Da, ati ghicit, e vorba de Transilvania sau de Ardeal, pentru ca vacanta 2020 mi-a oferit cateva momente placute alaturi de Magduta, ce m-a insotit in tot acest periplu prin “tinutul de dincolo de padure”.

Fie ca e vorba de Sibiu, Sighisoara, Targu Mures, Cluj sau de satele si comunele rasfirate pe dealuri, Transilvania are un aer aparte, mai linistit, mai calm si mai distant. Noi am ajuns in cateva zone pitoresti, unde ne-am dorit mai de mult sa ajungem, ceea ce ne-a umplut inima de bucurie. Cateva zile au fost de ajuns pentru a putea parcurge peste 1000 de km (fata de Bucuresti) si de a vedea locuri cu adevarat magnifice.

Am inceput cu Sibiul, dar pana la el a trebuit sa trecem muntii. Aveam de ales intre Valea Jiului, Transalpina, Valea Oltului, Transfagarasan si DN1 cu variantele ei din jurul Brasovului. Nu ne-am gandit la variantele dinspre Moldova, deoarece ocolul era mult mai mare. Am ales culoarul Rucar-Bran pe ruta Bucuresti – Targoviste – Dragoslavele – Rucar – Bran, iar la Tohanul Nou am facut stanga spre Poiana Marului – Sinca Veche, unde ne-am oprit la “Grota cu doua Altare”, pentru a lua o mica gustare. Nu, nu am vizitat grota din lipsa de timp… E adevarat ca pe aceasta ruta, am stat peste o ora, la trei semafoare in zona Moeciu de Jos, deoarece drumurile nu pot fi reparate decat vara in plin sezon turistic, ceea ce ne-a determinat sa nu mai vizitam grota si Manastirea Rupestra de la Sinca Veche.

Totusi, am avut si un pic de noroc, pentru ca am intrat pe E68 (Brasov – Sibiu) pe la Sercaia, localitate in care s-a produs un accident la iesirea dinspre Brasov, insa, noi intrand mai spre vest, eram pozitionati dupa incident. Pe sensul spre Brasov s-a format o coada de masini de cel putin cinci km… De-aia trebuie sa fim foarte atenti cand plecam la drum si sa respectam regulile de circulatie

La Porumbacul de Jos ne-am abatut din drum pentru a vedea Castelul de Lut din Valea Zanelor de la Porumbacul de Sus, insa odata ajunsi acolo, cand am vazut ce aglomeratie era, iar vizitarea castelului ne-ar fi luat cel putin o ora si ceva, am renuntat. Am luat totusi o pauza de relaxare dupa care, urmatoarea oprire a fost la Sibiu, cu o oarecare intarziere din cauza circulatiei cu viteza redusa pe un pod… Eh… peripetii…

Ne-am cazat la Hotel Parc, langa autogara Q7 si langa Stadionul Municipal. O alegere buna, deoarece am putut folosi vaucerele de vacanta, conditiile au fost deosebite, iar zona este una linistita. Spre seara, am adormit bustean, dupa lungul drum spre destinatia noastra… Ardealul.

A doua zi am facut o plimbare prin Sibiu. Vremea a tinut cu noi. Piata Mare, Piata Mica, Podul Minciunilor, strada Cetatii cu ale ei turnuri si ziduri, Parcul Sub Arini sunt doar cateva obiective pe care le-am atins in scurta noastra vizita.

In ziua urmatoare am primit o invitatie de la Nea Fane, fostul cabanier de la Cantonul Cheia din Buila-Vanturarita, sa-i vizitam noua “locatie” o cabana micuta, fosta scoala in satul Cheia de Ramet. Toate bune si frumoase, insa noi trebuia mai intai sa ne gasim cazare in Aiud, localitatea cea mai apropiata de drumul spre Cheia de Ramet. Initial voaim sa ne cazam in Alba Iulia, insa socoteala de acasa niciodata nu se potriveste cu cea din “targ”. Asadar, in Alba Iulia am pierdut vreo ora cu telefoane si internet pentru a gasi cazare in Aiud. Pana la urma am gasit la un hotel, asa zis, de trei stele care sa primeasca si vaucere de vacanta. Am facut aproape o ora pana la Hotelul Victoria din Aiud. Am fost totusi bucurosi ca am gasit cazare. Dupa pranz, ne-am cazat apoi am plecat in cautarea Cabanei Cheia de Ramet.

Am ajuns pe la ora cinci seara in satul Bradesti, un sat pe drumul spre Ramet si Ponor. N-am stiut ca drumul e de macadam si are 26 de km, ceea ce ne-a cam umplut de praf. Printre altele am aflat ca acest drum ar vrea sa fie viitorul “Trans-Apuseni”. Se lucreaza la el, probabil ca va fi asfaltat cat de curand. Peisajul e superb, sunt cateva puncte de belvedere, de unde se vad foarte frumos dealurile, vaile si muntii din imprejurimi.

Din Bradesti, ce sa vezi… se merge pe jos, intr-o continua coborare, deoarece satul Bradesti e la 1000m altitudine, iar satul Cheia de Ramet e pe la 500m. Asa ca am luat-o agale la pas pret de vreo 4 km si jumatate. O buna parte de poteca merge de-a lugul vaii Bradestilor. Exista si marcaj turistic cruce albastra , ce face legatura cu Cheile Rametului. In satul Cheia se intalnesc mai multe trasee turistice ce strabat zona printre peisaje magnifice si locuri deosebite.

Ajunseram pe la sase si jumatate, poate spre sapte seara, exact cand amicul Radu se apuca de focul de tabara. L-am rugat sa ne lase sa preparam mai intai un pastrav pentru cina, ca apoi sa stam la o bere rece, pana noaptea tarziu, la focul de tabara. Ceea ce am si facut… Nimic nu se compara cu muzica folk ascultata seara la un foc de tabara… in compania bunilor prieteni… Eh… Macar de atata sa ne bucuram anul asta…

Bineinteles ca am ramas peste noapte la cabana fosta scoala din Cheia de Ramet, unde gazda noastra, Nea Fane ne-a primit cum a putut mai bine. Iti multumim Nea Fane! A doua zi dupa cafeu si micul dejun, am plecat spre masina lasata suuus, la 1000m altitudine, pe drumul judetean DJ750C, la Bradesti. Magda era cam speriata de cat aveam de urcat, insa incet, incet am reusit sa ajungem.

In urmatoarea zi am vizitat Salina Turda, aflata la 42 de km de Aiud. Interesanta si amenajata modern, insa comparativ cu cea de la Slanic Prahova, desi cea din urma e mai putin amenajata, parca e mult mai mare si mai spectaculoasa, din punct de vedere, sa zicem, natural. Salina Turda iti ia ochii, datorita amenajarilor, uneori exagerate. Cel putin impresia asta mi-a lasat-o mie. Si… foarte aglomerata, deh… sezon de vacanta. Ah, era sa uit: pretul de intrare in Salina Turda – 40 lei de persoana… cam piperat (tot parerea mea).

Iata ca a sosit si ultima zi a “pelerinajului” nostru prin Transilvania. Am vizitat Cetatea Aiudului, doar pe la exterior, din strada, din cauza lucrarilor ce se efectueaza la restaurarea ei. Adica, era inchisa. Apoi ne-am intalnit cu amicii de la Cheia de Ramet pentru a merge impreuna in Cheile Turzii. Am ajuns destul de tarziu, pe la ora trei dupa amiaza, eram si toropiti de caldura, asa ca Magda n-a putut merge decat pana la jumatatea Cheilor (lungimea totala de aproape 2km, marcaj punct rosu ), iar eu am insotit-o si pe drumul de intoarcere. Mi-a placut ca exista multe trasee de alpinism de diferite grade de dificultate. Nu mi-a parut rau ca nu le-am vazut in intregime, pentru ca nu pleaca de acolo. Poate vin la anul sa le termin de vazut, insa nu difera mult de alte nenumarate chei. E adevarat ca fiecare are farmecul ei, insa pe acestea, le voi vizita cu alta ocazie.

Am plecat spre casa, in jurul orei cinci dupa amiaza. La 0:33 deja eram in pat, cu dusul facut, la Bucuresti. Am mai intarziat pe drum pentru ca am facut mai multe opriri de dezmorteala. Inserarea ne-a prins la intrarea pe valea Oltului, fiind cea mai scurta varianta aleasa pentru a trece muntii. Mi-am adus aminte de sloganul site-ului “Eram fericiti… si n-am stiut!”, slogan valabil incepand cu anul acesta… O “tura” placuta, minunata, cu multe obiective atinse, in “Tara de dincolo de padure” – Transilvania.

…După 2 zile de hoinareală prin locuri dragi mie, revin la asfalt și semnal, iar telefonul o ia razna și bipăie mai ceva ca la un mixaj în club la platane… urările și gândurile năvălesc și-mi umplu tolba cu bucurie. Pentru toate acestea VĂ MULȚUMESC!

Vă întorc un mic crâmpei din sentimentele trăite, cu emoția pură și energia culeasă direct din ceea ce mă înconjoară.

Așa cum mă știți, în paradisul meu verde sau alb de la SRT (Ski Resort Transalpina), întotdeauna m-am simțit ca acasă și ca să mi se arate, încă o dată, că ceea ce iubești cu adevărat poți să dobândești, am primit neașteptat, un petic de zăpadă ca demo al noului sezon care deja se așterne. Am lăsat acolo o incantație pentru voi toți, cei care așteptați nerăbdători să vină… Hai iarnă, hai!

Duminică, am ales calea unei cărări vechi ciobănești, uitată de lume și parcă ștearsă de timp cu buretele. La intrarea pe vale, am avut senzația că un versant întreg pus la pământ de intemperii, va veni grămadă peste mine. Aici am fost tristă și deznădăjduită, dar pe măsură ce am intrat în adâncul pădurii, am simțit, cu fiecare pas, cum sălbăticia zonei în care hălăduiam mă împresoară și cum locul revine și se transformă în natură pură, aparținând unei comuniuni strânse printr-o rețea antică de rădăcini subterane, cu esențe și asocieri clorofiliene, unde trilul scurt al păsărilor are anumite înțelesuri și mirosurile emanate de animalele pădurii îți ascuț toate reflexele umane.

Eram ca niște minuscule vietăți cărora nici pașii nu li se auzeau pe covorul moale și gros de mușchi. Totul era ca o pândă, ca o mirare, ca o relevare: o pădure primară sub pașii noștri, o comoară. Pe sub crengile pline de broboane de apă am urcat pieptiș la ghici, fără țintă, pe urme amprentate în scurmături de sălbăticiuni sau pe mal de băltoace, ca să sorbim picurii de ploaie și cea mai frumoasă imagine, printre vârfurile cetinelor înmuiate în ceață vântuită, să ne lăsăm alergați de negurile trase cortină peste văi și muchii pe care ghiceam vechile sălașuri ciobanești. Am pășit pe pernițe de turbării, foste lacuri colmatate și am ieșit în gol alpin, la poteca vizibilă cât de cât, unde ne-am scufundat până la brâu printre zmocurile de iarbă aurie.

Acolo sus, între 3 ruine ale fostelor stâne și un curcubeu pal, arcuit peste lacul Vidra, în plină biciuire a vântului și în mângâierea udă a burniței peste față, am știut că râd și plâng de fericire. Și nu m-am simțit singură. V-am purtat în gând! Sper să puteți trăi și voi senzația că sunteți parte din acest minunat întreg – Natura!

Bucurați-vă!

Sfârșit de iulie, concediu, dorința de a ieși, iată premisele unei aventuri scurte și la obiect. Invitația primită de la Bogdan – YO3IXW, amicul meu radioamator, a fost primită cu bucurie, mai ales că era vorba de mers cu trenul. N-am mai mers cu trenul de cel puțin 20 de ani… Așa că am zis da în ultima duminică din iulie a acestui an. Planul era să mergem în Piatra Mare până la cabană unde el avea un pic de treabă cu un repetor și cu camera web de acolo. Nu mai mersesem în Piatra Mare de când eram copil…

Zis și făcut, numai că planurile de acasă aproape niciodată nu se potrivesc cu realitatea. De ce spun asta? Pentru că trenul pleacă destul de târziu din gara Basarab, pe la opt fără un sfert și oprind în aproape toate stațiile a ajuns în Timișu de Jos pe la unsprezece și ceva, ceea ce te cam scoate din ritmul și din energia dimineții utilă pentru urcuș. Dar să trecem peste acest aspect minor, demn de luat în seamă pentru alte aventuri.

În Timișu de Jos urma să ne întâlnim cu Cătălin -YO7GQZ si Cristina – YO7JYL din Pitești, cu care am mers până la Dâmbul Morii de unde începe “Drumul Familial”, marcat cu bandă roșie, către cabana și vârful Piatra Mare. Voioși nevoie mare, am luat-o pe poteca ce urcă ușor într-o pantă lină, spre pădure. M-am bucurat că drumul nu e greu pentru că nu mai fusesem cam de multișor pe munte. Între timp am dat drumul la aprs ca să pot vedea pe hartă unde sunt și mai ales unde sunt ceilalți. Am făcut mai multe popasuri pe traseul destur de usor, dar un pic cam lunguț. Dacă eram într-o altă echipă, rămâneam la cabană peste noapte pentru că m-am cam resimțit după cele 3 ore și un pic de mers pe o pantă domoală dar care urcă permanent. Da, într-un final, după o poieniță ce se deschide din padure se zărește frumoasa cabană din Piatra Mare.

Attila – YO6HSH, ne-a întâmpinat cu multă căldură sufletească, cu bucate și băutură din belșug. Mi-am tras sufletul apoi am ieșit să pozez împrejurimile. Cătălin a filmat câteva cadre cu drona iar Bogdan meșterea la repetor. Cristina făcea câteva legături în programul SOTA. Așa a trecut după amiaza la cabana Piatra Mare. Țin să-i mulțumesc lui Ati pentru ospitalitate și buna-dispoziție cu care ne-a întâmpinat și tratat. De asemenea vreau să-i mulțumesc Cristinei, lui Cătălin și lui Bogdan pentru invitație și companie. M-am simțit excelent alături de ei și s-au dovedit a fi adevărați prieteni.

Cristina – YO7JYL, Cătălin – YO7GQZ și Bogdan – YO3IXW au coborât mai devreme, unii pentru a ajunge la Pitești, altul pentru a prinde trenul. Eu am mai rămas cu Ati – YO6HSH să admirăm peisajul, să respirăm înca o gură de aer curat și să ne bucurăm de liniște, apoi am coborât. Vremea a ținut cu noi și a fost frumoasă până seara când am ajuns într-un târziu la Dâmbul Morii de unde m-a luat cu mașina Lucian, un alt prieten montaniard cunoscut acolo pe munte, deoarece pierdusem trenul. Mulțumesc Lucian pentru drumul de întoarcere parcurs în siguranță. Pe coborâre nu am făcut foarte mult dar m-au cam rupt bocancii la degetele de la picioare. Cred că jucau un pic în bocanci, iar panta, nu foarte abruptă, totuși și-a făcut din plin simțită prezența.

Așa se termină o tură scurtă dar foarte intensă în Piatra Mare într-o zi însorită de vară de sfârșit de iulie…

Articol preluat de pe site-ul: yo3ram.ro

Primul meu Făgăraș, primul meu Moldoveanu… Era odată un munte mare care se numea Făgăraș și mai era un tânăr dornic de noi aventuri… Despre mine e vorba, așa eram de entuziasmat încât eram nerăbdător să ajung pe munte. Așa se face că am plecat în iunie 1992, când încă nu se topise toată zăpada. Erau limbi mari de zăpadă pe coaste și pe văi.

Nu îmi amintesc toate detaliile turei în schimb știu că am plecat din Zărnești mergând spre Plaiul Foii pentru a intra în Făgăraș dinspre est. Nu mai știu dacă am luat-o pe firul apei, la fel ca în tura din 1991, sau am mers pe poteca marcată cu bandă roșie . Parcă să zic că am luat-o totuși pe poteca marcată, pentru că am vrut să vedem, Bogdan și cu mine, dacă, și cu cât e mai lung drumul pe potecă, decât cel pe firul apei, adică cât de mult ocolește poteca, față de drumul de-a dreptul.

Până la poteca marcată am făcut un popas peste noapte, la cantonul silvic Rudărița, pentru că pe drumul forestier de la Plaiul Foii spre Făgăraș, ce să vezi, pe malul celălalt al Bârsei Groșetului un ursuleț își potolea setea, după amiază pe la 4… Era negru, nu brun și când ne-a auzit s-a speriat și a intrat în pădure, dar… nici noi nu eram prea bine… am cam tras o sperietură destul de zdravănă, de am ajuns la canton în 15 minute în loc de aproape o oră, întrucât mai aveam încă vreo 4 km de parcurs.

Peste noapte a fost liniște, nu ne-a deranjat nici un urs, a doua zi am plecat pe potecă și am ieșit în golul alpin înainte de vârful Comisul (1883m). Ne-am oprit undeva la un izvor să luăm apă și am plecat mai departe. În câteva ore de mers am ajuns în dreptul vârfurilor Berevoiescu (2300m) și Belia Mare (2295m). Ne-am îndreptat către refugiul de pe platoul de la Berevoiești care era de tipul “vagon” din tablă sudată pe structură de cornier gros. Am oscilat între a pune cortul sau a dormi în refugiu, până la urmă am ales să dormin în refugiu, deoarece se apropia o furtună destul de feroce. Înainte de furtună am apucat să mergem după apă la izvorul dinspre sud-vest la 15 minute de mers (ușor în coborâre).

Mi-aduc aminte că am cam făcut frigul în refugiu peste noapte… ne îmbrăcasem cu tot ce aveam la noi și stăteam pe priciuri amândoi în aceeași poziție, ca să ne încălzim, apoi când voiam să ne întoarcem pe partea cealaltă, ne anunțam, ca să ne întoarcem sincron. Asta și din cauza vântului care bătea nestingherit prin refugiu, pentru că geamul era spart, iar tabla era trasă și întoarsă pe la colțuri. Izolația de fibră de sticlă nu mai era demult iar priciurile erau devastate. Cu greu am găsit unul în care să putem dormi cât de cât.

Atunci mi-am dat seama că ceva e în neregulă cu unii oameni de la munte, încercând să aflu cam ce fel de oameni pot distruge în halul ăsta refugiile. Peste ani mi-am dat seama, e vorba de “magneți”, acei localnici care umblă după fier vechi, de alți localnici care vin vara să culeagă afine sau alte fructe sau plante și nu în ultimul rând, ciobanii care în pelerinajele lor cu oile, uneori mai distrug câte ceva… Bineînțeles că pot fi și unii turiști dar destul de rar, pentru că e puțin probabil ca un turist, căruia se presupune că îi place natura și turele montane, după un efort destul de mare pe care l-a făcut pentru a ajunge acolo, să se apuce să distrugă, când știe că acel refugiu îi oferă un adăpost pe vreme rea și chiar îi poate salva viața. Poate doar dacă se îmbată și începe să fie agitat, dar asta cred că se întâmplă foarte rar.

În fine, am trecut cu bine noaptea în refugiul foarte bine aerisit, iar a doua zi am mai mers preț de câțiva kilometri buni până la Curmătura Zârnei (1923m). Atunci mă gândeam cât de lungi pot fi potecile în Făgăraș, mai ales în partea estică… Până în Curmătura Zârnei, poteca de creastă lasă în drepta vârful Pietrele Popii (2229m), trece prin Curmătura Vladului (2182m), ca apoi să lase în stânga vărful Brătila (2274m) și vârful Ludișoru (2302m). După alți doi kilometri poteca urcă pe vârful Fața Unsă (2246m), ca după o coborâre de 300 și ceva de metri diferență de nivel să ajungă în sfârșit în Curmătura Zârnei. În apropierea vârfului Brătila este o intersecție de trasee montane, dintre care cel dinspre sud face legătura cu masivul Iezer-Păpușa pe marcaj triunghi roșu ce ajunge în vârful Roșu (2469m). Cel dinspre nord coboară pe valea râului Dejanilor în localitatea Dejani tot pe triunghi rosu .

La Curmătura Zârnei ne-am uitat la starea refugiului de tip iglu de fibră de sticlă, dar când am văzut în ce stare jalnică e am pus cortul imediat. Și bine am făcut. Deși noaptea înghețase apa afară, în bălțile de pe potecă, noi am dormit aproape în chiloți, pentru că deși foarte greu, cortul “Făgăraș 2” a fost un cort foarte bun și călduros. Și pe deasupra am avut și saci de dormit de vară, deci subțirei…

A doua zi… senin complet, nici un nor pe cerul albastru ireal. După cafeaua și conserva de dimineață am plecat. Un traseu punct roșu face legătura între Curmătura Zârnei și vârful Moșu (2261m), aflat pe traseul marcat cu triunghi albastru ce urcă de la cabana Urlea și merge paralel cu creasta principală până după vârful Urlea. Acest traseu poate fi folosit ca alternativă dacă vrei să scapi de vârful Urlea când urci de la cabana Urlea spre creastă.

Îmi amintesc cum pe una din muchiile înclinate la aproximativ 45 de grade, pline de zăpadă înghețată, am alunecat cam 100 de metri cu capul înainte, pe spate… Bogdan s-a făcut verde, își făcea calcule cum mă aduce în cârcă, rănit sau mort, până acasă, și mai ales, cum le spune alor mei că am murit, dar… ce să vezi, surpriză… m-am oprit din alunecare înfigându-mi unghiile în zăpada înghețată și punând frână cu mâinile și cu călcâiele. M-am oprit și în câteva minute eram din nou pe potecă. Imediat și-a revenit și Bogdan din “micul” șoc și am mers mai departe cu multă atenție mai ales pe limbile de zăpadă.

După vârful Zârna (2306m) poteca noastră () trece pe sub vârful La Fundul Bindei (2466m), vecin cu vârful Dara (2500m), apoi face dreapta spre vârful Urlea (2474m). Suntem în dreptul Lacului Urlea aflat la aproximativ 2200m. Este și o potecă ce coboară la lac (pe unele hărți apare dungă albastră ), pentru turiștii care înnoptează pe malul lacului. Noi ajungem să ocolim prin stânga vârful Urlea, întâlnindu-ne cu poteca ce coboară de pe vârful Urlea , potecă ce vine din satul Breaza, pe Colții Brezei, Cabana Urlea, vârful Moșu, vârful Urlea.

Trecând de vârful lui Mogoș (2395m) și de vârful La Cheia Bindei (2383m), mai avem foarte puțin până la Fereastra Mare a Sâmbetei (2188m) străjuită de falnicul Colț Bălăceni (2285m), ce are și câteva trasee de alpinism, și de Muchia Slăninei (2268m). După un mic popas în Fereastră, am tras tare să ajungem până spre seară la refugiul Viștea. Avantajul pe această porțiune e că se merge aproape orizontal, cu mici variații de nivel. Repere pe traseu până la refugiul Viștea sunt: Ferastra Mică a Sâmbetei, vârful Gălășescu Mic (2433m), Fereastra Răcorelelor (2297m), vârful Gălășescu Mare (2470m), vârful Gălbenelele (2456m) și vârful Hârtopul Ursului (2461m) de pe care se coboară la refugiul Viștea. Ceea ce am făcut și noi.

Refugiul era construit din cărămidă și beton și avea 8 priciuri. Nu știu dacă acum mai există în forma aceea, dar știu că e destul de solid, pentru că vitregiile vremii sunt destul de cumplite în aceste locuri, vânturi puternice, avalanșe și alte fenomene meteorologice pot duce la distrugerea lui. Spre seară au venit doi băieți dinspre vest. Spuneau că a doua zi trebuie să ajungă acasă în Zărnești. Mi-aduc aminte că tinerii erau încălțați cu teniși și erau îmbrăcați destul de sumar. Nu știu ce s-a întâmplat cu ei dar cred că au ajuns cu bine. Ne-am odihnit foarte bine după efortul făcut, noaptea trecând liniștită cu un cer senin și fără vânt.

A doua zi era ziua cea mare în care urcam în sfârșit, prima dată pe Moldoveanu. Ne-am pregătit rucsacii și restul echipamentului și țuști pe urcușul spre vârful Viștea Mare (2527m). Am făcut vreo oră două până am urcat, dar acolo am lăsat rucsacii și am mers doar cu aparatul foto “Smena 2” până pe vârful Moldoveanu (2544m), spre sud, pe marcajul punct roșu . După pozele obligatorii am luat-o înapoi cu grijă la Spintecătura Moldoveanului, spre Viștea. Am coborât apoi spre vest pe dungă roșie , marcajul de creastă al Făgărașului, spre vârful Ucea Mare (2434m), vârful Corabia (2407m), vârful Podul Giurgiului (2358m) și vârful Tărâța (2414m), ajungând în Șaua Podragului.

De aici am coborât la Cabana Podragu pe triunghi roșu . Negăsind cabana deschisă și terminându-ni-se conservele am găsit oportun să coborâm până la Cabana Turnuri, în speranța că acolo vom găsi ceva de mâncare. După un scurt popas la Cabana Podragu, chiar lângă motorul imens al elicopterului Mi-4 de fabricație rusească căzut la 4 iulie 1963, am plecat spre Cabana Turnuri pe valea Podragului, pârâul ce se formează din Lacul Podragu, se unește cu pârâul Arpașul Mare ce se scurge din Lacul Podrăgel și de pe versanții vestici ai Muchei Podragu și se varsă în Olt, sub denumirea de Arpaș, în localitatea Arpașu de Jos. Tot la Podragu am văzut și resturile elicelor elicopterului, care erau folosite ca spătar la băncuțele de odihnă de la cabană, iar una din ele era folosită ca ghid de captare și scurgere a apei la un izvor.

După câteva ore am ajuns în sfârșit la Cabana Turnuri (1520m) unde, din fericire, am găsit deschis și am comandat supă de cartofi cu pâine… În sfârșit mâncam mâncare adevărată. Rupți în gură de foame și de oboseală am mai comandat încă o supă și ne-am cazat la priciuri. Vreau să vă spun că acolo am mâncat cea mai gustoasă supă de cartofi “ever”! Sau era doar împresia noastră că e bună, pentru că eram lihniți și obosiți, astfel încât am fi mâncat orice cu plăcere… Nu știu, cert e că mi-a rămas întipărită în cap această idee și mai ales acel gust sublim. Am adormit la căldură pentru că hornul sobei trecea pe la etaj, unde erau priciurile. În sfârșit ne odihneam și noi “ca lumea”.

Pentru mine, Făgărașul, a rămas pentru totdeauna muntele meu de suflet, poate pentru că a impus respect și m-a făcut să învăț foarte repede multe din lecțiile pe care le oferă cu generozitate, să-i simt sufletul și să-l iubesc, dincolo de lumea materială.

Edi G.

Următoarea zi a fost cea mai grea din toată tura, deoarece după ce am coborât de pe munte aveam de mers încă vreo 15 kilometri pe drum forestier pe potecă bătătorită care te rupe la picioare, asta și din cauza bocancilor de armată și a ciorapilor care se mai adunau la călcâi, nu mai zic de rucsac, pentru că între timp s-a golit de greutatea conservelor. La un moment dat am lăsat în stânga marcajul triunghi roșu, foarte aproape de Cabana Arpaș (Fata Pădurii 600m), pentru a merge spre orașul Victoria. În scurt timp am aflat că nu are gară, adică nu trece niciun tren pe-acolo, deoarece cea mai apropiată cale ferată e la Ucea, un oraș aflat cu vreo 8 kilometri mai spre nord, pe ruta Sibiu-Făgăraș-Brașov. Am căutat o mașină spre Ucea și am găsit un autobuz de navetiști care ne-a dus aproape de gara din Ucea. Am luat trenul spre Sibiu, deoarece aveam întâlnire cu niște prieteni acolo. Am mai petrecut cu ei un timp prin Sibiu și Sighișoara, după care am venit acasă.

Cu acest articol am terminat seria de “Vremuri…” cu poze vechi pe hârtie, sau diapozitiv, cu amintiri din tinerețe și cu aventuri din timpuri imemoriale. Am mai avut ieșiri pe munte și multe aventuri dar, neavând cu ce să le ilustrez nu le mai scriu, unele dintre ele nici nu sunt demne de un articol. Iar site-ul, după cum vedeți, este vizual, bazat în special pe fotografii. De aceea, poate am să mai amintesc în treacăt despre vreo aventură din tinerețe, dar ocazional, în cadrul unei povești recente. Mulțumesc pentru răbdarea de a citi până la capăt.

Iată-ne din nou la vremea amintirilor… Am găsit câteva poze vechi alb-negru pe care le-am scanat și vi le arăt imediat, dar am întârziat cu povestea deoarece nu-mi mai aduceam aminte exact traseul pe care l-am parcurs. M-am consultat cu Bogdan, amicul meu de munte, și din amintirile lui și ale mele am refăcut traseul și povestea.

Așadar vara anului 1991 ne-a adus din nou împreună pe munte, cu rucsacii cu cadru, cu cortul “Făgăraș 2” ce avea 6 kilograme și jumătate, pe care îl împărțeam în două… unul lua mușamaua și cortul interior, altul lua cele 7 bețe din fier galvanizat și tenda. Era o împărțeală echitabilă…

Pe vremea aceea când plecam pe munte stăteam vreo 2 săptămâni, nu ca acum cel mult câteva zile. Vă imaginați că trebuia să cărăm și mâncare pentru atât de mult timp. Aveam rucsacii de aproximativ 40 de kilograme fiecare, pentru că nici țoalele nu erau mai ușoare. Pulovere din lână, tricouri din bumbac, “bucătăria” cu spirt solid, borcane de sticlă, iar mâncarea o calculam în principiu la două mese mai consistente pe zi și o a treia mai ușoară. Astfel aveam zeci de conserve de fasole cu costiță care erau celebre pe munte în acele vremuri, conserve de pește și de pate de ficat. Supe la plic nu erau, doar fulgi de fasole sau fulgi de cartofi din care încropeai o supă sau un piure. Uneori mai luam ceapă și usturoi, sau ceva legume, dar le terminam destul de repede ca să ne mai ușurăm rucsacul. Alteori luam o cutie mai mare de aluminiu umplută cu carne sau cârnați în untură. Era foarte bună, dar era grea ca la balamuc și odată deschisă riscam să atragă după miros diverse animale sălbatice, chiar dacă o agățam în copac.

Una peste alta eram “tineri și frumoși” și ne plăcea aventura. Nu că nu am fi și acum la fel… Așa că făceam față cu brio tuturor provocărilor, ceea ce facem și acum, sic! În acea vară ne propusesem să facem o tură mai mult pe nemarcate, cu toate astea a fost cam 60% pe poteci marcate și doar 40% pe nemarcate. Aventura a început din Zărnești – Fântâna lui Botorog. Am urcat la Curmătura trecând prin Poiana Zănoaga și am înnoptat la cort la Curmătura . Pe vremea aceea locul de cort nu era pe bani ca acum, nici nu era îngrădit locul de cort și nici nu era amenajată scara de coborâre la locul de cort. Nici pădurea de brazi din fața cabanei nu era atât de mare ca acum. Aveai o perspectivă mai amplă de la cabană spre sud-vest.

A doua zi am urcat pe Vârful Ascuțit (2150m) pe triunghi albastru și am luat-o pe Nordică spre sud , cât am putut de mult. Pe la 8 seara încă nu ajunsesem pe Piscul Baciului (La Om 2238m), implicit la Grind 2, așa că am pus corturile chiar pe creastă, probabil undeva între Vârful Zbirii (2220m) și Vârful La Om. Da, chiar așa, deși pare imposibil, așa a fost. Am găsit o porțiune de creastă cu două poteci una un pic mai sus, alta mai jos cu vreo 10 cm, destul de drepte și am pus cortul de-a lungul crestei. Cuiele le-am înfipt în panta prăpastiei cu atenție să nu plecăm și noi la vale… Chiar glumeam între noi, că să fim atenți când ieșim noaptea să ne ușurăm, chiauni de somn, să nu mergem la “toaletă” în prăpastie. Când scriu aceste rânduri îmi dau seama cât de zăpăciți eram, cât de… cumva inconștienți, dar de o înconștiență pură, drăgălașă, adolescentină. Ne plăcea să experimentăm orice, inclusiv dormitul pe creasta Craiului pe potecă, nu pe un vârf sau la vreun refugiu… aveam aventura în sânge, cum se zice.

Peste noapte ni s-a terminat apa așa că până a doua zi am stat cam pe uscat. De dimineață, după cafea și “micul dejun” am împachetat și am plecat spre Șaua Grindului. Nu-mi amintesc dacă era refugiul sau nu, sau în ce stare era, însă acolo am întâlnit câțiva tineri care ne-au dat o gură de apă, suficientă pentru coborârea pe la Lanțuri până la refugiul Șpirlea , unde știam că e izvor și că ne putem face plinul la apă.

Am făcut un mic popas la Șpirlea, unde am găsit o tabără a unor copii din Zărnești care se chinuiau să aprindă focul sub îndrumarea unui profesor. După câteva zeci de minute de așteptare în care ne distram copios pentru că “lemnele nu ard”, Bogdan s-a hotărât să-i ajute. În câteva minute, ca printr-o magie, lemnele ardeau de mama focului, fără probleme. Noi am scos de prin rucsaci câte ceva de-ale gurii apoi am mers după apă. După ce ne-am potolit foamea și setea am plecat ușor spre Făgăraș prin Plaiul Foii, Bârsa Groșetului, Ruderița . Nimerisem o zi de sâmbătă sau duminică când pe firul apei (Bârsa Groșetului) erau numai mașini, corturi și grătare. Fiecare cu muzica și mirosul lui… Am mers cât mai mult pe firul apei, până ne-am îndepărtat suficient de mult de ultima mașina cu muzică, cort și grătar și ne-am instalat cortul pentru noapte. Locul era atât de frumos, de primitor și liniștit încât am stat și a doua zi să ne adunăm forțele pentru restul aventurii.

Apoi am plecat spre Făgăraș însă nu pe poteca marcată (,) ci pe firul apei care ne-a scos în Vârful Comisul (1883m), ocolind prin dreapta vârfurile Lerescu Mic (1503m) și Lerescu Mare (1680m). De acolo am mers pe cuba de nivel de aproximativ 1800m trecând pe lângă două stâni, spre Muntele Luțele Mici. Nefiind traseu marcat am cam bâjbâit prin pădure dar până la urmă ne-am orientat bine. Aveam harta Făgărașului aceea atașată de cărticica “Munții Noștri”. Am înnoptat undeva în pădure pe niște smocuri mari de iarbă, printre care ne șerpuiam ca să putem dormi. Aici în pădure ne-a prins și ploaia, așa că am fost nevoiți să mai stăm o zi mohorâtă, cu ploaie ca de toamnă, o zi pe care am petrecut-o jucând cărți, tabinet, popa prostu sau șeptică. Am încercat și whist dar nu prea mergea în doi…

Următoarea zi părea mai prietenoasă din punct de vedere al vremii așa că am strâns și am plecat pe Valea Luțelor spre coada lacului Pecineagu. Pe la prânz traversam Dâmbovița la intrarea în lacul Pecineagu. Am mai mers pe partea dreaptă a lacului vreo doi kilometri și am găsit o pajiște perfectă pentru pus cortul. Am mai stat o zi sau două pe malul lacului Pecineagu, până ni s-a terminat mâncarea, apoi am plecat. Țin minte că la ultima masă mâncam pâine cu ceapă… După baraj am continuat pe firul Dâmboviței spre Cabana Cascoe (Cascuie). Întrebând o bătrânică localnic unde e cabana, ne-a răspuns: “E colea de vale, maică!” Și… am mers “colea de vale” de ne-au sărit pingelele de la bocanci… nu se mai termina odată “colea-ul de vale”…

Am ajuns la Cabana Cascoe de unde ne-a luat un autobuz cu muncitorii de la baraj care plecau acasă pentru weekend, deoarece era vineri. Am mers cu autobuzul prăfuit până la Câmpulung Muscel și de acolo cu trenul până acasă. O aventură a tinereții petrecută cu foarte mulți ani în urmă (vreo 28) ce a lăsat amintiri frumoase pe care încerc, și pe această cale a blog-ului, să le fac nepieritoare.

Mi-aduc aminte cu nostalgie de vremurile tinereții când ne aventuram fără nicio problemă oriunde și oricum. Așa se face că în vara anului 1987 am mers cu fratele meu Marius în Bucegi, urcând pe Valea Jepilor pe cruce albastră până la Cabana Caraiman (2025m), ca apoi să vedem Crucea Eroilor de pe Caraiman (2284m) și Babele (2200m).

Am plecat cu trenul într-o duminică de dimineață până la Bușteni, apoi de la hotelul Silva am intrat în pădure pe poteca marcată, nu știu cât am făcut până sus, dar nu foarte mult. Aveam un mic sac pe post de rucsac de tură în care pusesem o sticla cu apă și o gustare. N-aveam echipament adecvat dar vara mergea și în adidași… Ne-am oprit la Cabana Caraiman, apoi am mers spre Cruce pe punct roșu . La Cruce am făcut câteva poze (diapozitive) pe care le vedeți mai jos.

Apoi, pe platou spre Babe drumul a fost ușor. Am făcut poze Babelor iar spre seară am coborât pe valea Jepiilor Mari pe triunghi albastru . Pe coborâre a plouat puțin cu soarele la apus și s-a făcut un curcubeu de toată frumusețea, proiectat spre est, adică îl puteam vedea pe toată coborârea… Păcat că n-am mai avut film în aparatul foto Smena 2 pentru a surprinde frumusețea de curcubeu…

Pe coborâre, exact când a apărut curcubeul mi-am adus aminte că trebuia să fiu în gara de Nord ca s-o întâmpin pe viitoarea mea soție deoarece venea de la părinți cu bagaj mare… Ce să vezi, am uitat de treaba asta, o fi venit singură cu vre-un taxi sau cu ITB-ul? Poate, nu-mi mai aduc aminte aceste detalii… între timp am divorțat și de ea și de a doua…

A fost o duminică pe cinste, cu munte, soare pe creste, puțină ploaie și un curcubeu superb. Mulțumesc fratelui meu Mariusică pentru fotografiile pe care mi le-a făcut.

Un loc drag mie m-a atras în iarna lui 2019… Cantonul Cheia din Buila-Vânturarița. Și asta datorită prieteniei cu Nea Fane – cabanierul, a cărui zi a sărbătorit-o în ianuarie. Până aici nimic ieșit din comun, însă ce urmează este o experiență și o lecție de viață, cel puțin pentru mine. Întâmplarea a făcut să nu pot veni de sâmbătă 19 ianuarie cu amicul meu Bogdan care a urcat până la Canton cu mașina unui amic. Între timp a nins abundent câteva zile la rând iar eu am ajuns în satul Cheia abia pe 24 ianuarie când am reușit să urc cu mașina lui Ionuț doar până la Cabana Codric. De acolo am urcat pe jos până la “Lac” , o porțiune de drum aflată în dreptul troiței și a izvorului amenajat situată la aproximativ 3 km de tunel. De acolo se desprte în dreapta poteca spre Olănești . Până acolo drumul era deszăpezit de muncitorii de la exploatarea forestieră, pentru camioanele ce cară lemne…

Urcușul a devenit din ce în ce mai greoi. Zăpada mare de aproximativ 1,4 m, afânată și apoasă, combinate cu ploaia ce se transforma în lapoviță ce ne-a udat până la piele, inclusiv rucsacul cu tot cu protecția de ploaie “Mammut” pe el au făcut ca drumul să devină aproape un calvar. La toate astea a contribuit și lipsa mea de antrenament… deh, duc o viața destul de sedentară, din păcate, cu un serviciu la calculator și cu doar câteva ieșiri pe an. Pașii se afundau până la brâu în zăpada. Echipament am avut însa nu era prea bun pentru iarnă, lipsa rachetelor fiind resimțită din plin. Una peste alta am ajuns la tunel în câteva ore, dar de-acolo mai aveam de coborât încă 4 km până la Canton în aceleași condiții. Efortul suplimentar îl făceam pentru a ieși din zăpadă când mă afundam și pentru a ocoli, sări sau trece pe sub zecile de copaci căzuți la pământ din cauza greutății zăpezii de pe ramuri.

Începuse să se întunece, poteca abia se mai vedea. Am scos frontala și am continuat drumul la insistențele lui Ionuț și ale lui Pablo, cărora le mulțumesc pentru sfaturile, susținerea și încurajările pe care le-am primit. Epuizarea fizică mă copleșise, am avut fracțiuni de secundă când intram în panică. Voiam să mă opresc pentru odihnă, dar nu puteam sta mai mult de câteva zeci de secunde deoarece frigul punea stăpânire pe mine, fiind ud până la piele. Îmi venea să mă întorc, dar drumul de întoarcere era mai lung decât cel pe care mergeam spre Canton. La tunel îmi trecuse prin cap ideea de a rămâne la troița de lângă intrare, dar faptul că nu avea ușă, deci nu mă puteam încălzi și usca, m-a făcut să renunț repede la acest gând. Ionuț nici să nu audă de așa ceva! M-a convins să merg, alternativa fiind mult prea sumbră.

Și uite așa, am tras de mine peste puterile normale, am simțit cum se varsă adrenalina în sânge. De acum mergeam mecanic, fără niciun gând, pas după pas, fără să mă mai intereseze unde mă aflu, cât mai e până la destinație, sau dacă mă mai paște vreun pericol. Eram un robot care doar mergea. Ionuț și Pablo au luat-o înainte când și-au dat seama că ne prind din urmă alți trei turiști de care știam că vor veni. Ultimul kilometru prin pădure l-am făcut cu Otilia, Gabi și Valentin cei trei turiști care m-au prins din urmă. Între timp s-a întors Pablo de la Canton cu o sticlă de ceai cald cu mult zahăr și cu două aspirine pentru energizare și febră musculară. Mulțumesc Pablo! Odată cu el a venit și Bogdan care mi-a luat rucsacul din spinare, ușurându-mi mersul. Mulțumesc Bogdan! Când ceasul arăta aproape zece seara am intrat pe ușa Cantonului Cheia din Buila-Vânturarița, ud leoarcă și epuizat la maximum.

Am reușit să îmi revin încet, încet, abia după ce m-am schimbat în haine uscate. Oricum, schimbarea de haine mi-a luat mai mult de o jumătate de oră. Abia mă mișcam. Am trăit o experiență de neuitat care, cu siguranța îmi va schimba sau marca într-un anumit fel viața. Am mâncat câte ceva și am mai luat o aspirină pentru febra musculară dar și preventiv pentru răceală. Într-un târziu am adormit la căldura sobei din camera lui Nea Fane, pe care l-am felicitat pentru vârsta frumoasă la care a ajuns. A doua zi, spre surprinderea mea, mă simțeam destul de bine, aproape de normal, mai persista puțin febra musculară în toți mușchii, nu numai în cei de la picioare. Mi-am dat seama că efortul făcut a fost extrem și s-a resimțit în tot corpul. Între timp ne-am luat rămas bun de la Ionuț și Pablo promițându-ne că ne vom revedea la primăvară când dau ghioceii în floare… Mulțumesc John!

În răstimpul petrecut la Canton, în cinstea zilei lui Fane, nu îmi puteam scoate din minte aventura trăită. În prima noapte, până să adorm, când închideam ochii vedeam doar pași prin zăpadă, imagini pe care nu le puteam alunga din ecranul minții. Cred că șocul emoțional a fost destul de puternic făcându-mă să mă gândesc la drumul de întoarcere… Mă gândeam dacă ar trebui să chem Salvamontul, sau cât costă un helicopter, sau poate să dau telefon la serviciu să le spun că îmi iau tot concediul acum și mai vin la primăvară… Tot felul de gânduri îmi treceau prin cap, dar până la urmă toate m-au întărit, pentru că la întoarcere, știind ce mă așteaptă, am fost cumva pregătit din punct de vedere emoțional.

Până pe 30 ianuarie am depănat amintiri cu Nea Fane și cu Bogdan. Prin curtea Cantonului mișunau tot felul de vietăți, printre care am fost plăcut surprinși de vizita unei vulpi și a unui jder, probabil în căutare de hrană. De vineri până duminică ne-au ținut companie amicii din Ploiești și Constanța, Otilia, Gabriel și Valentin. Ei au plecat duminică pe o vreme absolut superbă. Am aflat peste câteva ore că au ajuns cu bine. Chiar vorbeam cu Bogdan și cu Nea Fane că poate ar fi fost bine dacă am fi plecat și noi cu ei. Dar nu, hotărâsem să plecăm miercuri sau joi. În cele din urmă a rămas pe miercuri 30 ianuarie. M-am bucurat de momentele petrecute la Canton în compania lui Nea Fane și a lui Bogdan, dar ziua “Z” se apropia cu pași repezi. Ne-am odihnit cât am putut de mult, deoarece trasee prin împrejurimi era aproape imposibil să facem.

Marți seara începuse din nou să plouă apoi să ningă. Spre dimineață ninsoarea s-a transformat din nou în ploaie fapt ce a îngreunat zăpada deja depusă, facând-o apoasă și “untoasă”, ca să folosesc un temen “auzit” de la Denisa. Venise marea Zi. Ne-am trezit la 7 ca să avem timp de cafea, de toaleta de dimineață și de pregătirea rucsacilor de drum. Hotărâsem să plecăm la ora 9 ca să prindem cât mai mult din drum pe lumină, ceea ce am și făcut. Până la a doua trecere a râului Cheia ne-a condus și Nea Fane, mai mult de plictiseală. De fapt cred că ar fi avut de gând să meargă până la tunel ca să-și ia bidonul de 5 litri de benzină pentru generator, lăsat de Ionuț cu câteva zile în urmă. Dar a renunțat repede văzând că zăpada e mare iar copacii căzuți pe drum sunt cu sutele. Pe deasupra, nici nu-și luase bocancii, se încălțase doar cu cizme de cauciuc.

Așa că la apă ne-am luat rămas bun și fiecare și-a văzut de drumul lui. Urcam cu Bogdan către tunel, pas cu pas, insistând pe bătătorirea zăpezii înainte de a călca pe urmele vechi lăsate de cei ce trecuseră cu câteva zile înainte pe-acolo. Bineînțeles că ploaia persista, nu ne dădea deloc pace, iar mai sus, cam cu vreo doi kilometri înainte de tunel s-a transformat în lapoviță. Copacii căzuți trebuiau din nou ocoliți, săriți sau trecuți pe sub ei, ceea ce ne-a prelungit extrem de mult călătoria. Pe la trei și jumătate după amiaza vedeam deja intrarea în tunel. Bogdan nu se așteptase la o astfel de aventură, în tunel luându-l tremuratul de frig de-a binelea. Eram uzi până la piele de la ploaia-lapoviță. Ne-am oprit o jumătate de oră să ne adunăm forțele, să mâncăm câte ceva și să bem ultimele guri de ceai care se răcise deja, dar tot era bun pentru că era dulce.

Am plecat la ora patru după amiază de la tunel, îndurând încă vreo patru ore de mers cele trei curbe până la poteca de Olănești. Imediat după tunel am scos frontalele mergând aproape teleghidați. Cred că eu eram mai bine decât Bogdan, știind ce mă așteaptă. Pe Bogdan, efortul susținut l-a cam luat prin surprindere. Nu era pregătit sufletește pentru o asemenea aventură, dar a rezistat eroic până la capăt. Când am văzut urmele roților de TAF, parcă am înviat… Cele câteva zeci de metri până la troiță i-am parcurs fluierănd pentru că drumul deja era deszăpezit. Am băut apă de la izvorul amenajat “spre potolirea setei duhovnicești și trupești a călătorilor obosiți de poverile vieții“. Apoi am luat-o ușor la vale mergând nici cinci minute că deja vedeam proiectoarele mașinii cu care venise Ionuț (altul decât cabanierul de la Canton), pe care îl rugasem cu o zi înainte să vină să ne ia de unde poate, de cât mai sus. L-am sunat apoi din nou de la tunel ca să confirmăm că venim… și… iată-l aici întâmpinându-ne.

Ne-am suit în mașină unde căldura ne făcea să ne simțim foarte bine, deși eram uzi leoarcă. Ne-am oprin la Mânăstirea Iezer unde își lăsase Bogdan mașina. Am pornit-o, le-am mulțumit băieților că ne-au adus până acolo și am plecat spre mașina mea, lăsată la prietenul Bebe. Aici ne-am schimbat în haine uscate. Bebe și Corina, soția lui, ne-au invitat să rămânem peste noapte la ei, știind ce efort am depus și cât de obosiți eram. Și ei sunt oameni de munte cu mult mai multă experiență comparativ cu noi. Bogdan a refuzat politicos, plecând spre casă. Eu am acceptat oferta și am rămas peste noapte să mă odihnesc. Am povestit cu Bebe aventuri de montaniarzi, până pe la miezul noapții, gândindu-mă cu voce tare că ar face bine dacă ar așterne pe hârtie toate poveștile vieții lui. Cred că ar ieși o carte minunată din colecția “Romania Pitoreasca“. Vă mulțumesc din toată inima pentru bunătatea de care ați dat dovadă, pentru ospitalitate și găzduire, dragilor Corina și Bebe.

Așadar asta e aventura vieții mele pe munte iarna în ianuarie 2019, pe zăpadă de 1-2 m, cu ploaie și lapoviță, cu udătură până la piele, frig și înnotat prin zăpadă, 9 km la dus și 7 km la întors, cu epuizare și frumusețe, vorba lui Irving Stone, cu: “Agonie și Extaz”. Da, eu am învățat ceva din lecția asta oferită cu atâta generozitate de viață. Am simțit nevoia să împart cu voi această experiență. Ce am învățat? N-aș putea să spun acum la final în două cuvinte, dar am să mă gândesc la asta pentru voi… Poate că “viața e frumoasă și merită trăită din plin la intensitate maximă“. Voi ce părere aveți despre această aventură?

Astăzi, 11 decembrie, de Ziua Internațională a Munților, împărtășesc cu voi un mic crâmpei din măreața și veșnica lor împărăție!

Castelul Coziei pare adeseori aievea sub bagheta norilor, fie poleit în lumini aurite la răsărit, fie scăldat în apusuri sângerii ce tivesc la orizont, cu roșu, familiara creastă a Builei. Vânturile tăiose își dau întâlnire aici, în vârful Ciuha Mare la 1668m, izbind direct și șuierător cu tot aerul rece din Făgăraș și revarsă vălătuci albi peste vârful La Om și peste muchia de la Mocirle, descărcând pe fața sa nordică frig și prima chiciură.

De sus, din platoul cabanei, se desprind radial poteci spre cele patru… zări. Traseul turistic de anduranță, bandă albastră, atât în urcare cât și în coborâre, se desprinde din muchia Turneanului spre nord-vest în apropiere de Armăsaru și trece prin Rotunda apoi prin Poiana lui Gavrilă spre Țara Loviștei, celor care îl parcurg, așternându-le toamna covor gros de frunze ruginii, până la brâu. La vest, prelunga culme a Turneanului, marcată cu bandă roșie, coboară cu toată frumusețea vâii Oltului și a vecinului Basarab la vedere.

Spre sud, mai jos de stâna din Foarfeci, unde un norocos cioban bătrân a supraviețuit trăznetului ce a trecut prin acoperiș și prin tranzistorul său antic, se deschide larg panorama până la Dunăre, aceasta fiind vizibilă ca o panglică argintie în zilele deosebit de senine.

Spectacolul abruptului Coziei este aici desăvârșit. Există, pentru cine are ochi să-l ghicească, un Sfinx privind tacit cum Oltul îi scapă din strănsoarea gnaiselor la Turnu. Câteodată, se aude până aici sus, toaca bătută ritmic la Stânișoara, dimineața, când roua încă nu s-a scuturat de pe potecile tainice ce răzbat prin Șeuța Doctorului. În vale, peste praguri și peste Poaina Zânelor se lasă fir despletit de apă în cascada Gardului. Colții Foarfecii cu al lor labirint ascuns stau vecini peste văi cu urcarea expusă de pe Fruntea Oii, ce primăvara te îmbată cu miros de lămâiță și vara de cimbrișor ars de soare.

Mai spre est, un Bulz pleșuv, te sfidează cu o siluetă masivă și suplă în același timp. Incendiul de vegetație care a început de aici, încă mai are urme vizibile, schelete de brazi și pini carbonizate de focul nimicitor.

Cozia surprinde cu o sumedenie de turnuri care țâșnesc neașteptat din trupul pădurii de foioase spre cer, cu pini aninați peste abisuri, contorsionați în vânt, încercând parcă să atragă atenția asupra locurilor de taină. Cozia are și momente de tristețe, unde poți să pui genunchiul în fața crucii ridicate în memoria unui iubitor de munte stins și să gândești la alegerile pe care le facem sau la soartă.

Cozia are o mână de voluntari salvamont care veghează și-ți dau ajutor ori de câte ori ai nevoie, o echipă de oameni dedicați care marchează și amenajează traseele turistice, ca tu când treci vara sau iarna pe la Pasul Pisicii să te bucuri de sprijinul oferit de un cablu pe o pantă cu gheață sau stâncă alunecoasă.

Cozia te marchează olfactiv cu parfum de iededră ce urcă în vânt din Marele Amfiteatru, până sus în potecă și vizual cu irișii săi pitici legănați în adieri primăvăratice sau cu emoția întâlnirii cu laleaua pestriță. Cozia are fețe priporoase unde stau capre ciopor sau țapi solitari adulmecând pe tancuri, vipere veninoase dar sfioase la apropierea pasului, ursoaice greoaie și pui jucăuși plini de tumbe și giumbușlucuri, râși tupeiști, zeci de ochi care te urmăresc noaptea din întunericul pădurii străpuns doar de frontala turistului sau de razele timide ale lunii.

Poarta de Piatră, asemeni portalurilor spre alte lumi, te face să îți dorești să te teleportezi, sau să îți dorești să scapi de cei care ne hăcuie zilnic din buzunar și ne știrbesc încet și constant din speranță. Croncănitul corbilor este un sunet familiar la ceas de seară, concurență temerară zborului lor fiind arareori plutirea de Icari cu parapante colorate.

Pe la poale de Cozia, urcă sate frumoase, care păstrează rusticul acela frumos prin copii ce descoperă cu drag muntele din spatele casei și comorile pe care le au sub pas. Cochiliile de Acteonella pitite din Cretacic la intrarea în Canionul Cetății din Pătești te fac să iei cărarea ocolită prin păduri foșnitoare iar poteca te conduce spre aceeași cabană din vârful muntelui Cozia, de parcă timpul stă neclintit aici pentru miile de turiști care îl străbat și îndrăgesc deopotrivă.

Pentru că ziua asta, este și a lor, a celor care s-au apropiat și au urcat muntele cu respect:
La mulți ani, MUNTE!
La mulți ani, vouă, celor care simțiți fiorul și dorul de munte!

Din câte mi-am propus anul acesta, am reușit să fac câte ceva. De aceea sunt bucuros. Această bucurie se datorează și faptului că am reușit, în sfârșit, să ajung în Cheile Nerei. Și bucuria nu se oprește aici, pentru că alături de mine au fost și doi buni prieteni montaniarzi, e vorba despre Bogdan, amicul meu de mers pe munte și Nea Fane, cabanierul de la Cantonul Cheia din Buila-Vânturarița, pe care mulți dintre voi cu siguranță îl știți.

Am plecat sâmbătă dimineață din București cu mașina lui Bogdan proaspăt upgradată cu gaz. Bogdan, mândru nevoie mare, nu mai înceta să-și laude mașinuța… că ce bine merge pe gaz, că ce economie face, că îl costă un plin nu-știu-cât și că își va recupera investiția de doar nu-știu-câți lei în câteva luni… Mi-a făcut capul calendar, dar trebuie să recunosc, mașina a mers excelent și, într-adevăr, datorită faptului că gazul e mult mai ieftin (cu mici variații de preț, prin țară) ne-a costat mult mai puțin transportul. E o treabă și-asta cu gazul…

Și cum vă spuneam, am plecat sâmbătă dimineață din București pe A1 spre Râmnicu Vâlcea să-l recuperăm pe Nea Fane. L-am pescuit din parcul Zăvoi, apoi am luat-o spre Târgu Jiu. Autostrada A1 n-a fost foarte aglomerată, nici “Dealul Negru” și nici drumul spre Târgu Jiu. Ne-am oprit în Horezu la niște prieteni foarte buni (nu spun cine, sic). Am mâncat o pizza și am plecat.

Pe la unu și jumătate (13:30) deja făceam poze Coloanei Infinitului iar pe la două, Porții Sărutului și Mesei Tăcerii. Tot în parcul cu Masa Tăcerii ne-am oprit la o terasă să bem o cafea, un suc sau o apă. Căldura era destul de mare chiar și la umbră, însă vântul adia puțin, iar atmosfera era plăcută, ceea ce făcea ca totul să fie ca-n rai.

Drumul spre Cheile Nerei e lung și oarecum întortocheat… am ales varianta prin Baia de Aramă, coborând ușor pe lângă Parcul Național Domogled – Valea Cernei spre Băile Herculane pentru ca apoi să urcăm puțin spre nord. La Mehadia am ales scurtătura pe un drum destul de rupt până la Iablanița, scutind vreo 6-7 km. Apoi drumul ne-a dus la Bozovici de unde până la Anina mai era o “aruncătură de băț”… Astfel ne-a sărit în ochi, cam pe la jumătatea drumului dintre Bozovici și Anina, ce credeți? Da, celebra cascadă Bigar… Hai să ne oprim s-o vedem, dacă tot e în drum. Zis și făcut, noroc, că ziua e mai lungă vara.

Nu pot spune că am rămas mut de frumusețea cascadei Bigar, dar nici că e urâtă sau mai știu eu cum… Părerile sunt împărțite, iar The World Geography prin fotografia Sandrei Rugină a făcut-o celebră punând-o pe primul loc în topul celor mai frumoase din lume, în anul 2013. Personal, pot spune că îmi place pentru că e creată de natură, iar tot ce e natural e frumos.

Spre seară, am ajuns, după multe peripeții datorate căutării unor magazine cu de-ale gurii, în orașul Anina, mergând ușor, în căutarea unui loc de campare pentru noapte. Așa se face că, pur întâmplător am găsit cel mai bun loc pe care îl puteam găsi… Cantonul silvic Poiana Iulii. Drumul nemarcat, ne-a sărit (mie) în ochi, din drumul principal spre Oravița (DN57B). Am mers cateva sute de metri “la risc” pentru că nu știam unde ne va duce drumul, când, într-un final se deschide o poieniță și un canton…

“Minune Dumnezeiască”, am zis, amintindu-ne de replica lui Jean Constantin din celebrul film “B.D. la munte și la mare”… Să ne dea nouă destinul o asemenea pajiște înconjurată de brazi și de pomi fructiferi? Da, ne-a dat! Am despachetat și ne-am instalat corturile, după care am făcut un foc (de fapt Bogdan, că el e profesor… a iubit o țigancă… deh) în vatra existentă la care am gătit câte ceva, pe care le-am mai stins cu niște digestiv luat de Fane din drum, special pentru serile de pe munte. Pentru că, ce să vezi, ghinion, și eu și Bogdan, deși aveam pregătită în pet-uri de jumătate, niște țuică și palincă foarte bună, le-am uitat pe masa din bucătărie… Când am constatat că le-am uitat, era deja prea târziu… eram prin Pitești… Așa că ne-am mulțumit cu “Drobeta” lui Fane.

Ne-am bucurat de locul minunat pe care l-am găsit… Îți țiuiau urechile de liniște… pentru că locul era un pic mai jos decât drumul principal, era într-o vale împădurită care izola sunetul atât de bine încât auzeai doar liniștea. Chiar ne întrebam, unde-s sirenele salvărilor, accelerația motoarelor de fițe, bormașina vecinului sau suflătoarele de frunze ale celor de la domeniul public… Da! Nimic din toate astea nu ne deranja, nici măcar vreun pârâiaș sau vântul printre frunze nu făceau vreun zgomot. Nici măcar semnal la telefon n-aveam ca să ne deranjeze vreun apel…

Seara a trecut pe nesimțite, cerul senin a lăsat bolta plină de stele să se arate în toată splendoarea ei. Am stins focul și ne-am băgat la hotelul de mii de stele. Am dormit ca un prunc… A doua zi, după cafeul obligatoriu și micul dejun al montaniardului am strâns și am plecat spre Cheile Nerei.

După Oravița, drumul destul de prost pe alocuri, coboară spre Sasca Română și cea Montană, dar până acolo trece prin Potoc, localitatea din care se face o variantă de drum spre Cheile Nerei. Pe această variantă am ales-o și noi pentru că ne ducea exact unde voiam, și anume, la Podul Bei, un punct de intersecție spre trei obiective diferite și anume: La Tunele – în aval, pe valea Nerei; Cascada Beușnița via campingul din Valea Beiului și Cheile Nerei propriu-zise (alea lungi) care urcă pe firul Nerei până în localitatea Șopotul Nou. Bineînțeles că râul Nera merge mai departe și în amonte și în aval, pentru că se varsă în Dunăre și izvorăște din Munții Semenic din Parcul Național Semenic – Cheile Carașului.

Acum pentru că lecția de geografie s-a terminat, începe cea de sport. Am parcat în parcarea amenajată de la Podul Bei, am plătit intrarea la rangerii ce tăiau bilete și am “tăiat-o” spre Tunele, pe marcaj dungă roșie . Traseul este ușor de parcurs și destul de spectaculos, tocmai datorită tunelelor sau semitunelelor săpate în stâncă, pe malul drept al Nerei. Peisajele sunt fabuloase și încântă privirea excursioniștilor. Înainte de tură am făcut o mică documentare pe net… Astfel, am citit că undeva pe traseu ar trebui să fie niște peri sălbatici și, cum era vremea lor, am căutat cu atenție și… ce să vezi, chiar i-am găsit și ne-am înfruptat din ei. Nu vă pot spune în cuvinte simple, cât de bune și de gustoase au fost! Vedeți, e bună la ceva și documentarea asta pe net.

Când stânca din dreapta drumului se termină și se deschide larg perspectiva, ne-am întors, pentru că nu ni s-a mai părut atât de spectaculos. Ne-am mai oprit o dată la bușteanul cu desene făcute de carii apoi încet, încet am ajuns la mașină. Din parcare am plecat cu mașina spre păstrăvăria din Valea Beiului unde este amenajat și un camping. Am găsit un loc frumos pe malul râului Bei ne-am pus corturile apoi ne-am propus să mâncăm un păstrăv dacă tot suntem la păstrăvărie. Ceea ce am și făcut. Proaspăt și bun, ne-a potolit foamea pentru moment. Ne-am făcut și ceva rezerve de “suc de hamei fermentat”. Și… cum stăteam noi așa la o vorbă despre dozele de palincă uitate acasă… surpriză: Loredana și Adriana… apar de nicăieri, ca două floricele, de-am rămas șocați… Dar cine sunt ele? Două fete vesele din Timișoara, pe care le-am cunoscut la Canton, în Buila fix în urmă cu un an.

Bucurie mare, reîntâlnire neașteptată cu îmbrățișări și pupături. A fost o după-amiază pe cinste, cu bere și cu palincă, cu povești despre munți și văi, despre creste, coclauri și amintiri, și mai ales, cu multă veselie și bucurie.

Am stabilit ca peste două zile să ne întâlnim la Lacul Dracului, noi venind dinspre cantonul Damian, iar ele dinspre Șopotul Nou. De ce peste două zile? Pentru că a doua zi urma ca noi să facem Ochiul Beiului și cascada Beușnița, iar ele aveau de mers în Cheile Șușara. Poteca marcată cu dungă galbenă trece de păstrăvărie, continuând pe malul drept al văii Beiului. După aproximativ 40 de minute ajungem la Ochiul Beiului unde ne oprim pentru pozat. După ce epuizăm toate pozițiile de pe “film”, continuăm spre cascadă, încă vreo 30 de minute, așa scrie pe indicator, noi nu ne-am uitat la ceas pentru că eram la plimbare relaxați și nu ne-am pus problema cât facem… La cascadă ne-am oprit evident pentru pozat, dar ne gândeam dacă să mergem și mai sus puțin, la Beușnița 2. Până la urmă am renunțat din cauza faptului că era puțină apă, parioada în care am vizitat-o noi fiind destul de secetoasă. O cascadă este spectaculoasă în special primăvara când e bogată în apă sau toamna după ce încep ploile. Așa că după pauza de țigare și pozat ne-am întors. Mie mi-a plăcut foarte mult cascada Beușnița mai ales că-mi doream de ceva timp s-o văd. Am savurat-o din plin și m-am încărcat cu energie. Mulțumesc Beușnița!

Pe drumul de întoarcere de la păstrăvărie până la Podul Bei ne-am oprit la cascada “La Văioaga” s-o pozăm și pe ea. Am lăsat-o special pentru întoarcere deoarece la dus era cam aglomerat. Am fotografiat-o din două mari unghiuri, adică de sus, de deasupra și de jos, unde cade apa. Este o cascadă frumușică cu personalitate.

Odată ajunși la Podul Bei am făcut stânga spre Cantonul Damian. Am riscat să mergem cu mașina cei aproape 5 km deși ni s-a spus că drumul e destul de anevoios. Cu atenție și cu băgare de seamă, mai ales că Bogdan, care era la volan e un șofer excelent, am ajuns cu bine la canton. “Damian” e un canton silvic părăsit, o ruină ce a început să se degradeze. Păcat, mare păcat! Uneori nu înțeleg de ce unele lucruri sunt lăsate să moară, deși au slujit și ar fi putut încă sluji cu mare cinste și devotament, oamenilor, turiștilor și tuturor celor ce vor să se bucure de natură. Nu înțeleg, pur și simplu. Dar gata cu negativismul…

Da… am parcat pe pajiștea de lângă canton și ne-am ales câteva locuri de cort excelente. În jurul cantonului erau câțiva meri cu fructe aproape coapte. Am luat și noi câteva pentru diversificarea meniului. Am așezat corturile mai aproape de malul Nerei apoi ne-am relaxat în liniștea desăvârșită la un foc de tabără pe care l-a făcut Bogdan, știți de ce el, cu mâncărică și digestiv.

În acea noapte am primit vizita oficială a unei vulpițe ce căuta prin punga de gunoi pe care o agățasem de capătul mesei, dar ne-am panicat un pic când am auzit zgomote suspecte de conserve căzute pe jos. Am ieșit din corturi, care cu cuțitul în mână, care cu telecomanda de la mașină, care cu lanterna să vedem ce e. Vulpița noastră fugea cu sacul de gunoi în gură, dar nu se vedea, doar sacul care se mișca repede prin iarba înaltă și deasă. Brrr, fenomene paranormale se întâmplă la cantonul Damian… Apoi se oprește și se uită înapoi, spre noi. Îi vedem ochii strălucitori în lumina lanternelor și ne liniștim. De dimineață, la micul dejun apare și ea, vulpița, hămesită de foame, dând târcoale corturilor și mesei. I-am dat câte ceva de mâncare apoi a dispărut în tufișurile de pe malul Nerei.

Noi ne-am pregătit rucsacii de tura, aparatele foto și am plecat spre Cheile Nerei. Eram bucuroși că vom vedea, în sfârșit, această minunată creație a naturii. Am lăsat corturile montate deoarece ne hotărâsem ca atunci când ne întoarcem să mai zăbovim o noapte în liniștea asta perfectă și după aia să plecăm spre casă. Poteca șerpuiește pe malul drept al Nerei cu marcajul său bandă roșie . Pe traseu sunt marcate câteva obiective cum ar fi “La Cârlige”, “Ogașul Pocului” sau “Izvorul Iordanului”, unde chiar este un izvor de unde ne-am luat apă proaspătă. Obiectivul nostru era să ajungem la Lacul Dracului care ne aștepta după aproape 9 km. Și nu numai lacul ne aștepta ci și Adriana și Loredana. Cel puțin așa speram noi…

Știam din documentarea făcută, că la un moment dat trebuie să traversăm râul prin apă. Traversarea este la aproximativ o oră față de canton, după porțiunea numită “La Cârlige”. După schimbarea malului Nerei, poteca dezvăluie peisaje absolut extraordinare. Te întrebi cum de natura are atâta imaginație ca să construiască asemenea frumuseți. Până la Lacul Dracului mai sunt încă aproximativ 6 km, pe care noi i-am parcurs în câteva ore. La ora 13:00 trebuia să fim la marea întâlnire, dar am întârziat vreo 25 de minute. Am apreciat foarte mult faptul că prietenele noastre din Timișoara ne-au așteptat, probabil știau că drumul nu-i chiar atât de ușor, având câteva porțiuni de urcat și de coborât, cu diferență de nivel destul de mare. Unele din ele au chiar și “lanțuri”.

Una peste alta am ajuns la Lacul Dracului unde ne-am reîntâlnit bucuroși cu fetele din Timișoara. Am luat o pauză de masă, apoi una de poze. Am schimbat impresii de călătorie și am promis că vom trimite pozele pe transfer pentru a se bucura și ele de amintiri frumoase. Într-un târziu ne-am despărtit. Pe noi ne așteptau 9 km de chei pe drumul de întoarcere. Fetele au dispărut repede pe poteca spre Șopotul Nou. Spre seară am ajuns și noi la corturi, destul de obosiți după tura în forță pe Cheile Nerei. Am mai pozat câte ceva pe traseu, dar la întoarcere parcă peisajul e diferit, nu din pricina unghiului sau a luminii soarelui la apus, ci prin faptul că deja l-ai văzut o dată și e proaspăt în memorie, sau doar percepția noastră e diferită având și altă stare de spirit… deh… oboseala.

Am făcut un foc, am pregătit masa și ne-am odihnit la o doză de bere până când s-a făcut beznă totală. După ce am stins focul și ne-am băgat la cortulețe, eu am adormit buștean. Dimineață, la cafea și la micul dejun am decis ca la întoarcere să mergem o zi pe “moșia” lui Bogdan de la Slănic Prahova, o alta pe “moșia” lui nea Romică, cabanierul de la Cuca, a treia zi la “moșia” mea din Argeș și într-un final să-l lăsăm pe nea Fane la “moșia” lui din Buila. Zis și făcut. Dar înainte de asta am mai petrecut o noapte pe malul lacului Buhui, într-o pădure de o frumusețe rară, la est de orașul Anina. Vremea ploioasă ne-a cam ținut în corturi, dar măcar ne-am mai bucurat încă o zi de aerul curat și de momente de relaxare.

Entuziasmul a fost la cote maxime pentru fiecare moment petrecut împreună, cu promisiunea ca la anul să o facem din nou “lată”, ca de fiecare dată!

Ia zi nea Fane, ia zi Bogdane, ia spuneți fetelor, pe ce coclauri ne vom mai întâlni? Dar cu tine cititorule, pe unde te voi întâlni, pe unde ne vor purta bocancii?

De ce merg pe munte? De ce cutreier crestele? De ce iubesc pădurea sau natura în general? La prima “strigare” aș putea să-ți spun că “nu știu.” Dar nu e așa. Bineînțeles că sunt unele lucruri despre care nu ai cuvintele potrivite niciodată, acelea chiar nu am cum să ți le spun, tocmai din acest motiv, dar altele se pot povesti cât de cât facil… Aceste întrebări sunt, în general, puse de oameni care din diverse motive nu experimentează decât într-o foarte mică măsură acest gen de activități. “Frații de potecă” nu-și pun asemenea întrebări, ei preferă s-o facă pur și simplu.

Nimic nu se compară cu foșnetul frunzelor în pădurile de foioase, sau cu șuierul vântului ce adie printre crengile brazilor. Greu de spus în cuvinte simple și pe înțelesul tuturor, cât de bine te relaxezi (dormi) când bate ploaia încet în tenda cortului, într-o zi ploioasă, într-un luminiș sau la margine de pădure aproape de golul alpin al vreunui masiv. Ritmul monoton dar mereu altul al ploii pe cort, într-o tură aparent ratată din cauza ploii, este neprețuit. Sau mirosul crud al naturii după acea ploaie, sau peisajul desăvârșit de forma și culorile norilor ce se îndepărtează fac să-ți dorești să nu se mai termine acea “vacanță”.

Latura noastră divină se accentuează și iese la iveală prin legătura cu natura. Mi-e drag să mângâi crengile unui brad, să strâng în brațe un pom sau să privesc planta înflorită, ca să nu mai spun de zmeură, mure și mai ales de fragi… Văd în pădure, cu tot ce e în ea și în munte, Energia. Și nu pot să nu mă bucur când mă contopesc în Ea.

Deși aparent greu, și uneori chiar e, urcatul pe munte este un dialog cu tine însuți, e o călătorie spirituală în interiorul tau, e, dacă vreți, o descoperire a sinelui. Până la urmă, o mare parte din bucuria de a urca pe munte este urcușul în sine, nu neapărat faptul că ajungi la destinație. Cel mai bine poți descoperi aceste lucruri când mergi singur, deși nu este recomandat! Atunci îți vezi limitele și le depășești, atunci te cunoști mai bine și devi mai bun, mai înțelegător, mai tolerant. Poate de-aia montaniarzii sunt (majoritatea) oameni buni, veseli, optimiști, entuziaști, prietenoși, într-un cuvânt: extraordinari. Și îți sar imediat în ajutor dacă e nevoie, îți dau un sfat sau o vorbă bună.

Este imposibil să nu-ți placă o seară liniștită de vară cu licuricii plutind în aer ca niște sclipici magici dintr-un film vechi de Walt Disney, apoi un foc de tabără cu lemnul trosnind în liniștea nopții, cu scânteile ce desenează linii demne de un mare artist. Cineva scoate o chitară iar acordurile și vocile cântecelor de munte rezonează magic direct în inima ta. Carul mare și carul mic, steaua polară, zecile de constelații și puzderia de stele, împletesc în urzeala lor armonioasă galaxia, frumoasa noastră Cale a Laptelui… Sau Luna, cât un pepene, “iese mare și rurală, la iveală, dintr-o margine de” …stâncă, luminând “Hotelul de mii de stele”: Cortul, cu razele ei misterioase. Cui nu-i place să stea culcat pe iarbă într-o noapte călduroasă de vară, să numere stelele căzătoare punându-și dorințe care mai de care mai îndrăznețe, sub adierea blândă a vântului?

Apoi, odată ajuns pe vârful muntelui, perspectiva desfășurată în fața ochilor nu are termen de comparație. Orice fotografie pălește în fața priveliștei pe care o vezi cu proprii ochi. Răsăritul sau apusul soarelui e unic pe munte. În fiecare zi e altfel. Aerul curat pe care îl respiri, mirosul de iarbă uscată, al pământului sau al lichenilor de pe stânci, adierea vântului sau zumzetul gâzelor din apropiere nu poate fi reprodus într-o fotografie sau într-un film. Senzația pe care o ai la înălțime (evident, dacă nu ai rău de înălțime) este unică. Hăul de dedesupt nici nu poate fi fotografiat, deoarece nu iese decât dacă ai repere umane în cadru (mai sus și mai jos) pentru a putea face comparația de nivel. Iar dacă e ceață sau nor (nu foarte deasă), senzația e de-a dreptul deosebită.

Dar cel mai mult apreciez liniștea activă, naturală. Relaxarea în mijlocul naturii, împământarea (senzația mersului cu picioarele goale prin iarba umedă nu se compară cu nimic), somnul cu vise la umbra brazilor, toate te încarcă atât de mult cu energie pozitivă încât nu-ți mai vine să pleci vreodată de-acolo…

Foșnetul vântului printre crengi, susurul pârăului din apropiere, un lătrat de câine de la vreo stână în depărtare, toate se armonizează reciproc și te poartă într-o lume pe care, poate n-ai s-o mai întâlnești vreodată. Doar ai să-ți amintești de ea, și, ai vrea să te întorci din nou acolo. Dar “acolo” n-o să mai existe la fel, va fi mereu altul. Acel “acolo” a fost doar pentru tine și doar “atunci”!

Edi G.

Cum să nu apreciezi compania prietenilor dragi cu care pleci pe munte, care îți fac o mie de poze, cu care te-ai împrietenit tot pe munte; cum să nu-ți placă să cunoști alți pasionați ca și tine, prin venele cărora curge “apă limpede și rece de izvor”…? Cum să nu-ți placă să stai la taclale până la 4 dimineața lângă o sticlă de afinată cu amici întâlniți pe creste; sau să-ți faci noi prieteni la vreo cabană, iar apoi peste ani, să dai de ei, te miri pe unde și prin ce coclauri…? Iar cu amici sau foști colegi de serviciu, pe care nu i-ai mai văzut de câțiva ani, să te întâlnești pe crestele însorite? Cum să nu-ți placă toate aceste minunate emoții și bucurii, pe care ți le oferă muntele? N-are cum…

Muza mea, pădurea dragă este departe de mine acum. De aceea mă opresc aici. Cred că ți-am dat un răspuns destul de “rotund” la întrebările de mai sus și suficiente “indicii” pentru a te gândi și a afla de ce ai merge pe munte. Evident, nu te sfătuiesc să te urci în primul tren sau în mașină și s-o zbughești la munte așa, pur și simplu, mai ales dacă nu ai mai făcut-o până acum. Sfătuiește-te cu un montaniard “la îndemână”, procură-ți echipamentul adecvat pentru tine și abia apoi mergi pe munte. Merită!

Închei cu versurile unui cântec foarte frumos și cunoscut ce se cântă pe munte, se numește “Pădure nebună” iar interpretarea lui Carmen Silva Ciocolata este fabuloasă:

O vară întreagă m-a ţinut pădurea
Cu faţa în iarbă şi cu gândul aiurea
Iar acum, în toamnă, la plecare
Se tânguie că mă rup din inima ei şi o doare

R: Pădure, pădure nebună
În fiecare noapte cu lună
Voi rătăci fără ţintă agale
Ca o frunză mânată de vânturi pe potecile tale

În fiecare noapte de iarnă
Umbra mea albă va veni să se-aştearnă
Ca o ursoaică cu puii ucişi
La umbra stejarilor prădaţi de frunziş

În fiecare dimineaţă
Uneori ca o umbră, alteori ca o ceaţă
Ca o negură sau ca o brumă
Voi veni, voi veni, nu te mai tângui, pădure nebună

Mulțumesc tuturor celor ce m-au fotografiat de-a lungul anilor pentru minunatele “capodopere”.

Nu cred ca exista fericire mai mare pe pamantul asta, decat sa ii faci o bucurie unui om. Cu cat bucuria acelui om e mai mare cu atat incarcatura emotionala e mai puternica si mai inaltatoare. Asta am simtit din plin intr-un weekend foarte prelungit in Ciucașul nostru drag in compania deosebita a mamei Magdei, Teo, a Magdei si a celor doi copii ai ei, Arina si Tudor. Vreau sa le multumesc inca odata pentru ca mi-au dat sansa sa le fac aceasta bucurie. Cel putin Teo a fost foarte incantata. S-a simtit foarte bine si s-a distrat pe cinste. Eram fericiti!

Ne-am cazat in hotelul Cheia, inca de joi seara pentru a incepe o aventura in Ciucaș si imprejurimi. Bine, imprejurimi e putin spus, deoarece am ajuns pana la Brașov, prin Cheile Prăpăstiile Zărneștilor, iar la intoarcere spre casa am luat-o pe varianta Buzău (DN10) cu ultimul popas la Vulcanii Noroioși (Pâclele Mari si Mici).

Dar hai s-o luam cu inceputul, prima aventura a inceput vineri dimineata urcand cu masina pana la Cabana Muntele Roșu, apoi pe traseul marcat cu dunga galbena spre Fântâna Ioan Nicolae. Teo a urcat cu ambitie pana in poienita cu punctul de belvedere de la 1400 de metri, langa fosta Cabană Salvamont, in prezent Cabana Clubului Alpin Ciucaș. Arina si cu mine am mers pana la fantana sa luam apa proaspata. Ne-am tras sufletul in poienita, cu poze si telefoane, apoi ne-am intors. La Cabana Silva am savurat o bere rece si o cafea (eu nu, ca eram cu masina), dupa care am petrecut in poienita de langa parcarea de la Muntele Roșu. Dupa amiaza am plecat spre hotelul Cheia.

A doua zi dupa cafeul de dimineata si un mic dejun “al campionilor” am plecat spre Brașov. Pe drum ne-am oprit putin pe Cheile Prăpăstiile Zărneștilor dincolo de celebra Fântână a lui Botorog. Am mers cat am putut, dar o ploaie marunta nu ne dadea pace. Ne-am adus aminte de alte dati in care peretii de alpinism, parca erau vii de atâția cățărători. Apoi am ajuns in Brașov… si ce face “turistul” cand ajunge in Brașov? Merge in centrul vechi, istoric, pana in Piața Sfatului. Am facut multe poze si ne-am relaxat. Fiind oras turistic, era destul de aglomerat, chiar daca era in luna lui Florar. Fojgăiala, chiar si a porumbeilor, nu mai contenea. Spre seara am ajuns din nou la hotelul Cheia din Cheia.

Duminica, ne-am intrecut pe noi insine, deoarece aventurile au venit in valuri peste noi… si iata cum… Dupa cafeu am plecat… ha ha… spre Brașov. Da, da, spre Brașov, dar nu am ajuns la Brașov. Ha, v-am pacalit! Am ajuns pana in Pasul Bratocea, deoarece inca nu epuizasem Ciucașul. Am parcat langa fosta stana din Bratocea, in prezent parasita. Apoi am urcat putin pe drumul spre turnul de comunicatii. Efortul fiind destul de mare pentru Teo, in special, am urcat doar pana la intrarea in padure. Am remarcat tenacitatea cu care a facut fata eforului, la varsta dumneaei. Felicitari si s-o tina Domnul tot asa!

Am mai pierdut timpul cu tot felul de jocuri pe drumul de intoarcere, ne-am relaxat la un cafeu si o gustarica, am baut apa din izvorul inca inconjurat de zapada, de la vechia stana din Bratocea, dupa care am plecat spre Brașov, insa, inainte de Săcele am facut la dreapta spre Târlungeni spre a intra, dupa acest mic ocol, pe drumul de Buzau DN10, in dreptul localitatii Teliu.

Pe DN10 ne-am mai oprit de cateva ori, la cateva puncte de belvedere, in zona Întorsura Buzăului apoi in coborare pe valea Buzăului spre Nehoiu, Pătârlagele. Ne-am bucurat de peisajele minunate pe care patria noastra le are, de frumusetea locurilor, chiar si de pe marginea drumului. Apoi, până în Buzău, am facut stanga la Sătuc, am traversat râul Buzău spre localitatea Berca, unde iar am cotit la stanga pe DJ102F spre Scorțoasa, de unde se desparte in dreapta drumul spre Vulcanii Noroioși. Mai era o varianta din Berca pe un drum, nu foarte prietenos, dar acceptabil.

Vulcanii Noroioși sunt in trei locuri distincte pe harta. Primul loc se afla chiar in nord-estul localitatii Berca. Se mai numesc si “Fierbătorile din Berca”. Nu despre acestea vom vorbi, ci despre celelalte doua. Se mai numesc si Pâcle, si anume Pâclele Mari si Pâclele Mici. Acestea din urma sunt mai la nord fata de Pâclele Mari, la o distanta de aproximativ 3 km. Pe vremuri se vizitau la liber ambele Pâcle, acum insa, se pot vizita cu plata la intrare. Desi sunt mai mici ca suprafata, mie personal mi se par mai spectaculoase Pâclele Mici (Vulcanii Noroioși cei dinspre nord). Evident este o chestiune subiectiva deoarece si Pâclele Mari au farmecul lor. Este interesant faptul că, pe o suprafata relativ mica se pot vedea foarte multe forme de relief in miniatura. Probabil ca in alte vremuri, Vulcanii Noroioși erau mult mai activi, altfel nu se explica adancimea relativ mare a vailor formate de torenții de “lavă” noroioasă. Poate pentru un geolog sa fie interesant de studiat, acest fenomen inedit, insa pentru noi profanii, este doar o curiozitate si un motiv frumos de a-i vizita si poza. Ceea ce am si facut.

Dupa ce ne-am saturat de noroi si de vulcani ne-am adunat langa masina pentru un ultim popas si o ultima gustare. Tarziu dupa amiaza, am luat-o usurel spre casa. Destul de obositi, insa bucurosi si impliniti, am ajuns la destinatie. Personal, am sufletul multumit ca am putut oferi clipe unice prietenilor mei Teo, Magda, Arina si Tudor, clipe minunate, pe care, sunt convins ca nu le vor uita niciodata.

Iată că i-a venit din nou rândul Ciucașului, într-un weekend cu vreme frumoasă, al lunii septembrie. De data asta, Bogdan, Magda și eu ne-am îmbarcat încă de vineri, cu direcția Cheia. Cazarea am făcut-o, evident la Nea Sorin la Silva. Seara a trecut liniștită cu o berică și un grătărel.

De dimineață ne-am făcut planul de bătaie. Hotărârea luată la cafea a fost să mergem spre “La Răscruce” cât putem, pentru ziua de sâmbătă, urmând ca duminică să abordam Bratocea, la fel, cât putem. Așa că ne-am pus ceva merinde în rucsac și am plecat pe marcajul triunghi roșu , de la cabana Muntele Roșu, spre vârful Muntele Roșu (1765m). Traseul urcă ușor prin dreapta cabanei trecând oarecum prin spatele Stației Seismice. Apoi începe un urcuș mai abrupt până după o tulumbă metalică cu senzori seismici. De aici, poteca șerpuiește pe curba de nivel, cu o ușoară urcare, până aproape de vf. Muntele Roșu, care se urcă domol. Pe partea cealaltă a vârfului, poteca va coborî puțin, apoi la urcare, dă în creasta Zăganu-Gropșoarele în dreptul punctului numit “La Răscruce”. Noi am preferat să rămânem pe vârful Muntele Roșu.

Am ronțăit câte ceva și am stat la taclale. Nu prea mai erau nici afine și nici prea multe flori. Doar câteva soiuri violete ce aduceau a toporași. Trecuse vremea lor, doar e răpciune… Însă atmosfera era foarte placută. Nu-ți venea să mai pleci de-acolo. Era cald, adia vântul exact cât să-ți fie bine… Mai mișunau câțiva turiști prin împrejurimi, dar nu ne-au deranjat. Unii ne-au întrebat despre traseele din masiv. Le-am răspuns cu bucurie, că deh… de atâtea ori în Ciucaș îl știam deja pe dinafară… Apoi am coborât spre cabana Silva unde ne aștepta cina binemeritată. Spre seară am mai povestit și într-un târziu am adormit.

Duminică, o nouă zi de aventură, pentru a patra oară în Ciucaș. Îmi băusem de mult cafeul împreună cu Magda, până să se trezească Prințul Bogdan cel Somnoros. Dar chiar și așa pe la 11:00 am ajuns în pasul Bratocea pentru un urcuș, speram noi, până aproape de vârful Ciucaș. Asta depindea în cea mai mare parte de Magda care n-avea antrenament, obosind destul de repede. În schimb, am apreciat faptul că a făcut față cu brio, tuturor provocărilor, reușind să urce peste tot pe unde și-a propus.

Nu vă mai povestesc cât e de ușor și pe unde o ia traseul de creastă bandă roșie în drumul lui spre creasta Bratocea. Detalii puteți afla din articolele mai vechi. Vă pot spune în mare, că traseul e destul de ușor, recomandat în special începătorilor și turiștilor nu prea antrenați. Am urcat, cu câteva mici pauze, făcute la Sfinxul Bratocei și aproape de creastă. Apoi am continuat prin jnepeniș până spre vârful Bratocea (1827m) pe care poteca îl ocolește prin dreapta. După care am mai mers puțin, ajungând în cele din urmă în Șaua Țigăilor, de unde pleacă traseul cruce roșie pe la baza Țigăilor Mari. Tot acest traseu cruce roșie, vine de fapt din DN1A de la Podul Teslei, prin Piciorul Teslei și Poaiana Teslei, ca să ajungă până la cabana Ciucaș.

Popasul final a fost de câteva zeci de minute. Am fi încercat să ajungem pe vârful Ciucaș, dar nu s-a putut, din varii motive de oboseală. După o gustare și o pipă ne-am întors alene pe creasta Bratocea, ajungând într-un final la mașină. Acest Ciucaș weekend numărul patru ne-a încărcat bateriile pentru mult timp. Oricum, fiind în concediu, în două zile urma să plecăm în Retezat într-o nouă aventură și cu un alt anturaj. Mi-a plăcut mult Ciucașul, de antrenament.

Weekend-ul mult așteptat a sosit. Magda și Arina, nerăbdătoare ca de obicei, s-au pregătit pentru două zile de “încărcat bateriile”… Unde? Da, ați ghicit, în Ciucaș. Așadar într-o sâmbătă minunată de început de iunie plecat-am spre Cheia. De data asta ne-am oprit la Cabana Silva, unde am închiriat două căsuțe. Relaxarea după drum am făcut-o la un cafeu. Am pregătit rucsacii de tură și… pe-aici ți-e drumul.

Ne-am hotărât să facem o mică tură de încălzire până la Fântâna lui Ioan Nicolae pe traseul bandă galbenă , iar a doua zi să încercăm o Bratocea, măcar până pe creastă. Banda galbenă ne aștepta la ieșirea de la cabana Silva. Fiind o tură ușoară de încălzire, am preferat s-o facem lejer, pentru a nu ne obosi prea tare. Dupa cum știți deja din celelalte articole, marcajul bandă galbenă pleacă din localitatea Cheia, traversând DN1A ca apoi să urce la Cabana Muntele Roșu, de unde-și continuă drumul prin pădure ajungând la fântâna lui Ioan Nicolae. De aici urcă destul de abrupt, o diferență de nivel de aproximativ 200 de metri până la Cabana Ciucaș, care este punctul terminus al traseului și unde se întâlnește cu alte trasee ale masivului, înclusiv cu cel de creastă (bandă roșie ).

De la cabana Muntele Roșu, poteca urcă ușor până într-o poieniță, unde este și un punct de belvedere, ca apoi să meargă aproximativ fără suișuri și coborâșuri până în apropierea fântânei Ioan Nicolae. Nu știu cât durează, oricum, destul de puțin. Puteți afla de pe harta turistică, pe care vă recomand, să o aveți asupra voastră când plecați în orice drumeție montană.

După un popas la fântână ne-am întors pe aceeași bandă galbenă. Am mai făcut un popas la punctul de belvedere, deoarece în stânga este și fosta cabană Salvamont, în prezent, cabana Clubului Alpin Ciucaș. Aici am stat puțin, la o gustare și o pipă, după care am coborât. Ne-am mai relaxat în jurul cabanei Silva după care am adormit.

A doua zi după cafeu și micul dejun, ne-am luat rămas bun de la domnul Sorin, cabanierul de la Silva, și am plecat cu mașina spre pasul Bratocea, 1263m (pe DN1A spre Săcele-Brașov). Odată ajunși, ne-am luat rucsacii de tură și am urmat marcajul de creastă, bandă roșie . După stâna din Bratocea, drumul urcă ușor până la releul de comunicații. De acolo urcă mai abrupt până la golul alpin, de unde, dupa o porțiune dreaptă ce trece pe lângă Sfinxul Bratocei, urmează ultimul urcuș, destul de lejer, până pe creastă. Traseul nu întâmpină dificultăți, e chiar un traseu ușor pentru începători.

În apropierea Sfinxului Bratocei am luat o mică pauză de gustare, în care ne-am delectat cu fructe. Odată ajunși pe creastă (1687m), practic, ne-am îndeplinit obiectivul. Nu avea rost să mergem mai departe, deoarece creasta Bratocea are în jur de 3 km în linie dreaptă, pe hartă, până în apropierea vârfului Ciucaș, iar la condiția noastră fizică, mai aveam de lucrat…

Așa că am luat o pauză prelungită de poze, gustare și cafeu, pe creasta Bratocea, după care am luat-o agale la vale. A fost o tură de weekend, plăcută și motivantă. Compania celor două prietene a fost extraordinară, vie, astfel încât ne-am umplut sufletele de bucurie și energie. Vă mulțumesc, dragele mele.

Ei da, pentru că suntem iubitori de natură și de călătorii în mijlocul ei, și pentru că abia așteptam să iasă primul ghiocel sau viorea din zăpadă, iată că, în primăvara lui 2012, într-o frumoasă zi de martie am plecat într-un weekend în Ciucaș-ul nostru drag. Sâmbătă, relax, împreună cu iubita mea Magda, ne-am cazat la hotelul Cheia din Cheia de Prahova. Ne-am mai învârtit pe-acolo până spre seară și am adormit.

Mica noastră aventură a început duminică dimineață, când după cafeu am început urcușul pe bandă galbenă , chiar din fața hotelului, înspre Muntele Roșu. După ce se termină drumul din localitate, traseul șerpuiește pe o porțiune relativ scurtă prin pădure, apoi traversează DN1A (ruta Cheia-Săcele-Brașov), mergând apoi paralel cu DC22, ce se desparte din DN1A în dreapta, spre Muntele Roșu.

Natura e atât de frumoasă, calmă și primitoare, încât uneori nu-ți mai vine să pleci de-acolo. Zăpada era destul de puțină, iar în jurul tulpinii arborilor, se topise, desenând un cerc perfect. Nici ghioceii nici viorelele n-au îndrăznit să se arate, fiind cam devreme pentru ele, dar vremea era plăcută pentru drumeție. Cerul senin și mișcarea în aer liber, pe modul relaxare, au făcut în așa fel încât să nici nu simțim cei aproape 3 km de drum până la Muntele Roșu.

O mică pauză binemeritată și-a făcut apariția în peisajul superb. Odată cu ridicarea soarelui pe boltă, atmosfera s-a încălzit puțin. Vântul adia, încă destul de rece. După câteva poze și ture prin împrejurimi am hotărât să coborâm și să mai urcăm odată cu mașina, văzând că drumul era practicabil fără probleme. Zis și făcut. La coborâre, între DN1A și Cheia, câțiva tineri au instalat o tiroliana pe care se dădeau, spre bucuria lor, dar și a spectatorilor.

Am luat o gustare și am plecat spre Muntele Rosu, de data asta cu mașina, pentru că voiam să mai profităm puțin de vremea superbă. Ca fapt divers, la întoarcere am întâlnit un Trabant Roz cu număr de Brașov. Ne-a plăcut faptul că era bine întreținut și foarte cochet. Felicitări proprietarului. În drumul spre casă am făcut un popas la Mânăstirea Suzana. Acesta a fost un weekend minunat, cu o vreme superbă, într-un loc de poveste cu happy end. Vom face o tradiție din weekend-urile petrecute în mijlocul naturii, în frumosul nostru Ciucaș.

Am descoperit Cabana Cheia din masivul Buila-Vânturarița în vara anului 2011 când pur și simplu, Parângul nu ne-a primit… Vorbesc uneori la plural pentru că am fost împreună cu amicul meu Bogdan și vă povestesc pățaniile petrecute împreună cu el…

În după-amiaza zilei de 20 iulie (Sf. Ilie) eram la poalele vârfului Cârja în Parâng şi o vijelie cum n-am mai văzut vreodată, a venit peste noi; a durat aproape 3 ore și prevestea vreme neprietenoasă cel puțin câteva zile. Asta am aflat după ce s-a oprit ploaia și am reușit să ne sunăm prietenii care ne-au informat despre vremea probabilă ce ar fi urmat… Toți ne-au sfătuit să plecăm de pe munte că “e jale” ce urmează să vină… Iar o amică ne-a sugerat să mergem în Buila-Vânturarița la prietenii ei de-acolo.

Zis și făcut. A doua zi am plecat de dimineață din Petroșani pe ruta Transalpina – Horezu – Râmnicu Vâlcea. În câteva zeci de minute ne-am oprit în localitatea Cheia pentru câteva cumpărături. După asfalt au urmat 22 de kilometri de drum forestier până la Cabana (cantonul) Cheia așezat chiar la baza nord-vestică a masivului Buila-Vânturarița, ce în treacăt fie spus, aparține de Munții Căpățânii.

Am făcut o alegere bună venind aici, deoarece este un loc absolut magic și plin de bunătatea oamenilor simpli. În împrejurimi sunt câteva schituri și o mânăstire, locuri încărcate de energie pozitivă. Parcul Naţional Buila-Vânturariţa este cel mai mic parc naţional înfiintat în urma unui proiect al Asociaţiei Kogayon.

Ajungând pe înserat, drumul forestier ce trece prin pădure, era plin de licurici… Prima dată când i-am văzut nici nu ne-am dat seama ce sunt… Atât de frumos sclipeau în pădurea întunecată încât, pentru căteva minute, am simțit că fac parte dintr-un desen animat de Walt Disney.

Cantonul este situat la poalele masivului Buila-Vanturarita, pe versantul nord-vestic, cu fața spre munte, adică spre est. Pereții din fața cantonului se numesc Stogșoare la poalele cărora sunt câteva peșteri micuțe și foarte puțin umblate, în stânga, cum te uiți la Stogșoare se află Stogul, iar în dreapta, după Valea și Cheile Cheii, se înalță falnic Claia Strâmbă cu a ei Santinelă și cu pereții de cocoț de toate gradele de dificultate. Apoi, în stânga-spate se continuă creasta Builei-Vânturarița până la Vârful Cacova (1407m). Prin fața cabanei, la aproximativ 70 de metri trece pârâul Cheia pe malurile căruia veți găsi în lunile de vară, multă zmeură.

Cabana are în fața ei un teren de camping și mai multe utilități cum ar fi o bucătărie de vară cu grătar și toate cele, și, mai nou, una de iarnă, așa numita Șură; un loc amenajat pentru strângerea gunoiului, un spațiu generos, special amenajat pentru copii, cu o căsuță în copac (Fata pădurii), hamac și alte accesorii. Într-o parte, lângă bucătăria de vară este amenajată o afumătoare pentru carne, “chiuveta” cu apă curentă din pârâul Comarnice, afluent al Cheii, mese și băncuțe, unde te poți odihni după o tură ostenitoare, iar seara, la un foc de tabără, poți depăna amintiri și impresii la un pahar de vin bun. Într-un cuvât, locul te îmbie la relaxare, fizică și spirituală, la odihnă și zăbavă, oferind din plin liniște și pace.

Iar gazdele… sunt nemaipomenite… Ionuț (John) este un om dintr-o bucată, oltean hotărât, sportiv, gospodar, muncitor cu un suflet mare. Nea Fane, este tipul de om “să-l pui pe rană”, vorbăreț, vesel, săritor, priceput, harnic și foarte simpatic. Iar Culiţă, mai tăcut, cu simțul umorului și cu poftă de viață dar și priceput la toate îți sare în ajutor când dai de greu. Oameni deosebiți cu rădăcini adânci în Dacia noastră străbună. Ființe ale locului, iubitori de natură și de oameni. Mi-e tare drag de ei, și, în același timp, mi-e dor de ei. Îi veți îndrăgi cu siguranță!

Cantonul Cheia, oferă câteva camere foarte curate, îngrijite, pentru turiștii aflați în tranzit sau care vin special să se odihnească câteva zile, cât și priciuri, mai ieftine, dar foarte comode, deoarece sunt cu saltele.

Personal îmi place mai mult la priciuri decat într-o cameră. Toaleta pentru bărbați este afară în spatele cabanei sau, “în mijlocul naturii”, iar femeile și copii au amenajată o toaletă curată și îngrijită chiar în cabană, pe prispă, lângă intrarea în bucătăria de iarnă (bucătăria din cabană). La cerere sau la nevoie toaleta are și baie cu apă caldă, trebuie doar făcut focul la boilerul din baie.

De curând, Ionuț, Nea Fane și Culiţă, au amenajat un foișor acoperit și închis, ca alternativă pentru bucătăria și sala de mese de iarnă, pe care au denumit-o “Șura”. Apa curentă este asigurată gravitațional din pârâul Comarnice, ce curge la câțiva metri de cabană. Curentul electric este asigurat cu un generator pe benzină și este folosit în special doar seara. De curând au fost instalate și panouri solare care asigură curent electric pe toată durata zilei. Oaspeții au la dispoziție tot ce le trebuie ca să-și prepare singuri mâncărurile aduse de ei.

Veselia este la ea acasă, iar seara, la focul de tabără se cântă la chitară și se spun povești de munte. Câțiva prieteni din împrejurimi sunt clienți fideli ai locului, oameni minunați cu care poți lega prietenii pe viață. Cum să nu te simți minunat în acest loc magic, cu o așa companie și într-o asemenea atmosferă.

Iubesc locul acesta, așa cum iubesc România!

La aproape o lună de la aventura abordării Ciucașului de unul singur, i-am propus unui amic, coleg de serviciu să facem o tură lejeră în Ciucaș. Zis și făcut, așa că Luigi a venit și cu băiatul lui de 12 anișori. Super, mi-am zis în gând, încă un viitor montaniard, în formare. Aveam o săptămână la dispoziție așa că luni spre prânz am plecat lejer din București, cu două mașini mergând împreună pe ruta Ploiești, Vălenii de Munte, Cheia. În plan era să facem exact varianta est-vest pe care o făcusem singur în urmă cu o lună și anume: Zăganu-Gropșoarele – Șaua Chirușca – Țigăile Mari – Vârful Ciucaș – Creasta și Pasul Bratocea.

Când am ajuns, după amiază, în Cheia ploua de rupea. Am tras la pensiunea Nicos să mâncăm ceva și să vedem unde am putea să ne instalăm corturile. După o masă foarte gustoasă domnul Dilaver ne-a recomandat să punem corturile pe un teren din fața pensiunii. Între timp s-a mai oprit și ploaia așa că pe iarba udă am reușit să instalăm corturile. Apoi ne-am petrecut seara prin împrejurimi făcând poze. Ne-am retras destul de devreme la culcare pentru că a doua zi porneam într-o nouă aventură.

De dimineață ploua iar. Norocul nostru a fost că s-a oprit repejor și ne-a lăsat să plecam liniștiți. Înainte de a pleca l-am ajutat pe Luigi să-și mai micșoreze rucsacul… Și-așa micșorat tot era destul de greu… deh, avea un copil de 12 ani după el și trebuia să fie responsabil. Până la urmă am reușit să plecăm. Mașinile le-am lăsat la pensiunea Nicos cu acordul lor. Mulțumim Nicos pentru ospitalitate.

Și iată-ne la intrarea în pădurea deasă de lângă DN1A. Aici ne-am sfătuit și am fost de acord să megem pe marcajul turistic . O alegere interesantă pentru mine, pentru că în urmă cu o lună o luasem pe un drum forestier nemarcat. Acum aveam ocazia să explorez și varianta asta, mult mai lungă, dealtfel. Am ajuns în jurul orei cinci și ceva după amiază în poienița de lângă stâna din Zăganu. Ne-am aranjat corturile și am făcut poze. Am dormit neîntorși peste noapte, datorită oboselii acumulate pe durata urcușului.

În dimineața următoare, după cafeu, micul dejun și ”cosânzeneală ” am plecat. Mai aveam de trecut un hop, de urcat până în poienița de la vârful Zăganu. Am luat-o ușurel… Cum am trecut de vârful Zăganu am luat o pauză micuță într-o poienița în care am găsit câteva fire de Floarea Reginei (Floarea de Colț) pe care le-am fotografiat din toate unghiurile. O bucurie mare pentru mine!

Spre seară am ajuns în Șaua Gropșoarele destul de epuizați. Am mâncat și ne-am culcat. De dimineață am luat niște apă de la izvorașul dinspre est și am plecat. Nu aveam mult de mers pentru că ne-am propus să stăm o zi, să ne odihnim, la poalele Țigăilor Mari. Am poposit acolo destul de repede după care am făcut iarăși o mulțime de poze.

În ziua următoare ar fi trebuit să urcăm pe vârful Ciucaș, dar, ce să vezi… companionii mei au hotărât să mergem spre creasta Bratocea prin valea și Șaua Țigăilor… Mi-a părut rău pentru ei că au renunțat la a vedea vârful și panoramele de acolo, dar până la urmă a fost o alegere bună pentru că, acest traseu, a fost o premieră pentru mine. Mi s-a părut destul de greoaie coborârea în valea Țigăilor ca apoi să urcăm din nou în șa. Dar am făcut și multe poze pentru că nu știu când voi mai trece pe această potecă, pentru că de regulă, se merge pe poteca de sus, de pe vârf…

Așa că am făcut-o și pe asta, am ajuns pe creasta Bratocea pe care am mers până aproape de capătul dinspre sud-vest unde ne-am pus corturile. Chiar le-am arătat unde am stat în urmă cu o lună. În acea dupa amiază am mai făcut câteva zeci de poze apoi am adormit. În ziua următoare, după ce am coborât de pe munte, în apropierea stânei din Bratocea, am mai luat o mică pauză…

Am mai stat câteva ore într-o poieniță dincolo de DN1A, practic în pădurea din Plaiul Sterp din masivul Grohotiș, am mâncat și ne-am distrat înainte de plecare. Apoi Luigi a luat autostopul și s-a dus să ia mașina din Cheia, de la Nicos, apoi a venit să ne ia. Am ajuns acasa spre seară după 5 zile de Ciucaș… făcute într-un ritm… interesant. A fost o experiență unică. Am rămas cu amintiri plăcute și cu poze frumoase.

Într-o perioadă frumoasă a lunii iunie a acestui an am avut ocazia de a experimenta o tură montană făcută de unul singur. Ideea mi-a plăcut, deoarece de mult îmi doream să merg singur pe munte, să văd cum e. Contextul m-a ajutat pentru că în acea perioadă amicul meu de munte, Bogdan și-a luat concediu cu o săptămână mai târziu. Am ales Ciucașul pentru ușurința traseelor și pentru că îl mai parcursesem… Nu era o necunoscută…

Până să mă întorc din această tură Bogdan, probabil de ”nervi”, a și zbughit-o în Retezat, tot de unul singur… deh…

Mi-am propus să fac Ciucașul de la est la vest urcând prin pădurea deasă de pe drumul spre Brașov, pe creasta Zăganu-Gropșoarele, prin stâna din Zăganu, ca apoi să traversez șaua Chirușca spre Țigăile Mari, să urc pe vârful Ciucaș (1954m), ca apoi să cobor pe creasta Bratocea, pe la releul de comunicații și să mă întorc în Cheia. Nu aveam motive de grabă, am vrut să savurez momentele și să mă împac cu mine, astfel încât, nu m-am grăbit deloc. Am mars lejer, am făcut poze și am ascultat liniștea…

Am ajuns în Cheia seara, trăgând la celebrul hotel Cheia. Era miercuri, extrasezon, deci era liniște și camere libere. Mi-am pregătit rucsacul și am adormit. A doua zi m-am trezit pe la 6 și după ”cafeul” și câteva îmbucături am ”tăiat-o” spre traseu. Era o zi minunată, însorită, de început de vară, cerul albastru, câteva scame de nori pe cer, iar vântul abia de adia. După cele câteva străduțe din Cheia, am ajuns la intrarea în traseu, prin pădurea deasă ce începe după traversarea drumului național DN1A. La câtiva metri de marcajul turistic era și un drum forestier de la vreo exploatare de mai sus. Acolo am luat decizia de a merge pe drumul forestier, în defavoarea traseului marcat, prin pădurea întunecoasă. După câteva zeci de minute drumul se termină într-o poieniță.

E, acu e acu… Ce fac? Pai… hai să mă orientez. Era în jur de 8:30 dimineața, deci soarele aproape de răsărit. Pe hartă trebuia să urc spre nord-est, cu o bună bucată de drum spre nord. Deci trebuia să am mereu soarele în dreapta mea, iar apoi, mergeam pe o culme, adică niciodată nu coboram. Am mers așa, preț de vreo oră, să zic, până am ajuns la un copac ce avea bătută o plăcuță pe care scria ”Atenție, câini răi”. Un pic m-am panicat, dar… nici urmă de vreun câine… Am mai mers puțin și am dat de o poieniță cu iarbă înaltă verde, iar în stânga, o stână. Da, ajunsesem la stâna din Zăganu. Mi-a plăcut pe nemarcat, brrr… feeling, când auzi trosnind ceva, poate vreo cracă, la câteva zeci de metri de tine, întorci capul… și constați că nu e nimic, și totuși…, iar faza cu orientarea… chiar mi-a dat de gândit. Pe vremuri era o artă să știi să te orientezi, mai ales că viața ta depindea de această abilitate… Acum avem GPS, dar dacă nu prinzi vre-un satelit, cum uneori e într-o pădure deasă… nu știi unde ești, trebuie să ieși la lumină… și dacă se termină bateria de la telefon… iar e ”belită”… Mă uitasem și după mușchii de pe copaci care ar fi trebuit să fie spre nord, și chiar așa erau, în mare parte.

La stâna din Zăganu am vorbit cu doi ciobani care preparau brânza. Au fost foarte ospitalieri dându-mi să beau o cană mare plină cu jintiță. A fost extraordinară! După câteva minute în care mi-am tras sufletul și am aflat că nu e niciun ”câine rău” pe-aici, deoarece sunt plecați cu oile pe alte dealuri și văi, am luat-o ușurel pe marcajul cruce roșie , ce urcă spre vârful Zăganu. După un mic popas în poienița de la punctul de belvedere am mai mers puțin până la vârful Zăganu (1817m). Deja eram pe creastă, nu prea mai era de urcat sau coborât decât foarte puțin, după cum te ducea poteca.

Toată creasta Zăganu-Gropșoarele este deosebit de spectaculoasă, cu formațiuni de stâncă de o frumusețe rară, specifică Ciucașului, cu forme rotunjite, unele dintre ele ai zice că sunt făcute de o mână foarte dibace. Mi-a plăcut, însă îmi propusesem să ajung la poalele Țigăilor Mari și să înnoptez acolo. Așa că i-am ”dat bătaie”… După câteva suișuri și coborâșuri am ajuns și pe vârful Gropșoarele (1883m).

După un popas binemeritat la punctul de belvedere de pe Gropșoarele, poteca devine foarte lină și ușoară. Mergând spre nord pe poteca liniștită, aproape pe nesimțite am ajuns ”La Răscruce”, o șa unde se intersectează traseele ce urcă dinspre Poiana Valea Stânii și traseul ce urcă de la Muntele Roșu. Poteca de creastă mai merge lin spre nord într-o ușoară coborâre până în șaua Gropșoarele (1663m) unde se intersectează cu o variantă a traseului de creastă din munții Buzăului ce vine dinspre Tabla Buții . Tot în șaua Gropșoarele ajunge și traseul ce vine dispre nord, dinspre Vama Buzăului marcat cruce albastră. Apoi, toate aceste trasee traversează șaua Chirușca, în drumul lor spre cabana Ciucaș.

Eu am continuat drumul trecând de cabană și poposind după amiază la poalele Țigăilor Mari. Mi-am tras sufletul și am instalat cortul. Am mâncat ceva mai consistent după care am adormit. Eram destul de obosit după cele aproximativ 7-8 ore de mers. Am dormit neîntors până dimineață.

După ”cafeu” și gustarea de dimineață am strâns cortul și am făcut rucsacul. Eram nerăbdător să ajung pe vârf. Am luat-o pe poteca din dreapta Țigăilor Mari (1844m). După ce am trecut de valea pârâului Piscul cu Apă am văzut ”Babele la sfat”, o formațiune stâncoasă interesantă, deoarece seamănă cu două femei care vorbesc. Tot de acolo se văd foarte frumos și Țigăile Mari ”din spate”. La o aruncătură de băț, cum se spune popular, e vârful Ciucaș (1945m). El însuși fiind un punct de belvedere, se văd, de jur împrejur, toți munții din zonă… dacă e senin…

Pe vârful Ciucaș mai ajunge un traseu dinspre Vama Buzăului, iar mai jos, în șaua Țigăilor ajunge atât traseul ce urcă dinspre Podul și Poiana Teslei marcat tot cu , cât și un traseu care urcă de la cabana Babarunca, care, până în șaua Teslei are marcaj triunghi rosu . După câteva poze și o mică gustare am coborât prin șaua Țigăilor spre vârful Bratocea (1827m). Creasta Bratocei este lină și lejer de străbătut. Practic, terminasem tura propusă, așa că am hotărât să pun cortul undeva pe culmea Bratocea și să mai stau o zi, să meditez la mersul de unul singur pe munte… ceea ce am și făcut… Am găsit un loc frumos relativ aproape de coborârea spre pasul Bratocea, de pe DN1A, unde am instalat cortul. Am făcut o mulțime de poze. Și… am meditat…

Pot să vă spun că e minunat singur pe munte, mai ales dacă traseul e unul nu foarte dificil, care să prezinte vreun risc major de accidentare. Însă, nu e recomandat să pleci singur pe munte, pentru că se pot întâmpla cine știe ce lucruri care te pot afecta și dacă n-ai semnal la telefon devine periculos. Pe de altă parte, deși solitudinea poate fi un mijloc bun de meditație și de punere a gândurilor în ordine, totuși e mult mai bine, măcar în doi, pentru a putea împărtăși emoția, bucuria și sentimentele. Când ai amici buni cu care pleci pe munte altfel te simți, veselia e mai mare iar peisajele mai frumoase. Ca și concluzie, despre plecatul singur pe munte, vă pot spune: poți merge odată, de două ori, singur, pentru a testa cum e, pentru a-ți învinge oaresce temeri sau pentru a medita; e ca o călătorie spirituală pentru a te cunoaște mai bine. Însă nu e recomandabil, pe de o parte, din cauza riscului la care te expui iar pe de altă parte e și păcat să pierzi distracția pe care o poți avea cu câțiva amici.

”Pe munte, natura, priveliștea și emoțiile sunt mai frumoase și mai intense atunci când le împarți cu cineva.”

Edi G.

În altă ordine de idei, nici un grup prea mare (peste cinci persoane, poate…) nu e o soluție pentru mine, pentru că apar diferende între membrii grupului sau diferențe de putiință, care duc la discuții în contradictoriu și, poate, la pierderea unor prietenii. La grupurile mari trebuiesc reguli impuse și respectate, însă nu toți le respectă, iar diferențele dintre oameni fac ca un grup mare să nu prea funcționeaze pe munte. Eu sunt adeptul unor grupuri mici cu care te poți înțelege de la bun început. Părerea mea…

În dimineața zilei următoare am parcurs toate etapele (cafea, mic dejun, toaletă și strânsul echipamentului) foarte încet, cu o lene ieșită din comun, parcă-mi părea rău că trebuie să mă desprt de muntele meu drag (oricare ar fi el). Într-un târziu am coborât la DN1A în pasul Bratocea. Un șofer drăguț a oprit și m-a luat până în Cheia. Am mers pe jos până la hotelul Cheia unde lăsasem mașina. Acolo m-am oprit și am băut o bere, evident Ciucaș comandând câțiva mici de la nea Dilaver (Nicos) la terasa din fața hotelului. Apoi am stat câteva ore să-mi fac siesta dupa masă, să se ducă și berea, ca să pot pleca. Și iată-mă acasă, scriindu-vă aceste rânduri. Ce părere aveți despre mersul singur pe munte? Poate vreți să-mi lăsați un comentariu despre acest subiect, aș aprecia foarte mult.

Vârful Ucișoara (2390m), vârful Ucea Mare (2434m), vârfurile Corabia (2406m), Podul Giurgiului (2358m), Tărâța (2414m) și Podragu (2462m) au rămas în urmă. Am făcut câteva poze din șaua Podragului spre cabană. Ne-am oprit pentru înnoptare la lacul Podul Giurgiului, străjuit spre nord de vârful Podragu. Lacul Podul Giurgiului este pe partea sudică a Făgărașului, ca într-o găleată. N-ai semnal la telefon și e o liniște deranjată doar de turiști sau de mioare. Ne-a plăcut locul… Lacul mai avea încă porțiuni cu zăpadă. Spre est se vedea trapezul inconfundabil Viștea-Moldoveanu cu deja celebra crăpătură. Doi tineri din străinătate au ajuns odată cu noi la lac și de cum l-au văzut s-au dezbrăcat și au sărit în el. Nici n-au intrat bine că în două secunde erau înapoi pe mal, probabil din cauza apei prea reci, iar ei prea încinși de pe drum… mă mir că n-a crăpat vreunul…

După ce am aranjat corturile am pregătit cate ceva de-ale gurii. Am mai stat la taclale cu un gâtuleț de țuică. Teo își pusese cortul mult mai sus pe poteca spre vârful Mircii. Avea o vedere de ansamblu asupra lacului… Bogdan era în convalescență după operația de apendicită și se cam resimțea după efortul depus. Ne gândeam să mai rămânem încă o zi să ne refacem. Plecasem cu gândul să mergem relaxați, nu ne grăbea nimeni, aveam timp berechet la dispoziție. A trecut și noaptea asta în liniște și pace. De dimineață, la micul dejun, încă mai discutam despre plecare. Până la urmă Teo s-a hotărât să plece, iar eu și Bogdan am hotărât să mai rămânem o zi. Cum mâncam noi liniștiți, dintr-o dată, Teo ne spune să-i dăm și lui ceva de mâncare, să-i ajungă până venim noi a doua zi, că el are doar supe la plic și ceaiuri. Ne miram noi de ce aveam rucsacii așa grei, (“hai moșucilor, hai moșucilor”).

Restul zilei a trecut pe nesimțite, am dormit, am mai stat să admirăm peisajul, ne-am mai plimbat prin împrejurimi, am făcut multe poze, toate într-o liniște deplină. După amiază, o turmă de mioare cu ciobani și câini a traversat locul de campare, ronțăind la iarbă, iar noi le-am pozat și filmat. O zi superbă cu o seară la fel, în care am reușit să ne odihnim pentru continuarea drumeției. Și iată că a venit și ziua următoare în care după micul dejun și cafea, ne-am strâns corturile și am plecat spre lacul Capra. Am trecut de vârful Mircii (2470m), vârful Arpașul Mare (2468m), Monumentul Nerlinger, care are povestea lui tristă. Până la Monumentul Nerlinger ne-am întâlnit pe potecă cu un fost coleg de serviciu, despre care nici nu știam că e montaniard. Ne-am îmbrățișat și am făcut un mic popas să schimbăm impresii… Toți eram cu aparatele foto atârnate de gât, însă niciunul n-a fost inspirat să imortalizeze momentul. Noroc cu cineva din gașca lui Mircea L., care a făcut vreo două poze cu noi pe creasta Făgărașului. Chiar ne gândeam, după ce ne-am despărțit, că ne întâlnim (mai des) pe munte decât în București… Oricum, bucuria revederii mai ales în asemenea condiții a fost mare și merita amintită aici.

Am continuat cărarea de creastă ocolind prin dreapta vârful Arpașul Mic (2460m) și iată-ne ajunși “La Trei Pași de Moarte”. Da, așa-i spune unei porțiuni de câteva zeci de metri de potecă de creastă, ce are un grad destul de ridicat de dificultate. Există și varianta de ocolire prin valea dinspre nord, însă durează, deoarece trebuie să cobori o diferență de nivel de peste 200m ca apoi să urci din nou pe creastă. Am ales varianta “grea” sau rapidă și am înfruntat destinul. Totul a decurs bine, iar la capătul porțiunii ne aștepta “premiul”: Fereastra Zmeilor, o formațiune de stâncă asemănătoare cu o arcadă. Pe care am pozat-o. Am luat și o mică pauză de respiro în care ne-am mai aranjat după aventura celor “trei pași de moarte”…

Vârtopelul (2385m) ne aștepta să-i trecem pe la poale ca apoi să-l urcăm până aproape de vârf. Ceea ce am și făcut, însă limbi de zăpadă încă persistente în iulie ne-au îngreunat puțin drumul. Dar a fost bine până la urmă, mai grea a fost coborârea la lacul Capra (2230m) din cauză că e destul de abruptă iar noi destul de obosiți. Aici ne aștepta Teo, care deja se împrietenise cu toți turiștii. Ne-am aranjat corturile, am schimbat impresii și am petrecut după amiaza și seara făcând poze. Am făcut și câteva poze de noapte cu expunere lungă care au ieșit foarte de bine.

De dimineață, după cafea și câteva înghițituri de păpică, am urcat doar cu rucsacii de tură pe Vânătarea lui Buteanu (2507m), ce se află aproximativ la jumătatea masivului Făgăraș. Dacă ai noroc de vreme bună, poți vedea toată creasta spre est și spre vest destul de bine, recunoscând toate vârfurile importante. Am făcut iarăși multe poze, din care vă arăt câteva.

La coborâre, nori negri se adunau înspăimântători spre sud. Deh, Făgărașul… așa adună el norii mereu… Până am ajuns la corturi și le-am strâns, deja se înnourase bine, iar frontul se apropia din ce în ce mai mult de noi, așa că am hotărât să coborâm la Bâlea și să purcedem spre casă. Poteca spre Bâlea era la fel de aglomerată, în ambele sensuri, cu tot felul de “turiști” care mai de care, cu echipament neadecvat muntelui. Noi (și nu numai noi) îi numim “pantofari”; și iar mi-am adus aminte că nu mai vreau pe munte în plin sezon. Ne-am orientat către telecabină pentru a ajunge la Bâlea Cascadă. Am fâcut câteva poze din telecabină, apoi ne-am pregătit pentru aventura vieții de montaniard: autostopul. Trebuia să ajungem la păstrăvăria Sâmbăta, unde ne lăsasem mașina.

Cu autostopul, drumul a avut trei aventuri… În prima dintre ele, abia după două ore de făcut autostopul, ne-a luat un bucureștean, care ne-a povestit că și el a fost în situația asta și nu-l lua nimeni, așa că ne înțelege și vrea să ne ajute, doar că o ia spre Sibiu și ne va lăsa un pic mai jos de Cârțișoara, la DN1 (E68 Sibiu-Brașov). I-am mulțumit frumos pentru gest, mai ales pentru că n-a vrut să ne ia bani. După câteva zeci de minute de autostop pe DN1, ne-a luat un nene binevoitor ce se ducea la Brașov, așa că ne-a lăsat la intrarea în Sâmbăta de Jos. Aici, după alte câteva zeci de minute de așteptare, ne-a luat un autobuz cu pelerini, ce mergeau la Mânăstirea Sâmbăta să se roage. L-am mulțumit pelerinilor și șoferului pentru bunătatea de care au dat dovadă, apoi am coborât. În sfârșit eram în mașina noastră pe drumul spre casă.

Aventură nene, nu glumă, amintirile persistă și azi. Ne-am bucurat de fiecare clipă și ne-am simțit bine. Au fost și momente mai dificile însă le-am trecut cu bine. Emoția fiecărei ieșiri pe munte nu se poate compara sau expune în cuvinte. Iubesc Făgărașul cum iubesc pădurea și fiecare colț de natură. Știu că și el mă iubește, mi-a dovedit-o de atâtea ori! Mulțumesc, Făgăraș drag! Ai locul tău de cinste în inima mea.

Le mulțumesc mult lui Teo și lui Bogdan pentru unele dintre poze. Partea I aici.

S-a mai terminat o tură de câteva zile de relaxare în Făgăraș. Vremea frumoasă și amici de munte m-au însoțit într-o aventură de neuitat. Plecat-am doi din București să-l luăm pe-al treilea din Ploiești într-o dimineață superbă de iulie. Știind că venim, și având tot timpul de pregătire (drumul București-Ploiești, aproximativ o oră), Teo tot a reușit să întârzie vreo jumătate de oră până să coboare. Parcă era o prințesă ce se lăsa așteptată… Spre prânz ajunsesem deja la păstrăvăria din localitatea Sâmbăta, una din porțile de intrare în masivul Făgăraș. Aici am lăsat mașina și ne-am pregătit bagajele destul de grele. Am împărțit țuica, erau câte două jumătăți de căciulă. Teo a zis că nu bea… deh baiat cuminte. Nicio problemă, las’ că bem noi, așa că am luat una eu și una Bogdan. Am plecat ușurel spre cabana Sâmbăta pe triunghi roșu, amintindu-mi atât de plimbarea din 2007 cu iubita mea dragă, cât și de multe alte ture Făgărășene.

	Mânăstirea Sâmbăta – Cabana Sâmbăta – Fereastra Mare a Sâmbetei
	Creasta Făgărașului până la Lacul Capra
	Vârful Viștea Mare – Vârful Moldoveanu – 15 minute spre sud
	Lacul Capra – Vârful Vânătarea lui Buteanu
	Coborâre Lacul Capra – Bâlea Lac

Am poposit spre după amiază, ca băieții veseli (aveam niște fețe de intelectuali sobri) la cabana Sâmbăta (1401m) unde ne-am luat și trei paturi, de lene să nu mai desfacem corturile. Am petrecut seara cu ochii spre Fereastra Mare a Sâmbetei (2188m) străjuită de Coltul Bălăceni (2285m) în stânga și de Muchia Slăninei (2268m) în dreapta, dar și cu nerăbdarea de a urca pe creastă. Evident că nu a lipsit gâtul de țuică și berea rece. Plecasem într-o tură de relaxare totală, liniștiți, nu ne grăbea nimeni… voiam să savurăm muntele pe-ndelete. Așa că a doua zi nu am avut altceva de făcut decât să urcăm în creastă și să ne oprim în Fereastra Mică a Sâmbetei (2196m). Am mers atât de puțin pentru că pe creastă, în șaua din Fereastra Sâmbetei se pusese ceața, iar noi voiam să facem poze. Pe urcuș ne-am oprit să facem un ceai. Ne era tare dor de gustul ceaiului de cimbrișor, pe care l-am adunat de pe potecă. La masa de seară, din Fereastra Mică, i-am invitat pe amicii de tură, la mine în cort. Ne-am delectat cu un gât de țuică și am pus de mâncare. Teolică a supt aprig din sticla de țuică, deși zicea că e băiat cuminte…

A treia zi, chiar de Sf. Ilie am plecat spre vest pe marcajul de creastă dungă roșie parcurgând toate vârfurile până la refugiul Viștea Mare (2320m). Am făcut și câteva popasuri printre vârfurile Gălășescu Mic (2398m), nu mai știu dacă ne-am oprit în Fereastra Răcorele (2297m), apoi pe Vf. Gălășescu Mare (2470m) și Vf. Galbenele (2436m) ca apoi să trecem de Vf. Hârtopul Ursului (2454m) până la refugiul Viștea Mare. Traseul e destul de ușor mergând doar pe curbă de nivel cu mici suișuri și coborâșuri lejere.

Am făcut multe poze spre amintirea clipelor petrecute pe creasta Făgărașului, că doar e muntele meu de suflet.

Făgărașul, a rămas pentru totdeauna muntele meu de suflet, poate pentru că a impus respect și m-a făcut să învăț foarte repede multe din lecțiile pe care le oferă cu generozitate, să-i simt sufletul și să-l iubesc, dincolo de lumea materială.

Edi G.

După amiază, la refugiul Viștea se pusese pe o ploaie repezită de vară. Ajunsesem destul de devreme și încă nu ne hotărâsem dacă să dormim în refugiu sau să scoatem corturile. Teo tindea către refugiu, iar Bogdan și cu mine voiam la cort. Până la urmă am rămas în refugiu, dar spre seară se aglomerase mult prea tare. După câteva discuții în contradictoriu, s-a făcut loc pentru toată lumea… Bref… Mai bine ne-am fi scos corturile… Dar să revenim la povestea frumoasă, după ploaie a apărut un curcubeu superb cu soarele la apus. Bineînțeles că l-am fotografiat și vi-l arăt și vouă. Cu chiu cu vai am supraviețuit nopții în aglomerația din refugiu, astfel încât a doua zi am reușit să plecăm mai devreme, fiindcă aveam rucsacii deja făcuți, nu a trebuit decăt să împachetăm sacul de dormit, frontala și ce mai rămăsese din micul dejun.

Și iată-ne cucerind vârful Viștea Mare (2527m)… Pe urcuș, Teo glumea cu noi îmbărbătându-ne de la spate cu fraza: “hai moșucilor, hai moșucilor…” Odată ajunși am început să pozăm la greu, până ne-am tras sufletul… Aglomerație ca pe autostradă în sezon… Teo s-a oferit să rămână de strajă la rucsaci pentru că dăduse o fugă pe Moldoveanu cu o seară înainte. Așadar am plecat cu Bogdan spre vârful Moldoveanu (2544m) înarmați doar cu aparatele foto. Poteca de Moldoaveanu se desprinde spre sud din cea de creastă și are marcajul punct roșu. Indicatorul ne spune că avem de parcurs 15 minute… pe care i-am parcurs.

Pe vârful Moldoveanu aceeași aglomerație de nedescris, grupuri de turiști străini amestecați cu grupuri de-ai noștri se perindau pe-acolo; cu greu puteai face o fotografie singur, doar cu vârful. Era și un moșulică bulgar îmbrăcat cu niște pantaloni legați cu sfoară și încălțat cu teniși, într-o cămașă de in și-n cap o pălărie… Am rămas șocați de cum era îmbrăcat și locul unde se afla, n-am avut inspirația să-i facem măcar o poză. Grupuri de cehi, unguri, israelieni, polonezi și cercetași de-ai noștri… se tot fâțâiau pe vârf. Era ceva de neimaginat, mie unul nu prea mi-a plăcut aglomerația asta, dar ce să faci, eram în plin sezon… și lumea, ce să vezi, a descoperit muntele… Atunci mi-am promis că voi evita perioada de sezon, cel puțin în zonele populare.

După pozele cu greu făcute, ne-am întors la rucsaci. Teo își clătea ochii pe niște cehoaice sau unguroaice… L-am trezit din visare și am coborât spre vest. Partea a doua aici.