnicu Vâlcea. Acolo ne-am întâlnit cu un amic al Irinei care ne-a întâmpinat la gară și ne-a urat “tură ușoară”.

Ooo, dar prin câte peripeții am trecut până să ajungem pe cărarea spre Suru… Am așteptat câteva ore în gară, un alt tren care mergea pe Valea Oltului. Între timp, ne gândeam că poate fentăm atâta așteptare cu vreun microbuz, ceea ce am și făcut, dar ghinion… microbuzul făcuse pană în Călimănești. Din locul unde a făcut pană până la gara din Călimănești erau vreo 3 km așa că, să ne fi văzut cum alergam cu rucsacii în spinare prin Călimănești ca să prindem trenul ce urma să ne lase în halta nod de cale ferată Podul Olt.

Am avut noroc și am prins acel tren dar până la Sebeșul de Sus mai era cale lungă… Din Podul-Olt, dintre toate mașinile ce “nu” treceau pe-acolo am avut șansa să ne ia o… căruță… ce ne-a dus cu viteza luminii stinse, vă dați seama, doar până la drumul de intrare spre Sebeșul de Sus. Norocul nostru a fost, că vara, ziua e mai lungă iar soarele apune destul de târziu…

Aici am stat câteva zeci de minute bune până să treacă pe acolo vreo mașină sau alt mijloc de transport, dar într-un târziu ne-am suit în bena unei basculante care ne-a dus până în Sebeșul de Sus. Eram deja pe cărare spre Suru…

Am urcat cât am putut de mult în seara aceea iar pe la 9 am găsit un luminiș unde ne-am așezat tabăra. Fusese o zi de pomină…

Dis de dimineață soarele își făcea deja de cap printre brazii din apropierea corturilor facând să dispară roua așternută peste noapte. Ne-am trezit. În două ore eram deja pe potecă urcând voioși spre refugiul Suru. Aici am aflat câteva povești despre fosta cabană care arsese. Acum aflu de pe net că s-a construit o cabană nouă. Sper să ajung s-o văd cândva.

Am facut un popas pentru masă și într-o ora eram deja pe traseu spre Șaua Surului (2110m). Spre dupa-amiază am ajuns și ne-am așezat corturile lângă alte câteva. Vremea buna ne-a ajutat, deși noaptea era destul de frig. Pe vremea aceea aveam saci de dormit de vară, iar cortul meu, încă era un “Făgăraș 2”. Foarte bun în condiții de frig.

A doua zi am mers până la Cabana Negoiu. Din pacate, în seara aceea, amicul meu Edi a băut câteva căni de coniac în plus cumpărate de la cabană. I s-au împleticit picioarele printre ancorele cortului meu și a căzut fix peste el. L-a făcut ferfeniță… Și era un cort destul de bun pentru acele vremuri (avea 6,4 kg!).

În noaptea aceea am dormit aproape sub cerul liber care se vedea (romantic – sic) printre rupturile cortului. Ce-i drept m-am cam suparat pe Edi atunci, dar acum, după atâția ani îmi amintesc cu nostalgie și cu zâmbetul pe buze, de acele întâmplări. Bineînțeles că l-am iertat pe Edi în urmă cu mulți ani, însa am rămas fără cortul acela la care țineam foarte mult. De ce? Pentru că a doua zi de dimineață, de supărare că nu pot continua tura, am coborat împreună cu Irina prin cariera de marmură din Porumbacu de Sus, lăsând cortul “cadou” muncitorilor de acolo. Am avut noroc cu o basculantă ce transporta marmură că ne-a luat până la Porumbacu de Sus, pentru că dumul este foarte lung (aproximativ 30 de km).

Nu mai știu cum am ajuns acasă, cert e că tura, deși începuse promițător, s-a terminat destul de neplăcut pentru mine. Edi rămase pe creastă și a continuat de unul singur. Nu știu pe unde a luat-o sau ce-a mai făcut pentru că nu am mai vorbit cu el de-atunci. Auzisem că a plecat în Italia… Edi, dacă vezi cumva aceste rânduri dă un semn, te rog!

Aceasta a fost o tură de pomină… scurtă… și… neterminată. Poate o voi termina cândva, cine știe…

În dimineața următoare… surpriză… M-am trezit cu chef nebun de aventuri pe munte… Mă odihnisem foarte bine și i-am dat lui Teo vestea cea bună. Vom continua călătoria. Bineînțeles că s-a bucurat și am plecat încrezători mai departe după cafeluță și după ce ne-am asigurat că am umplut toate bidoanele “full” cu APĂ :).

Prima parte a poveștii o puteți citi aici: Făgăraș – Urlea 2009 (1).

	Localitatea Breaza – Colții Brezei – Cabana Urlea
	Cabana Urlea – Vf. Moșu – Piscul Somnului – Vf. Urlea – Traseul de creastă
	Vf. Urlea – Vf. Mogoș – Vf. Cheia Bândei – Colțul Bălăceni – Fereastra Mare
	Fereastra Mare a Sâmbetei – Cabana Sâmbăta – Hotel Floarea Reginei

Vremea ținea cu noi așa că am urcat spre creasta Făgărașului. Drumul urca agale prin pădurea de brazi, spre sud-vest-vest. La un moment dat se termină și jnepenisul și ieșim în golul alpin. Ultimele poze cu cabana Urlea, le facem într-o mică “pauză de dulciuri”.

Multumesc Teo pentru fotografiile făcute de tine.

Ici și colo câte o tufă de afine sau de zmeură ne oferă fructele lor proaspete. Drumul continuă pe culmea Muşuleața aproximativ paralel cu creasta principală (cea care trece prin Curmătura Zârnei – refugiul Zârna) și se unește cu aceasta imediat după vârful Urlea (2474m).

Însă până acolo mai e…

Între timp cerul se umple de nori, ceața se ridică pe versantul nordic. Mergem pe o potecă apropiată din ce în ce mai mult de un grup de stânci, cu pereți drepți, pe care se poate face alpinism. Teo mi-a povestit că s-a cățărat pe acei pereți cu ani în urmă.

Poteca traversează ușor spre sud, ocolind vf. Moșului (2273m) mai urcă puțin și ajunge la aproximativ 2300m. În stânga vedem lacul Urlea, iar în dreapta lacului (spre vest) se înalță semeț vârful Dara (2501m, 2506m – Hartopul Darei, 300m mai spre sud). Spre nord, chiar în fața potecii noastre vedem vârful Urlea (2474m) cu alt pisc mai mic la poalele lui.

Acest vârf mai mic se numește Piscul Somnului și a fost locul ideal pentru campare, în mare grabă, deoarece o ploaie destul de puternică ne-a cam prins din urmă. Dupa ce ne-am așezat cât de cât, scuturându-ne de ploaie, un ceai fierbinte a fost binevenit. Am mâncat, fiecare în cortul lui, am tras un pui de somn (deh… Piscul Somnului) și după vreo 2 ore, când ploaia s-a oprit pentru vreo jumătate de oră, am ieșit la pozat…

Norii destul de groși și ceața plimbându-se ca la ea acasă, nu prea ne-au lăsat să facem cine știe ce poze, iar ploaia ne-a băgat destul de repede înapoi în cort. Așa că, pe o vreme ca asta nu-ți rămâne decât să dormi. După o scurtă vizită fiecare în cortul celuilalt pentru poze cu fisheye-ul, ne-am băgat la săculețul de dormit și nu ne-am trezit decât pentru nevoi.

A doua zi, am prins o scurtă perioadă de vânt fără ploaie ca să se zvânte corturile de apă, am împachetat și am continuat drumul spre vest fix peste vârful Urlea. La coborâre, un grup de turiști ucraineni, cam la vârsta a doua – a treia, urcau vârful Urlea fără rucsaci, pentru palmares și poze. Noi am continuat spre vest trecând de vârful lui Mogoş (2395m), Cheia Bindei (2383m) și vf. Colţul Bălăceni (2285m) coborând în Fereastra Mare a Sâmbetei (2268m).

După un scurt popas, am hotărât să coborâm în special din cauza vremii nefavorabile care nu dădea semne de ameliorare. Am fi vrut să ajungem pe Moldoveanu dar vremea se încăpățâna să fie ploioasă. Turna cu găleata iar noi am luat-o pe poteca spre cabana Sâmbăta. După-amiază am băut o berică rece și ne-am petrecut făcând poze și povestind diverse.

Ploaia se oprise, aici la 1400m era mult mai senin decât pe creastă. Câteva raze de soare chiar își făcuseră timid apariția. Cam așa se termină aventura din Făgăraș – 2009 cu Teo.

Demn de povestit este faptul că la coborare, aproape de păstrăvărie, pe la 6 seara, un mic grup de 3 persoane, doua femei și un bărbat, probabil foarte credincios, voiau să urce până la cabana Sâmbăta, mai precis la chilia părintelui Arsenie Boca. Total neechipați, cu sacose de mână și cu umbrelă, în papuci și fără lanternă dar și cu dorința să se întoarcă până seara, au avut totuși noroc cu noi.

Le-am povestit că, la cum sunt “echipați” vor ajunge la cabană, în cel mai fericit caz, în jurul orei 9 seara. Dacă ar mai fi stat vreo jumătate de ora la chilie, (pentru ritualuri, rugăciuni), s-ar fi întors în plină noapte, prin padure, fără lumină.

Eu cred că le-am facut un bine, întorcându-i din drum. Chiar dacă i-ar fi călăuzit vre-un înger păzitor… dar… cine sunt eu să-i judec pe oameni…

O… ce tură… A trecut ceva vreme de când am fost în această tură, dar amintirile și emoțiile mă încearcă la fel de puternic. Prin ce-am trecut, nu pot să explic în cuvinte simple… a fost o experiență extraordinară pe care o voi povesti în rândurile ce urmează.

Iată-mă în concediu cu gândul la o tura pe munte. Cu cine să merg? Bogdan, proaspat operat, în convalescență, bineînțeles că nu era disponibil. Așadar, m-am gândit mai bine și mi-a venit ideea. Ia să-l sun eu pe Teo, fost coleg de serviciu, bun amic, despre care știam că se duce pe munte. Nu ne mai auzisem cam de multișor și mi-am zis că venise momentul să-i aud vocea. Nici n-a stat pe gânduri și a acceptat, deoarece este un iubitor de munte ca și mine.

Multumesc Teo pentru fotografiile făcute de tine.

A doua zi, eram deja la Ploiești cu rucsacul în portbagaj și cu Teo pe scaunul din dreapta. După o scurtă vizită la un hipermarket pentru proviziile de mâncare am plecat întins spre Brașov cu gândul să intrăm în masiv dinspre nord, prin dreptul vârfului și cabanei Urlea. Pe drum am oprit în Comarnic să luăm câteva lipii deoarece intră mai bine în rucsac, nu ocupă prea mult loc și țin destul de bine.

De la Predeal am făcut stânga, pe drumul spre Zărnești prin Tohanul Nou. După Șinca Nouă, am făcut stânga, chiar pe drumul de sub munte. Deși nu e atât de bun calitativ, ne-am bucurat că mergem pe el pentru că eram mai aproape de muntele nostru drag. După alți câțiva kilometri am văzut indicatorul de stânga spre localitatea Breaza, știind de pe hartă că de acolo pleacă trei trasee spre cabana Urlea.

Unul ocolește Colții Brezei prin stânga, al doilea merge aproximativ pe curba de nivel urcând ușor prin dreapta Colților Brezei, iar al treilea urmează, mult mai prin dreapta, valea Brezcioarei, iar apoi, urcă pieptiș spre stânga, ajungând să se intersecteze cu traseul al doilea, care după încă vreo oră de mers, ajunge, într-un final, la cabana Urlea.

În Breaza, oamenii sunt liniștiți, curați, ospitalieri, deh… oameni de la munte… Am mers până la marginea dinspre nord a localității, unde cabana Popasul Vânătorilor ne aștepta cu porțile deschise. Acolo am avut parte de o surpriză plăcută. Administratorul cabanei, un cunoscut de-al lui Teo, fost cabanier la Negoiu, un om deosebit, ne-a lăsat să parcăm mașina chiar în fața cabanei. Asta mi-a dat încredere și siguranță, că mașina nu va păți nimic, cele câteva zile de peripeții pe creste.

	Localitatea Breaza – Colții Brezei – Cabana Urlea
	Cabana Urlea – Vf. Moșu – Piscul Somnului – Vf. Urlea – Traseul de creastă
	Vf. Urlea – Vf. Mogoș – Vf. Cheia Bândei – Colțul Bălăceni – Fereastra Mare
	Fereastra Mare a Sâmbetei – Cabana Sâmbăta – Hotel Floarea Reginei

Popasul a durat cam o oră, am mâncat, ne-am pregătit rucsacii de drum, iar siesta nu se putea fără o bere rece și atât de bună încât am uitat cu desăvârșire, amândoi, să ne luăm… APĂ! Am plecat noi ca “o floare”, vorba unei colege, am trecut de mânăstirea Breaza, am trecut și de drumul forestier ce continua în dreapta pe firul apei (valea Brezcioarei), iar la vreo jumătate de oră, poate vreo oră, pe poteca din pădurea de la poalele Colților Brezei, ce să vezi?

Ni se facu’ un pic de… sete… iar bidonul… gol. Și de aici… numai gândul că nu avem apă, ne accentua setea cu fiecare pas. Prima data ne-am gândit că vom găsi vreun pârâiaș pe drum și vom umple bidoanele cu apă proaspătă. Ei aș… nici urmă de vreun pârâiaș… Am mai mers vreo oră și am dat peste o pajiște plină de zmeură și mure. Bune, coapte, dulci, dar nu prea țin de sete… Am mai cules de pe lângă trunchiul brazilor iarba numită popular măcrișul iepurelui sau măcriș de pădure. Puțin acrișoară, seamănă la aspect cu trifoiul, ne-a mai potolit pentru câteva minute setea.

Am mai mers preț de încă o oră și am dat de un indicator pe care scria că mai e o jumătate de oră până la cabana Urlea. Bucurie mare, însă soarele apuse demult, gura ni se uscase de tot, limba parcă era un obiect în plus în gură, de aveai senzația că vrei să o scuipi afară. În momentele astea mi-a venit în minte un episod cu Bear Grylls de pe Discovery, în care își păstra urina într-o piele de șarpe ca să se hidrateze mai târziu când i s-o face sete… Ce vorbești… nici urină n-aveam, pentru că mă ușurasem în urmă cu vreo oră. Dar în nici un caz n-aș fi încercat așa ceva…

Se lăsase întunericul destul de bine. Teo o luase înainte, fiind mai bine antrenat. Ulterior am aflat că luase hotărârea să ajungă la cabană și să se întoarcă după mine, cu apă; într-un moment când eram destul de departe unul de altul și nu mai voia să se întoarcă să-mi spună. Am rămas puțin surprins de decizia lui.

Neștiind de planurile lui Teo, m-am oprit să-mi scot lanterna, apoi mergeam ca teleghidat, iar pădurea, parcă nu se mai termina. Cred că trecuseră vreo 20 de minute, iar de Teo nu aveam cum să dau… Atunci m-am hotărât să mă opresc și să-mi găsesc un loc unde să pun cortul. Planul era să apuc să-l pun până să se lase bezna de tot, deși când m-am uitat mai bine fără lanternă, era deja noapte, pădurea deasă, iar cerul nu se mai vedea deloc. Locuri de cort nici vorbă, eram pe curba de nivel, în stânga deal, în dreapta, vale. Găsisem un loc mai ferit între doi brazi mai falnici, în pantă, și m-am apucat să-mi întind cortul.

Doar ce-am scos bețele și cuiele și aud în depărtare vocea lui Teo care mă striga. Edilicăăă…, încă puțin și am văzut raza de lumină a lanternei lui. Am strigat destul de încet, pentru că aveam gura uscată, dar m-a auzit. Venise cu apă rece de la izvorul de lângă cabana Urlea.

Am băut aproape un litru de apă, timp în care Teo, să-i dea Dumnezeu sănătate, mi-a spus că nu mai sunt decât vreo 5-10 minute până la cabană. Dar vezi, pentru că nu am știut, pentru că pădurea părea că nu se mai termină, întunericul devenise aprope de nepătruns și eram uscat până în esofag, nu am mai continuat drumul. În cele din urmă am strâns cortul pe jumătate desfăcut și am ajuns în sfârșit la cabană.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la izvor și să mă bălăcesc în torentul de apă.

Vă dați seama, desigur, că așa ceva nu se face la munte. Este o scăpare nepermisă unui montaniard, scăpare ce ne-ar fi putut costa chiar viața în alte condiții… Auzi, să uităm să ne luăm apă… bine că nu ne-am uitat și capul…

E bine de știut că pe acel traseu (punct roșu) dintre localitatea Breaza și cabana Urlea, nu e apă! Trebuie să vă alimentați de jos măcar cu un litru de apă de persoană. De atunci, grija primordială a mea când plec pe munte, este APA! O greșeală de genul ăsta nu se face de două ori.

În fine, ne-am culcat la priciuri, unde mirosul de mucegai persista destul de puternic, deoarece cabana Urlea este lăsată în paragină de cei ce o au în concesiune. Dar despre starea cabanei Urlea voi scrie un alt articol separat.

A doua zi ne-am trezit devreme. Eu mă simțeam epuizat (deh, muncă sedentară). Ne-am hotărât să coborâm pentru că eu nu mă simțeam în stare să continuu. După ce-am băut cafeluța de dimineață și am mâncat puțin, ne-am făcut plinul cu apă și… dacă tot trebuia să coborâm hai să încercăm un alt drum…

Am luat-o pe creasta Colților Brezei în speranța că ne vom întâlni cu traseul de coborâre de pe partea dreaptă. După câteva zeci de metri am ajuns la un impas.

Poteca se cam termina iar în fața noastră se înălțau falnic niște stânci (deh… Colții Brezei) pe care nu-i puteam trece așa ușor. Am luat o “pauză de ciocolată” și ne-am întors la cabana Urlea. Atunci ne-am hotărât să mai stăm o zi dacă tot suntem la munte, ne odihnim “ca lumea” și vom coborî a doua zi.

Zis și făcut, mi-am instalat cortul în fața cabanei pe un petec de iarbă mai plat. Teo a preferat să doarmă tot la priciuri. Eu însă mă săturasem de mirosul de mucegai. Ziua a trecut calmă, am făcut poze și ne-am relaxat. Se simțea nevoia de odihnă la mine, deoarece, ducând o viață sedentară din cauza serviciului, orice efort mai mare se simțea din plin, iar în urmă cu o zi, efortul a fost destul de mare, la care s-a adăugat și stresul lipsei de apă…

Vremea părea că va rămâne bună deși câteva fire de nori lungi și subțiri, probabil în straturile superioare ale atmosferei, prevesteau schimbări spre o vreme mai neprietenoasă. O familie de culegători de afine ne-a ținut companie în acea zi. Am mâncat afine pe săturate, dar și o tocănița extraordinară pregătită de ei la ceaun, cu de toate. A fost atât de bună… deh, apă de izvor, legume netratate, sarea gemă, totul natural. Acea zi a decurs perfect, apusul de soare superb, noaptea liniștită.

Continuarea acestei aventuri o puteți citi în partea a doua Făgăraș – Urlea – Sâmbăta – 2009 (2).

Sunt foarte emoționat scriind aceste rânduri, pentru că am cunoscut două fete simpatice, pe Magda și pe Irina cu care am plecat într-o tură pentru începători, deoarece Magda era începătoare pe munte. Am ales să urcăm în Făgăraș pe la Sâmbăta iar scopul era să mergem cât putem de mult pe creastă spre vest, însă tura s-a limitat la Fereastra Mare a Sâmbetei și înapoi.

Mânăstirea Sâmbăta – Cabana Sâmbăta – Fereastra Mare a Sâmbetei – retur

Din exces de zel am făcut o greseală, de care nu mi-am dat seama atunci, pentru că am ajuns la Sâmbăta pe la patru dupa amiaza, am lăsat mașina în curtea mânăstirii și am plecat deja în tură, obosiți de pe drum. Corect ar fi fost, mai ales pentru începători, să înnoptăm undeva la mânăstire sau mai sus puțin, ca apoi, a doua zi, odihniți, să plecăm mai departe.

Dar eu eram nerăbdător să ajung în mijlocul naturii și le-am convins să mergem mai departe cât putem și să înnoptăm în pădure, pe poteca spre cabana Sâmbăta (1401m). Mare greseală, nu m-am gândit că Magdei o să-i fie frică noaptea în pădure și n-o să doarmă deloc. A stat de veghe ascultând tropăitul furnicilor pe firul ierbii. Fiecare zgomot, cât de mic, era un semn că vine ursul, sau că vom fi înghițiți de cele mai teribile creaturi ale nopții… brrr…

Am campat în poienița unde se termina odinioară drumul de mașină, pentru că anul următor o viitură puternică a distrus mare parte din acest drum. Bine că locul este lângă valea Sâmbetei care susura destul de zgomotos acoperind alte zgomote, că de-ar fi fost liniște era și mai și… S-ar fi auzit până și cel mai mic zgomot, al unei frunze căzute pe tenda cortului iar teroarea ar fi crescut la cote inimaginabile… Îmi pare rău că nu mi-am dat seama atunci, pentru că n-aș fi chinuit-o în halul ăsta… În schimb Irina n-a avut nimic, a dormit buștean, fără probleme.

Evident că, la prima rază de lumină, Magda s-a mai liniștit și cred că a ațipit un pic câteva minute. Oricum soarele era sus pe cer când ne-au trezit măgărușii de la cabană care coborau singuri pe potecă. De altfel se știe că măgărușii au capacitatea de a se orienta și pot merge singuri fără să se rătăcească. Ba mai mult, când vrei să faci o potecă sigură, lasă un măgar să îți arate drumul. Întotdeauna îți va arăta cel mai bun drum posibil, dar și sigur, din punctul de vedere al solidității solului. Măgarii nu merg pe unele poduri de gheață sau pe pământ nesigur (mlaștini sau unde simt ei că dedesupt e ceva în neregulă). Foarte interesant este acest comportament al măgărușului…

După ce am băut cafeluța, am mâncat și am strâns rucsacii, am plecat ușurel pe potecă, spre cabana Sâmbăta. Drumul destul de lejer, ne-a oferit și câteva pauze de odihnă și poze. După vreo două-trei ore de mers ușurel am ajuns la cabană. Am campat, am pregătit o cafeluță și ceva de mâncare. Între timp Magda a tras un pui de somn pentru că era nedormită de noaptea trecută.

Irina se juca cu aparatul foto pozând tot felul de lucruri, unghiuri și peisaje. Fiind vară nu eram singuri, au mai venit și alți turiști care au campat în jurul cabanei, ceea ce i-a dat speranță și încredere Magdei că în noaptea ce urmează va putea dormi. Spre seară am făcut un foc într-o vatră de lângă cort și am stat privind stelele și focul. Am adormit târziu în noapte.

Dimineața în timpul cafeluței am hotărât să urcăm cât putem spre creastă, fără bagaj, doar cu un rucsac de tură. Irina era bucuroasă iar Magda voia să urce mai mult de curiozitate… Am pregătit rucsacul de tură și am plecat. Vremea ținea cu noi, era soare și cald; adierea vântului era binevenită.

Poteca merge pe firul apei până la intersecția cu traseele care duc, unul spre Vf. Cheia Bindei (2383m) marcat cu punct roșu , iar celălalt în Fereastra Mică a Sâmbetei ocolind Muchia Slăninei prin dreapta, marcat cu bandă albastră, un traseu destul de dificil.

Poteca noastră urcă direct spre Fereastra Mare, mai întâi urcând mai abrupt până în grohotiș apoi puțin mai lejer până la urcușul final spre creastă, ultimul hop. Cu opriri multe pentru odihnă și poze am ajuns până la “ultumul hop” unde ne-am oprit. Doar Irina a urcat până pe creastă făcând câteva fotografii minunate din Fereasta Mare a Sâmbetei (2188m).

La întoarcere am întâlnit un cioban și oile lui, foarte simpatic, cu care am conversat câteva minute. Până să apună soarele am și coborât, am strâns cortul, și am ajuns la mașină. Cu toții eram frânți de oboseală… A fost o excursie scurtă dar minunată cu multe amintiri plăcute, în vara anului 2006.