Sfârșit de iulie, concediu, dorința de a ieși, iată premisele unei aventuri scurte și la obiect. Invitația primită de la Bogdan – YO3IXW, amicul meu radioamator, a fost primită cu bucurie, mai ales că era vorba de mers cu trenul. N-am mai mers cu trenul de cel puțin 20 de ani… Așa că am zis da în ultima duminică din iulie a acestui an. Planul era să mergem în Piatra Mare până la cabană unde el avea un pic de treabă cu un repetor și cu camera web de acolo. Nu mai mersesem în Piatra Mare de când eram copil…

Zis și făcut, numai că planurile de acasă aproape niciodată nu se potrivesc cu realitatea. De ce spun asta? Pentru că trenul pleacă destul de târziu din gara Basarab, pe la opt fără un sfert și oprind în aproape toate stațiile a ajuns în Timișu de Jos pe la unsprezece și ceva, ceea ce te cam scoate din ritmul și din energia dimineții utilă pentru urcuș. Dar să trecem peste acest aspect minor, demn de luat în seamă pentru alte aventuri.

În Timișu de Jos urma să ne întâlnim cu Cătălin -YO7GQZ si Cristina – YO7JYL din Pitești, cu care am mers până la Dâmbul Morii de unde începe “Drumul Familial”, marcat cu bandă roșie, către cabana și vârful Piatra Mare. Voioși nevoie mare, am luat-o pe poteca ce urcă ușor într-o pantă lină, spre pădure. M-am bucurat că drumul nu e greu pentru că nu mai fusesem cam de multișor pe munte. Între timp am dat drumul la aprs ca să pot vedea pe hartă unde sunt și mai ales unde sunt ceilalți. Am făcut mai multe popasuri pe traseul destur de usor, dar un pic cam lunguț. Dacă eram într-o altă echipă, rămâneam la cabană peste noapte pentru că m-am cam resimțit după cele 3 ore și un pic de mers pe o pantă domoală dar care urcă permanent. Da, într-un final, după o poieniță ce se deschide din padure se zărește frumoasa cabană din Piatra Mare.

Attila – YO6HSH, ne-a întâmpinat cu multă căldură sufletească, cu bucate și băutură din belșug. Mi-am tras sufletul apoi am ieșit să pozez împrejurimile. Cătălin a filmat câteva cadre cu drona iar Bogdan meșterea la repetor. Cristina făcea câteva legături în programul SOTA. Așa a trecut după amiaza la cabana Piatra Mare. Țin să-i mulțumesc lui Ati pentru ospitalitate și buna-dispoziție cu care ne-a întâmpinat și tratat. De asemenea vreau să-i mulțumesc Cristinei, lui Cătălin și lui Bogdan pentru invitație și companie. M-am simțit excelent alături de ei și s-au dovedit a fi adevărați prieteni.

Cristina – YO7JYL, Cătălin – YO7GQZ și Bogdan – YO3IXW au coborât mai devreme, unii pentru a ajunge la Pitești, altul pentru a prinde trenul. Eu am mai rămas cu Ati – YO6HSH să admirăm peisajul, să respirăm înca o gură de aer curat și să ne bucurăm de liniște, apoi am coborât. Vremea a ținut cu noi și a fost frumoasă până seara când am ajuns într-un târziu la Dâmbul Morii de unde m-a luat cu mașina Lucian, un alt prieten montaniard cunoscut acolo pe munte, deoarece pierdusem trenul. Mulțumesc Lucian pentru drumul de întoarcere parcurs în siguranță. Pe coborâre nu am făcut foarte mult dar m-au cam rupt bocancii la degetele de la picioare. Cred că jucau un pic în bocanci, iar panta, nu foarte abruptă, totuși și-a făcut din plin simțită prezența.

Așa se termină o tură scurtă dar foarte intensă în Piatra Mare într-o zi însorită de vară de sfârșit de iulie…

Articol preluat de pe site-ul: yo3ram.ro

Mi-aduc aminte cu nostalgie de vremurile tinereții când ne aventuram fără nicio problemă oriunde și oricum. Așa se face că în vara anului 1987 am mers cu fratele meu Marius în Bucegi, urcând pe Valea Jepilor pe cruce albastră până la Cabana Caraiman (2025m), ca apoi să vedem Crucea Eroilor de pe Caraiman (2284m) și Babele (2200m).

Am plecat cu trenul într-o duminică de dimineață până la Bușteni, apoi de la hotelul Silva am intrat în pădure pe poteca marcată, nu știu cât am făcut până sus, dar nu foarte mult. Aveam un mic sac pe post de rucsac de tură în care pusesem o sticla cu apă și o gustare. N-aveam echipament adecvat dar vara mergea și în adidași… Ne-am oprit la Cabana Caraiman, apoi am mers spre Cruce pe punct roșu . La Cruce am făcut câteva poze (diapozitive) pe care le vedeți mai jos.

Apoi, pe platou spre Babe drumul a fost ușor. Am făcut poze Babelor iar spre seară am coborât pe valea Jepiilor Mari pe triunghi albastru . Pe coborâre a plouat puțin cu soarele la apus și s-a făcut un curcubeu de toată frumusețea, proiectat spre est, adică îl puteam vedea pe toată coborârea… Păcat că n-am mai avut film în aparatul foto Smena 2 pentru a surprinde frumusețea de curcubeu…

Pe coborâre, exact când a apărut curcubeul mi-am adus aminte că trebuia să fiu în gara de Nord ca s-o întâmpin pe viitoarea mea soție deoarece venea de la părinți cu bagaj mare… Ce să vezi, am uitat de treaba asta, o fi venit singură cu vre-un taxi sau cu ITB-ul? Poate, nu-mi mai aduc aminte aceste detalii… între timp am divorțat și de ea și de a doua…

A fost o duminică pe cinste, cu munte, soare pe creste, puțină ploaie și un curcubeu superb. Mulțumesc fratelui meu Mariusică pentru fotografiile pe care mi le-a făcut.

Nici prea de dimineaţă, nici prea târziu mă extrag din căldura plăpumii şi după ce ne luăm avânt pornim iar spre râu… Iar?

Din nou descălţarea, încălţarea, pedalat, descălţat… iar era să mă dărâme jos apa, încălţarea, apoi numai şi numai la deal. Primele 3 serpentine trec usor, apoi vine curba aia… ştiţi voi care, unde se opresc şi cei cu maşini 4×4 şi zic: “Bă eşti nebun?”

Îhî, drumul începe foarte abrupt cu o pământ şi pietre de-a valma într-o curbă în ac de păr şi apoi continuă urcarea aia nebună preţ de 16 curbe, că le ştiu şi pe astea toate, aşa ca pentru moral… dar pentru că le-am mai făcut încă o dată cu bicicleta şi la deal şi la vale, nu mă mai intimidează.

Partea I, aici

În plus, am avantajul că prietenul nostru venit la pozat şi fermecat de culorile pădurii, vrea să meargă cu noi în creastă… el cu maşina de teren, normal, că nu-l îndrumam pe om pe un asemenea traseu unde să-şi scuture tablele şi scutul sau Doamne-fereşte baia de ulei… aşa că el, motorizat fiind a plecat înainte, făcându-ne bucuria de a ne scuti de cărat rucsac cu sac de dormit, haine de schimb şi toate cele de-ale gurii.

Deci urcăm lejer pe lângă ţoaclă, că dacă îmi zice cineva că a urcat cei 4 km de pantă în cap pe bicicletă integral… eu îl jumulesc de viu. Deci cum spuneam, împingem liniştiţi la biciclete, ne bucurăm din plin de culorile nebunatic amestecate, de peisaj, de ciupercuţe… mă rog, de drum…

“Hmmm, şi nu sunt halucinogene, zici?”… numărăm curbele, a doua, a treia, asta a patra e rea rău… ce să mai, făceam un push bike de înaltă calitate, cu toate astea mă simţeam vrăjită de magia toamnei şi parcă, parcă, cumva mai urcam pe şa câte un pic, apoi iar descălecam.

Uite aşa am ajuns la curba 15 într-o oră, apoi încă una şi ieşim sus în Hădărău, la măicuţe mai nou. Până una, alta, de la curba 16 ne ia în primire Edi cu zoom-ul pe noi. Şedinţă foto pentru doi transpiraţi! Şi ne aşteapta Edi cu o cafea aburindă în portbagaj de îl face pe al meu să zburde pe ultimii metri şi chiar să facă câţiva paşi în fugă înaintea pedalelor mele în forţă.

Gata, suntem în pauză. Eu merg să îmi spun o mică rugăciune pentru ceea ce ştie Doamne-Doamne că avem trebuinţă sufletului în cea mai mică bisericuţă pe care am văzut-o vreodată. Şi chiar dacă nu sunt adepta maniei românilor de a construi peste tot biserici şi cruci, nu pot să spun că nu am simţit, atunci când m-am descălţat de bocancii murdari şi am păşit în metrul jumătate pătrat al pridvorului şi naosului, că lumina aia din interior era mai lumină decât cea a soarelui, că şoaptele rugaciunilor celor trei umbre îngenunchiate nu m-au cutremurat, că nu am vrut să fiu mai OM decât sunt, căci tot tu Doamne, ne-ai făcut după chipul şi asemănarea Ta.

Pentru toate bune și rele m-am bucurat și m-am gândit că toate au un rost și eu am un rost în ele. M-am rugat pentru ai mei, pentru voi, pentru NOI toți. Bucură-te! Apoi, drumul meu a mers mai departe. Edi a hotărât să meargă cu mașina în continuare și deși am avut un pic de stres s-a descurcat foarte bine, în sensul că nu a plâns după zgârieturile pe care, vrând-nevrând și le-a făcut pe portiere pentru că drumul este foarte îngust și are câteva curbe când te întrebi dacă doar botul mașinii este suspendat deasupra hăului sau în curând îți fuge mașina în prăpastie.

Eu și cu Dan am pedalat… Am și împins la bike… ne-am și congelat un pic, era cât pe ce să mă cuprindă un soi de “epuizare” de foame sau de ceva dulce… ceva pe care, atunci când ne-am regrupat cu mașina și bagajele de la Edi, l-am devorat și am simțit cum ne revin puterile. Din poiană am ales drumul din dreapta care dupa multe bălți, noroaie lipicioase, crăci gata să-ți scoată ochii și câteva traversări în loc de pârâuri, cu emoții pentru mașina lui Edi dacă va avea loc să se încadreze, am ajuns la destinație, la cabana prietenului și colegului nostru din salvamont Marcel Andreescu.

Omul era la lucru, să pregătească cabana pentru sezonul de iarnă, să repare stricăciunile, să podească pridvorul și să adune lemne pentru turiștii care trec prin zonă și poposesc acolo cu acordul lor. Cu toate treburile pe cap și cu noi pe deasupra… am petrecut o seară plină de povești, plină de planuri despre cum să promovăm această zonă cu atâtea locuri minunate de văzut și de parcurs: fie la pas, fie pe bike, pe schiuri de tură sau prin simplul privit al unei fotografii sau emisiuni făcute cu cap și suflet. Noaptea a venit și mai rece, la noi în cabană a fost și mai cald. S-a dat ceasul cu o ora înainte… dar aici toți am ignorat: a fost o altă seară faina în munte mai importantă decât timpul.

Ziua a treia

Când a răsărit soarele am fugit un pic din așternut să mă bucur de o nouă zi, de cum pică lumina proaspătă pe iarba chiciurită de brumă, să mă fugăresc cu Nhor, cel mai pufos și zâmbăreț câine samoyed, pentru ca mai apoi să revin la căldura cabanei și să mă mai înghesui înghețată lângă al meu om pentru încă o oră-două de somn. Ce bine e! Te ubăcesc!

Într-un târziu am purces iar la drum… și cum puteam mai bine să ne dezmorțim decât începând abrupt tare… cu un push bike pe pietre, nisip și noroi congelat, suspendat pe niște ace lungi de gheață, în așa fel încât fiecare pas nu era altceva decât un scrășnet continuu sub tălpi. Apoi am ajuns în pădurea bolnavă… pe care, surprinzător, nimeni nu o igienizează… iar boala se extinde la toți molizii din jur… Natura are drepturile și ritmurile ei, numai noi, oamenii, avem impresia greșită că o strunim, când ea de fapt, ne acceptă. Aș fi vrut să văd brazii sănătoși, aș fi vrut să nu văd fâșiile de defrișări de pe ceilalți versanți cu păduri sănătoase, dar cu toate astea, chiar și cu scheletele alea înțepând retina și cerul spălăcit, am simțit că toate își urmează rostul și un curs firesc numai de natură dictat.

Noi oamenii, avem impresia că putem controla tot… și cât de mult greșim. Natura ne suporta, ne acceptă… dar nu la nesfârșit! Am trecut prin pădurea tăcută, doar cu scârțâitul pământului înghețat sub roțile obosite sau sub tălpi. Știam că trebuie să ieșim spre refugiul Gera, apoi încă o urcare până pe vârful Gera. Am plecat fără apă, ca uitucii, și știind că după vârf ne vom intersecta din nou cu mașina lui Edi, nu ne mai abatem nici măcar două minute până la izvor. Îmi e sete și îmi șade gândul la merele alea frumoase din ograda de la Câmpulung, nu de supermarket, pe care le are în portbagaj și mă tot îmbie cu ele. Urc mai repede că știu ce coborâre faina mă așteaptă… și ce panoramă grozavă am.

Creasta întreagă a Făgărașului scăldată în aerul rece al dimineții, văd Iezer-Păpușa, un Crai dintr-un unghi ciudat, un Bucegi masiv și o Cozia mică și atât de aproape de-mi vine să-i iau releul din vârf cu degetele. Pe partea cealaltă, draga mea Buila mă salută în ropot de culori, lumini și umbre. Spectacol. Dincolo de Lotru o înșiruire de vârfuri domoale și prelungi. E simplu: frumos.

Coborârea vine cu o surpriză: sunt tot felul de șanțuri, șănțulete, scurmături, astfel încât de unde mă gândeam că îi dau blănet, constat că am parte de un pasaj tehnic, cu pământ alunecos, nămol și brazde de iarbă răsculate, de mă bucur când ajung în șa pe bicicletă și nu pe sub ea. Mănânc un măr. Gustos. Și de acum înainte nu am altceva de făcut decât să iau la rând, vârf după vârf până la punctul stabilit ca loc de întâlnire: mânăstirea de la Vârful lui Roman.

Urc, cobor, urc, cobor, pedalez, mai și împing când mi se ia de dat în gol, sau când noroiul prin care trec mă umple la roată, mă sperii când lui Dan i se rupe lanțul de la bicicletă și mă rog să nu ne încheiem tura în mod neașteptat. Tresalt de fericire când reușim să rezolvăm problema și să scăpăm de nervi. Pedalăm iar, ne regrupăm din când în când la mașina lui Edi, mâncăm când ni se face foame și uite așa trecem pe rând în câteva ore vârfurile Căpățânii și șeile adânci, un sus-jos continuu: Priota, Zmeurat, Govora, Curmatura Rodeanu cu niște nămoale de ziceai că împotmolim acolo și un Titanic, Văleanu, Cocora, Piatra Roșie… și Vârful lui Roman.

Câțiva zeci de km în care nici nu știu de ce să mă bucur mai întai: de coborârile care mă fac să chiui cu gura până la urechi și să mă întrec la “roată la roată” cu al meu om, de frumusețea simplă și domoală prin care mă plimb și eu sunt parte din ea, transpirată și înfrigurată în același timp, de la efort. Ar fi mai funny acum dacă aș avea cu cine să împărtășesc experiența asta, cu prietenii… dar nu văd nici picior de biciclist dintre cei anunțați pentru duminică; nu-i urmă pe nicăieri nici de Ceci, maratonista mea cu care mi-aș da zor la pedale, nici o Dora Minodora cu care să fac burta de râs și nimeni din toată trupa veselă de cicliști.

Ajungem la refugiul Ursulețul în același timp cu “o coloană oficială” a politicului vâlcean plecat să “vadă” potențialul turistic al zonei. Ne salutăm în scurt, încerc să le sugerez câte ceva despre posibilitățile de practicare a sporturilor de iarnă și nu numai, de parcă suntem din lumi diferite. Stop, stânga împrejur și-mi văd de drum. Îmi fac o strategie pentru ultima urcare a turei… e lungă și îi dau viteză pe o coborâre ca să pot folosi cât mai mult din inerție și să câștig teren fără a mai pedala prea mult… că gata, m-am cam săturat de șa, după două zile și alte 5 ore de azi. Bineînțeles că nu-mi iese, că e o pantă iluzoriu lină dar e lungă și are un nămol vălurit de-mi fură tot elanul… așa că dă-i și pedalează.

Gata! Și totuși nici urmă de biciclișiti. Până la urmă, Mircea Lera reperează un grup de bike-ri pe creastă și mi-i arată cu binoclul vechi din dotare. Poate ne vedem la mânăstirea Ana Maria, la al cărei hram, clar, am ajuns mult prea târziu. Coborâm frumos, cu sete și poftă de ceva bun… de la praznic… dar totul e liniștit, gol și pustiu în curtea mânăstirii. De asemenea și burțile noastre. Of of. Și acum că nu m-am regăsit cu întreaga gașcă mi-a pierit cheful să iau iar toată panta asta lungă la deal… uite că trec niște bicicliștii pe sus… coboară spre sat, adică nu ne mai intersectăm. Punem rapid bicicletele în mașină la Salvamont și la Edi, cu tot cu noroi, vai! Și din fericire nu mai suntem nevoiți să ducem munca de Sisif să urcăm grămada; scutim cel putin un sfert de oră…

Ce bine e cu posteriorul pe bancheta moale, dar cu toate astea, mă simt vinovată, nu vreau să merg motorizată, așa că revenim la “caii” propri. Și acum, ultima coborâre… 22 de km, de drum pe pământ bătătorit, pietruit, cu ceva urme de asfalt, apoi asfalt frumos până la prima localitate cu papa bun. Zis și făcut! Am ratat întâlnirea cu bicicliștii!?! Nu-i bai! Le dăm mesaj și hai, sus pe “cai”!

Coborârea a fost lungă și frumoasă ca o zi de toamnă, de fapt ca un finiș demn de aceste minunate două zile de toamnă în munți, covor de frunze, pârâul susurând în dreapta, vântul vâjâind la urechi și mâinile înghețând bocnă pe frâne… dar mi-e mi-a plăcut!

La final să facem o recapitulare: de vineri seară și până azi, la ceasul cinci al duminicii, am parcurs peste 90 de km, plecând din Râmnicu Vâlcea pe bicle și pedalând sau împingând la bicii pe coclauri până la Horezu, iar parcursul a fost majoritar montan, pe creasta munților Căpățânii, cu diferențe mari de nivel (musai să-mi instalez și eu un program deștept ca să pot știi exact!) și… în rest nu pot decât să împărtășesc cu voi câteva poze-crâmpeie din micul meu rai pe două roți! Cine știe, poate vă stârnesc… la pedalat!

Vezi albumul pe Facebook

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!

p.s. 1 Mulțumesc Edi pentru suport în această călătorie, pentru răbdare, pentru fotografiile frumoase pe care le adaug albumului meu, transformat în album comun, pentru faptul că mă încurajezi să îmi urmez drumul și mai ales pentru merele alea coapte și delicioase pe care le tot plimbai în portbagaj înaintea mea ca pe o ispită: pedalează, pedalează! Mulțumesc lui John, cel mai cabanier de la Cantonul Cheia. Mulțumesc lui Marcel Andreescu și Vali Andreescu pentru călduroasa găzduiere la cabană.

p.s. 2 Jos în Horezu ne-am întâlnit și cu mega trupa de bicicliști. Am încheiat seara cu ciorbă… de burtă (sau de prosop, cum îi zice Edi), sarmale cu mămăliguță și cu o porție cuminte de doi papanași… barosani. Sic!

Partea I, aici

Creasta Căpăţânii pe bicicletă… Eheee… De când visez eu la tura asta! Nici de data asta nu mi-a iesit cap-coadă, de la Olteţ până la Olt, dar mă declar satisfacută de traseu şi modul în care l-am parcurs.

Uite că fără să apuc să mă pregătesc, să fac mari planuri şi aranjamente de n luate câte k, cumva, s-a întâmplat în weekend-ul care tocmai s-a dus.

Poate, că într-un fel m-au stârnit şi bicicliştii ăştia neastâmpăraţi, care ţinteau la o pedalare de “fun” tocmai sus la Vârful lui Roman pentru duminică… şi mi-am zis… cum ar fi să le ies eu, peste munte, în cale?

Poate că a înclinat balanţa pentru ruta asta şi faptul că un bun amic şi fotograf pasionat şi-a anunţat intenţia de a veni în zonă la pozat.

Vezi albumul pe Facebook

Şi cum eu şi cu al meu om, suntem din acelaşi aluat de “să fugim de acasă” în weekend, plecarea a fost la modul: “hai cu bicicleta până la Cantonul Cheia… vineri seară”… de fapt noaptea.

Am plecat din Râmnic pe la ora 18 fără… câteva minute… adică, cât să apucăm să ajungem pe lumină la intersecţia spre Cheia, relaxaţi şi cu încălzirea făcută după 13 km de asfalt cu trafic auto tembel, apoi cu frontalele pe frunte şi licuricii porniţi la spate am traversat printre casele cu lumini calde la fereştri şi coşuri fumegânde cei încă 7 km până la ieşirea din sat.

Nici măcar câinii nu ne-au lătrat, aşa de uşor ne-am strecurat în noapte pedalând spre pădurea ce-mi era în faţă, întunecată. Era friiiiig bineeee, dar cine să simtă asta… scoteam aburi pe nări mai ceva ca doi cai nărăvaşi scăpaţi de sub căpăstru.

Eram în grafic cu timpul, chiar un pic înaintea lui… că de, noaptea te face mai sprinten… dar mă mustram că uitasem să iau baterii de rezervă pentru frontala lui Dan… şi avea o lumină palidă tare, ca de la un licurici, da miiiic, mic de tot şi anemic…

Încercam să compensez cu “farul meu de vapor”, dar aveam ritmuri diferite şi în cele câteva scurte coborâri până la mânăstirea Iezer am constatat că “licuriciul” meu se dădea ca orbetele, tare la vale, pe când eu cu barca mea nu aveam curaj să mă zgâlţâi în halul ăla deşi aveam lumină şi chipurile vedeam.

Kilometrii s-au dus repede sub pedală până la Podul Roşu unde am zis să facem un prim popas şi să ronţăim ceva… că eu simţeam deja cum mă rodea şoarecele din burtă din ce în ce mai agresiv şi îmi cam tăia din puteri. Luna s-a băgat şi ea în seamă cochetand cu câţiva norişori… ea, ca o doamnă sus pe cer, noi pe jos, doi biciclişti nebuni la ceasul nopţii împărţind două sandviciuri la capăt de pod şi început de urcare până la tunel.

Am încercat câteva poze, că nu biciclim prea des noaptea pe coclauri… şi apoi sus pe şa şi dai din gaibarace.

Ştiam drumul ca în palmă, curbă cu curbă, piatră cu piatră, groapă cu groapă şi mai ales fiecare pantă abruptă… poate tocmai asta era buba… îmi dădeam seama exact cât mai e, de mă părăsea încet cheful de pedalat pe măsură ce creştea înclinaţia şi vedeam că eu mă ostenesc la pedale şi aproape în paralel cu mine venea liniştit la pas, al meu.

Şi tot felul de gânduri necurate îmi treceau prin cap… “Poate apare Marcel cu Dacia papuc şi ne urcă până la tunel, cu ţoaclele în benă…” Când lenea începe şi te ispiteşte cu tot felul de idei din astea prosteşti… te opreşti la troiţă, te speli pe ochi cu apă rece să te trezeşti, spui un “Doamne ajuta!” şi te sui din nou în şa cu puteri noi.

La următoarea curbă în ac de păr, îţi trece! Am făcut câteva reprize de push bike, că doar nu era să mă dau mare că am urcat pe ea. Nu că nu am putut… şi nici nu prea văd eu rostul să scot duhul din mine împingând la pedale şi trăgând de coarne la pantă, mai să ridic nărăvaşa de sub mine… şi în plus era atât de frumos în noapte, în pădure, cu cele câteva animăluţe care mi-au dat fiori: prima, o bufniţă, cu ochii mari, lucind galbeni ca metalul topit în frunziş, curioasă ce Dumnezeului sunt ăştia care-i tulbură vânătoarea nocturnă…

Şi al doilea animăluţ… de fapt un animal mare după cum au troznit vreascurile în pădure sub călcătura-i apăsată şi zorită, care, după mine, a fost un urs, un UUUURSSS, noroc că nu a fost nici curios şi nici pofticios… că ştiu că mi-aş fi ridicat “Ghost-ul” într-o roată şi sigur aş fi făcut în pampersul pantalonilor de biciclit dacă i-aş fi zărit ghearele şi blana.

Şi tot ascultând pădurea, răsuflarea mea, pietrele sub roată şi toate foşnetele pădurii, am desluşit cumva în încâlceala gândurilor un zgomot cunoscut, prietenos… dar era departe şi incert: de maşină. Oricum mai aveam două curbe până la tunel, aşa că până avea să vină aproape vom fi ajuns şi noi sus.

Într-un sfârşit, parcă doar pentru a-mi demonstra că suntetul bănuit nu a fost o plăsmuire a dorinţelor mele ascunse, ne-a ajuns şi maşina… al cărui şofer mai că nu s-a crucit când a văzut în lumina farurilor doi nebuni pedalând pe pietre, pe ultima pantă cruntă până la tunel.

Apoi ne-a recunoscut şi am vorbit ca şi cum nimic ciudat nu s-ar fi întâmplat. Ştia: la Pirnoşi e ceva normal să vină noaptea la Cantonul Cheia. Dar de obicei vin cu maşina… Acum e ora 10:15 seara şi suntem împreună la tunel.

Traversăm tunelul cu lumina farurilor în spate, apoi omul parchează maşina şi pleacă pe potecă la vale, în timp ce noi ne punem o geacă de vânt peste polarul încins şi jilav, că doar începem coborârea… marea bucurie! Şi-i dăm! Cheful de dat vine instant şi pe măsură ce panta şi viteza creşte şi zâmbetul meu devine laaarg.

Mă trezesc chiuind… până când, la o curbă strânsă cu pietre grămadă bicicleta vrea să scape pe sub mine dar o ţin strâns între pulpe şi, deşi parcă dansez o rumba sexy în pedale, o redresez pe ultima “sută de metri”… nu fără a suporta din plin consecinţele: un bolovan maaareee o zbugheşte de sub roată fix în fluierul piciorului meu… AUUUUUU, mi-a fluierat mintea instant.

Am auzit şi un sunet de metal… aia era bicicleta mea, dar am mai auzit şi un sunet intern… pe os… de fapt l-am simţit. Frânez tacticos dar nu îndrăznesc să mă opresc… merg aşa în avarie pe un picior şi încerc să desluşec ce senzaţii am în tibia accidentată. Mă chirăi toată de durere, mi-au dat lacrimile de abia pot să mă vait ca să priceapă şi al meu ce s-a întâmplat.

El zice să oprim, eu îi dau înainteeeee, încă nu simt fierbinte pe picior ceea ce înseamnă că nu curge sânge… mă smiorcăi în barbă şi până jos la râu o las pe bici să curgă mai cuminte. Ajungem la râu şi reuşesc să pun piciorul jos cu oarecare greutate. Ridic pantalonul şi văd o gaură cât unghia mică cu ceva sânge deja închegat şi cu o umflătură şi o vânătaie sănătoasă în jur.

E întreg! Am doar buba şi cel mai bun tratament e lângă mine… şi obligatoriu: apa rece sloi a Cheii pe care trebuie să o traversăm prin vad. Îmi suflec pantalonii până deasupra genunchilor, mă descalţ şi intru uşor în apă – dar e adâncă la mal… la mijloc clar va fi peste genunchi… aia e…

Stai măi că de fapt mă dărâma cu tot cu bicicletă… să o salt din apă până mai sus de brâu că altfel mă ia târâş… O ridic cât pot şi abia ies cu pantalonii uzi bine dincolo. Ce bine… nu mai simt picioarele deloc, nici pe ăla întreg, nici pe ăla lovitul… ăăă, ba îmi simt labele îngheţate bocnă şi dooor.

Al meu trece şi el şi acum ne încălzim unul altuia tălpeţii congelaţi. Trece ceva vreme până reuşim să ne încălţăm şi să-i dăm iar la vale pe ultimul km până la cabană. Mai avem de trecut râul încă o dată. De data asta curge apa în lungul drumului şi… drumul e varză… de fapt nu e!

Încercăm o variantă pe versant, prin boscheţi dar nu suntem siguri că vom putea să trecem cu ţoaclele prin crăci să trecem peste bolovani dincolo, fără a mai traversa râul. Dan trece de prima porţiune, urmez eu cu bicla lui luată pe sus ca să i-o dau… şi… şi… hai că uite m-a prins o cracă de rucsac şi mă dă jos în apă cu un picior.

Da’ ştii ceva? Mă arunc cu amândouă picioarele şi cu biclă cu tot şi merg pe râu pe unde-i apa mai mică… Vine şi Dan dar desculţ. Stau şi caut un vad mai mic şi apa îmi congelează simţurile. Mergem în jos pe prundiş şi tot trebuie să facem o traversare prin apa până la genunchi. Gata, să mă ia cu biclă cu tot. Şi… gata.

Pentru mine a fost mai bine aşa încălţată, pentru al meu nu prea a fost neted drumul: degetele sale au făcut cunoştinţă intimă cu câţiva bolovani. Ţopăi pe mal până se şterge şi încalţă. Dârdâi bine: cadenţă – maşină de cusut Ileana.

Vezi albumul pe Facebook

Am pierdut la râu mai mult de jumătate de ora dar în două minute suntem în curtea cabanei unde ION, cel mai cabanier dintre cabanieri ne ia “în primire” pe inventar şi ne bagă la căldură şi prieteni. Urmează ceai cald, ţuică fiartă, ciorba minunată de burtă sau… de fasole pentru al meu, haine stoarse şi puse pe pari la uscat lângă soba fierbinte şi o seară la o cabană de munte ca în poveşti.

Iar ION, cabanierul de la Cantonul Cheia ştie şi face poveşti vii, frumoase. Noapte bună!

A doua zi…

Ai ajuns… Linişte… Ai fost întâmpinat de gazdă care te-a condus în Căsuţă. Linişte… Ţi-a arătat împrejurimile şi te-a lăsat să-ţi alegi camera. Apoi ai cunoscut-o pe Pufka, o caţeluşă foarte simpatică. Linişte… Ţi s-a explicat că îţi poţi pregăti singur cina, sau a doua zi, micul dejun sau dejunul. Ceea ce ai şi făcut. Ţi-au pus la dispoziţie un frigider în care ai depozitat câteva conserve, legume şi fructe. Apoi…
Linişte…

Ai despachetat cele câteva lucruri pe care le-ai aranjat în şifonier. Ai găsit priza şi ţi-ai pus telefonul la încărcat. Linişte… Ai coborat în sala de mese unde ai instalat laptopul. Bucătăria te ispiteşte aşa că îţi pregăteşti un ceai. Înserarea a cuprins pe nesimţite locul. Linişte… Îţi puteai asculta gândurile fără prea mare efort. Ai ieşit afară… răcoare… aer curat de munte şi… liniste… Ai simţit atunci, că e locul ideal pentru a te retrage să-ţi aduni gândurile să ţi le sortezi să le elimini pe cele neimportante, să te axezi pe cele cu adevărat mareţe, sau să uiţi de toate. Cu toţii avem nevoie de relaxare…
Liniste…

În depărtare latră un câine. Aproape că nu-l auzi. Face parte din… linişte. O întăreşte sau o accentuează. Luna în descreştere îşi face apariţia dinspre Bucegi. Linişte luminoasă, caldă, în adierea răcoroasă a vântului de noapte. Doi trei norişori aurii… şi… linişte…
Aburii din cana de ceai sfârşesc în atmosfera calmă. Razele Lunii conturează spre nord-vest crestele abrupte ale “nordicei” Craiului. Gândul zboară fără să vrea la ultima tură în Crai… Constaţi că dealurile dintre Bucegi şi Crai sunt adevărate miracole pământeşti. Ai trecut de-atâtea ori pe lângă ele dar nu te-ai oprit niciodată. Poate dacă ai fi fost localnic, le-ai fi descoperit până acum, dar nu ar mai fi avut acelaşi farmec…
Linişte adâncă…

Răcoarea aerului te cuprinde… în linişte. Dintr-o dată te uiţi la ceas şi constaţi că e dincolo de miezul nopţii. Nu-ţi vine să pleci la culcare. Timpul pare a fi o noţiune abstractă, uneori fără înţeles omenesc…
Linişte…

Razele soarelui străbat fereastra până în cameră. Este firesc pentru că ai ales camera dinspre rasarit. Păsărele de toate naţiile nu mai contenesc cu ciripitul. Dechizi larg fereastra şi un val de aer curat împresoară încăperea. Te întinzi în pat atat de relaxat încât aţipeşti din nou. Ciripitul păsărelelor e… liniste. Adierea vântului printre frunze e… liniste. Lătratulul unui câine în depărtare sau mugetul vreunui animal domestic e… liniste.
Ochiul nu se mai satură de verdele ierburilor sau al arborilor şi de albastrul nesfârşit al cerului. Paleta de culori e întregită de nuanţele de alb-gri ale norilor sau de nuanţele de roşu, galben, portocaliu sau albastru ale florilor. Până şi culorile emană aievea… liniste.

Poate că vrei să pleci într-o plimbare prin împrejurimi, sau poate vrei doar să stai tolănit pe balansoarul din grădină sau poate ai vrea să te întinzi pe iarbă să priveşti cerul şi să uiţi de griji şi de probleme… aproape orice ţi-ai dori să faci în linişte, vei putea face.
Îţi dai seama că ai pregătit degeaba laptopul deunăzi, că nu simţi nevoia să te apropii de el. Gazda ta este atât de amabilă încât îţi va da toate detaliile atât pentru plimbarea în împrejurimi cât şi pentru posibilităţile pe care le ai în grădină sau în casă. Pentru că şi ea iubeşte… liniştea.

Îţi va spune cu toată dragostea ce obiective turistice ai în zonă şi cum poţi ajunge la ele, pe jos sau cu maşina. Şi slavă Domnului că ai de unde alege. Însă pacea şi liniştea te vor cuprinde dacă alegi să rămâi aici, la Căsuţă.
E atat de frumos… de pace… de liniste…
Multumesc Doamne, pentru că mi-ai arătat locul acesta minunat!
Acum e rândul meu să ţi-l arăt ţie, cititorule!

Nu cred ca exista fericire mai mare pe pamantul asta, decat sa ii faci o bucurie unui om. Cu cat bucuria acelui om e mai mare cu atat incarcatura emotionala e mai puternica si mai inaltatoare. Asta am simtit din plin intr-un weekend foarte prelungit in Ciucașul nostru drag in compania deosebita a mamei Magdei, Teo, a Magdei si a celor doi copii ai ei, Arina si Tudor. Vreau sa le multumesc inca odata pentru ca mi-au dat sansa sa le fac aceasta bucurie. Cel putin Teo a fost foarte incantata. S-a simtit foarte bine si s-a distrat pe cinste. Eram fericiti!

Ne-am cazat in hotelul Cheia, inca de joi seara pentru a incepe o aventura in Ciucaș si imprejurimi. Bine, imprejurimi e putin spus, deoarece am ajuns pana la Brașov, prin Cheile Prăpăstiile Zărneștilor, iar la intoarcere spre casa am luat-o pe varianta Buzău (DN10) cu ultimul popas la Vulcanii Noroioși (Pâclele Mari si Mici).

Dar hai s-o luam cu inceputul, prima aventura a inceput vineri dimineata urcand cu masina pana la Cabana Muntele Roșu, apoi pe traseul marcat cu dunga galbena spre Fântâna Ioan Nicolae. Teo a urcat cu ambitie pana in poienita cu punctul de belvedere de la 1400 de metri, langa fosta Cabană Salvamont, in prezent Cabana Clubului Alpin Ciucaș. Arina si cu mine am mers pana la fantana sa luam apa proaspata. Ne-am tras sufletul in poienita, cu poze si telefoane, apoi ne-am intors. La Cabana Silva am savurat o bere rece si o cafea (eu nu, ca eram cu masina), dupa care am petrecut in poienita de langa parcarea de la Muntele Roșu. Dupa amiaza am plecat spre hotelul Cheia.

A doua zi dupa cafeul de dimineata si un mic dejun “al campionilor” am plecat spre Brașov. Pe drum ne-am oprit putin pe Cheile Prăpăstiile Zărneștilor dincolo de celebra Fântână a lui Botorog. Am mers cat am putut, dar o ploaie marunta nu ne dadea pace. Ne-am adus aminte de alte dati in care peretii de alpinism, parca erau vii de atâția cățărători. Apoi am ajuns in Brașov… si ce face “turistul” cand ajunge in Brașov? Merge in centrul vechi, istoric, pana in Piața Sfatului. Am facut multe poze si ne-am relaxat. Fiind oras turistic, era destul de aglomerat, chiar daca era in luna lui Florar. Fojgăiala, chiar si a porumbeilor, nu mai contenea. Spre seara am ajuns din nou la hotelul Cheia din Cheia.

Duminica, ne-am intrecut pe noi insine, deoarece aventurile au venit in valuri peste noi… si iata cum… Dupa cafeu am plecat… ha ha… spre Brașov. Da, da, spre Brașov, dar nu am ajuns la Brașov. Ha, v-am pacalit! Am ajuns pana in Pasul Bratocea, deoarece inca nu epuizasem Ciucașul. Am parcat langa fosta stana din Bratocea, in prezent parasita. Apoi am urcat putin pe drumul spre turnul de comunicatii. Efortul fiind destul de mare pentru Teo, in special, am urcat doar pana la intrarea in padure. Am remarcat tenacitatea cu care a facut fata eforului, la varsta dumneaei. Felicitari si s-o tina Domnul tot asa!

Am mai pierdut timpul cu tot felul de jocuri pe drumul de intoarcere, ne-am relaxat la un cafeu si o gustarica, am baut apa din izvorul inca inconjurat de zapada, de la vechia stana din Bratocea, dupa care am plecat spre Brașov, insa, inainte de Săcele am facut la dreapta spre Târlungeni spre a intra, dupa acest mic ocol, pe drumul de Buzau DN10, in dreptul localitatii Teliu.

Pe DN10 ne-am mai oprit de cateva ori, la cateva puncte de belvedere, in zona Întorsura Buzăului apoi in coborare pe valea Buzăului spre Nehoiu, Pătârlagele. Ne-am bucurat de peisajele minunate pe care patria noastra le are, de frumusetea locurilor, chiar si de pe marginea drumului. Apoi, până în Buzău, am facut stanga la Sătuc, am traversat râul Buzău spre localitatea Berca, unde iar am cotit la stanga pe DJ102F spre Scorțoasa, de unde se desparte in dreapta drumul spre Vulcanii Noroioși. Mai era o varianta din Berca pe un drum, nu foarte prietenos, dar acceptabil.

Vulcanii Noroioși sunt in trei locuri distincte pe harta. Primul loc se afla chiar in nord-estul localitatii Berca. Se mai numesc si “Fierbătorile din Berca”. Nu despre acestea vom vorbi, ci despre celelalte doua. Se mai numesc si Pâcle, si anume Pâclele Mari si Pâclele Mici. Acestea din urma sunt mai la nord fata de Pâclele Mari, la o distanta de aproximativ 3 km. Pe vremuri se vizitau la liber ambele Pâcle, acum insa, se pot vizita cu plata la intrare. Desi sunt mai mici ca suprafata, mie personal mi se par mai spectaculoase Pâclele Mici (Vulcanii Noroioși cei dinspre nord). Evident este o chestiune subiectiva deoarece si Pâclele Mari au farmecul lor. Este interesant faptul că, pe o suprafata relativ mica se pot vedea foarte multe forme de relief in miniatura. Probabil ca in alte vremuri, Vulcanii Noroioși erau mult mai activi, altfel nu se explica adancimea relativ mare a vailor formate de torenții de “lavă” noroioasă. Poate pentru un geolog sa fie interesant de studiat, acest fenomen inedit, insa pentru noi profanii, este doar o curiozitate si un motiv frumos de a-i vizita si poza. Ceea ce am si facut.

Dupa ce ne-am saturat de noroi si de vulcani ne-am adunat langa masina pentru un ultim popas si o ultima gustare. Tarziu dupa amiaza, am luat-o usurel spre casa. Destul de obositi, insa bucurosi si impliniti, am ajuns la destinatie. Personal, am sufletul multumit ca am putut oferi clipe unice prietenilor mei Teo, Magda, Arina si Tudor, clipe minunate, pe care, sunt convins ca nu le vor uita niciodata.

Iată că i-a venit din nou rândul Ciucașului, într-un weekend cu vreme frumoasă, al lunii septembrie. De data asta, Bogdan, Magda și eu ne-am îmbarcat încă de vineri, cu direcția Cheia. Cazarea am făcut-o, evident la Nea Sorin la Silva. Seara a trecut liniștită cu o berică și un grătărel.

De dimineață ne-am făcut planul de bătaie. Hotărârea luată la cafea a fost să mergem spre “La Răscruce” cât putem, pentru ziua de sâmbătă, urmând ca duminică să abordam Bratocea, la fel, cât putem. Așa că ne-am pus ceva merinde în rucsac și am plecat pe marcajul triunghi roșu , de la cabana Muntele Roșu, spre vârful Muntele Roșu (1765m). Traseul urcă ușor prin dreapta cabanei trecând oarecum prin spatele Stației Seismice. Apoi începe un urcuș mai abrupt până după o tulumbă metalică cu senzori seismici. De aici, poteca șerpuiește pe curba de nivel, cu o ușoară urcare, până aproape de vf. Muntele Roșu, care se urcă domol. Pe partea cealaltă a vârfului, poteca va coborî puțin, apoi la urcare, dă în creasta Zăganu-Gropșoarele în dreptul punctului numit “La Răscruce”. Noi am preferat să rămânem pe vârful Muntele Roșu.

Am ronțăit câte ceva și am stat la taclale. Nu prea mai erau nici afine și nici prea multe flori. Doar câteva soiuri violete ce aduceau a toporași. Trecuse vremea lor, doar e răpciune… Însă atmosfera era foarte placută. Nu-ți venea să mai pleci de-acolo. Era cald, adia vântul exact cât să-ți fie bine… Mai mișunau câțiva turiști prin împrejurimi, dar nu ne-au deranjat. Unii ne-au întrebat despre traseele din masiv. Le-am răspuns cu bucurie, că deh… de atâtea ori în Ciucaș îl știam deja pe dinafară… Apoi am coborât spre cabana Silva unde ne aștepta cina binemeritată. Spre seară am mai povestit și într-un târziu am adormit.

Duminică, o nouă zi de aventură, pentru a patra oară în Ciucaș. Îmi băusem de mult cafeul împreună cu Magda, până să se trezească Prințul Bogdan cel Somnoros. Dar chiar și așa pe la 11:00 am ajuns în pasul Bratocea pentru un urcuș, speram noi, până aproape de vârful Ciucaș. Asta depindea în cea mai mare parte de Magda care n-avea antrenament, obosind destul de repede. În schimb, am apreciat faptul că a făcut față cu brio, tuturor provocărilor, reușind să urce peste tot pe unde și-a propus.

Nu vă mai povestesc cât e de ușor și pe unde o ia traseul de creastă bandă roșie în drumul lui spre creasta Bratocea. Detalii puteți afla din articolele mai vechi. Vă pot spune în mare, că traseul e destul de ușor, recomandat în special începătorilor și turiștilor nu prea antrenați. Am urcat, cu câteva mici pauze, făcute la Sfinxul Bratocei și aproape de creastă. Apoi am continuat prin jnepeniș până spre vârful Bratocea (1827m) pe care poteca îl ocolește prin dreapta. După care am mai mers puțin, ajungând în cele din urmă în Șaua Țigăilor, de unde pleacă traseul cruce roșie pe la baza Țigăilor Mari. Tot acest traseu cruce roșie, vine de fapt din DN1A de la Podul Teslei, prin Piciorul Teslei și Poaiana Teslei, ca să ajungă până la cabana Ciucaș.

Popasul final a fost de câteva zeci de minute. Am fi încercat să ajungem pe vârful Ciucaș, dar nu s-a putut, din varii motive de oboseală. După o gustare și o pipă ne-am întors alene pe creasta Bratocea, ajungând într-un final la mașină. Acest Ciucaș weekend numărul patru ne-a încărcat bateriile pentru mult timp. Oricum, fiind în concediu, în două zile urma să plecăm în Retezat într-o nouă aventură și cu un alt anturaj. Mi-a plăcut mult Ciucașul, de antrenament.

Weekend-ul mult așteptat a sosit. Magda și Arina, nerăbdătoare ca de obicei, s-au pregătit pentru două zile de “încărcat bateriile”… Unde? Da, ați ghicit, în Ciucaș. Așadar într-o sâmbătă minunată de început de iunie plecat-am spre Cheia. De data asta ne-am oprit la Cabana Silva, unde am închiriat două căsuțe. Relaxarea după drum am făcut-o la un cafeu. Am pregătit rucsacii de tură și… pe-aici ți-e drumul.

Ne-am hotărât să facem o mică tură de încălzire până la Fântâna lui Ioan Nicolae pe traseul bandă galbenă , iar a doua zi să încercăm o Bratocea, măcar până pe creastă. Banda galbenă ne aștepta la ieșirea de la cabana Silva. Fiind o tură ușoară de încălzire, am preferat s-o facem lejer, pentru a nu ne obosi prea tare. Dupa cum știți deja din celelalte articole, marcajul bandă galbenă pleacă din localitatea Cheia, traversând DN1A ca apoi să urce la Cabana Muntele Roșu, de unde-și continuă drumul prin pădure ajungând la fântâna lui Ioan Nicolae. De aici urcă destul de abrupt, o diferență de nivel de aproximativ 200 de metri până la Cabana Ciucaș, care este punctul terminus al traseului și unde se întâlnește cu alte trasee ale masivului, înclusiv cu cel de creastă (bandă roșie ).

De la cabana Muntele Roșu, poteca urcă ușor până într-o poieniță, unde este și un punct de belvedere, ca apoi să meargă aproximativ fără suișuri și coborâșuri până în apropierea fântânei Ioan Nicolae. Nu știu cât durează, oricum, destul de puțin. Puteți afla de pe harta turistică, pe care vă recomand, să o aveți asupra voastră când plecați în orice drumeție montană.

După un popas la fântână ne-am întors pe aceeași bandă galbenă. Am mai făcut un popas la punctul de belvedere, deoarece în stânga este și fosta cabană Salvamont, în prezent, cabana Clubului Alpin Ciucaș. Aici am stat puțin, la o gustare și o pipă, după care am coborât. Ne-am mai relaxat în jurul cabanei Silva după care am adormit.

A doua zi după cafeu și micul dejun, ne-am luat rămas bun de la domnul Sorin, cabanierul de la Silva, și am plecat cu mașina spre pasul Bratocea, 1263m (pe DN1A spre Săcele-Brașov). Odată ajunși, ne-am luat rucsacii de tură și am urmat marcajul de creastă, bandă roșie . După stâna din Bratocea, drumul urcă ușor până la releul de comunicații. De acolo urcă mai abrupt până la golul alpin, de unde, dupa o porțiune dreaptă ce trece pe lângă Sfinxul Bratocei, urmează ultimul urcuș, destul de lejer, până pe creastă. Traseul nu întâmpină dificultăți, e chiar un traseu ușor pentru începători.

În apropierea Sfinxului Bratocei am luat o mică pauză de gustare, în care ne-am delectat cu fructe. Odată ajunși pe creastă (1687m), practic, ne-am îndeplinit obiectivul. Nu avea rost să mergem mai departe, deoarece creasta Bratocea are în jur de 3 km în linie dreaptă, pe hartă, până în apropierea vârfului Ciucaș, iar la condiția noastră fizică, mai aveam de lucrat…

Așa că am luat o pauză prelungită de poze, gustare și cafeu, pe creasta Bratocea, după care am luat-o agale la vale. A fost o tură de weekend, plăcută și motivantă. Compania celor două prietene a fost extraordinară, vie, astfel încât ne-am umplut sufletele de bucurie și energie. Vă mulțumesc, dragele mele.

Îmi amintesc cu oarecare nostalgie de concediul petrecut în compania unor prieteni în Vama Veche în anul 1999, anul în care a fost eclipsa totală de soare pe teritoriul României. Din nefericire, în acel an, mai târziu puțin, a plecat dintre noi tatăl meu, un om absolut deosebit, care-și iubea meseria și care mi-a insuflat pasiunea pentru fotografie…

Dar să revenim… concediu, în luna lui cuptor. Vama Veche, mai liberă decât acum, mult mai puține vile și pensiuni, corturi ca deobicei, totul mai aerisit. Îți făcea plăcere să vii să stai o zi – două apoi să pleci mai departe.

Așa am și făcut, după o faină excursie la Breaza (de Prahova), am poposit pe malul mării pentru vreo două zile, știind că va fi eclipsă totală de soare (pe 11 august), intens mediatizată la acea vreme, fiind un fenomen destul de rar și unic, pe o periodă mai lungă de timp.

După ce ne-am cazat la o pensiune din sat, nu am mai stat pe gânduri și am “tăiat-o” pe plajă. Ne echipasem din timp cu ochelarii de eclipsă, așa că nu ne-a rămas decât să așteptăm apariția lunii în dreptul soarelui. Lângă o bere rece și un mic sau o pizza de la taraba de pe plajă, timpul a trecut destul de repede.

Pe nesimțite, se făcea ora “H” la care începea eclipsa, toată lumea a început să se agite, să-și caute ochelarii de privit soarele, care parcă era mai strălucitor decât până atunci. Unii se uitau prin cioburi de sticlă de bere, alții afumau cioburi de geam cu bricheta… Cai mai mulți aveau ochelari speciali pentru eclipsă, cumpărați de la diverse magazine sau de la vânzătorii ambulanți.

Încet-încet, luna acoperea soarele, iar lumina ambientală devenise foarte stranie, ireală… Se făcuse un soi de semi-întuneric. Unora dintre noi ne treceau prin cap tot felul de scenarii apocaliptice, mai mult sau mai puțin inspirate din filme. Bineînțeles că le spuneam cu voce tare astfel încât toată lumea era amuzată.

Maximumul eclipsei, când luna acoperea soarele nu a durat decât câteva secunde, suficiente însă pentru a le privi și memora, poate, pentru toată viața. Frumusețea inelului de lumină format de soare în jurul lunii este de neînchipuit. Am trăit un fenomen unic, pe care nu știu dacă îl voi mai trăi vreodată.

Dar… a trecut. Luna deja se retrăgea, lăsând strălucirea soarelui să ne invadeze din nou spațiul. La final, soarele părea să ardă mult mai puternic decât înainte, ceea ce mie personal mi-a cauzat câteva arsuri destul de grave pe umeri. Pentru că eu “batman”… nu mi-am dat cu vreo cremă de soare… În noaptea ce a urmat, abia dacă am închis un ochi, din cauza usturimii…

Bineînțeles că apoi m-am tratat cu toate alifiile și spray-urile din lume, dar durerea tot persista. Poate de aceea țin minte destul de amănunțit detaliile acestei minunate excursii, în Vamă, de eclipsa…

A treia zi am plecat înapoi la Breaza, deoarece mai aveam zile de concediu, mulțumind mării pentru tot ceea ce înseamnă pentru fiecare dintre noi. Să trăiești experiența unei eclipse totale de soare, la malul mării, e totuși interesant.

În primăvara anului 2012, într-o frumoasă zi de duminică, întorcându-mă dintr-un “Ciucas Weekend”, mi-am zis: ce-ar fi dacă aș opri la Mânăstirea Suzana, că tot e în drum, ia s-o vizitez.

Am parcat în locul special amenajat din partea stângă a drumului ce duce la mânăstire și am intrat.

Poate că sunt subiectiv sau am fost pe altă lungime de undă în acel moment, nu știu, dar prima impresie n-a fost una prea bună… Probabil de la vopseaua verde ce mi-a sărit în ochi de la prima privire…

Cu toate astea, liniștea cuprindea totul împrejur, maicuțele își vedeau cuminți, unele de treburile lor, altele de rugăciunile lor, iar gâzele dezmorțite de soarele după-amiezii mișunau pe plante și în aer. Acum, după ce a trecut ceva vreme de-atunci, revăzând imaginile, am simțit farmecul și liniștea sufletească pe care ți le lasă un lăcaș de cult.

Am surprins în câteva imagini clădirea mânăstirii și împrejurimile…

Am mai zăbovit câteva zeci de minute în liniștea și razele soarelui după-amiezii, meditând și umplându-mi plămânii cu aerul deosebit de curat al zonei deluroase în care se află această mânăstire, apoi am plecat spre casă cu sufletul împăcat, cu pace în inimă și cu gândul la scânteia divină ce ne unește pe noi toți într-unul.

Ei da, pentru că suntem iubitori de natură și de călătorii în mijlocul ei, și pentru că abia așteptam să iasă primul ghiocel sau viorea din zăpadă, iată că, în primăvara lui 2012, într-o frumoasă zi de martie am plecat într-un weekend în Ciucaș-ul nostru drag. Sâmbătă, relax, împreună cu iubita mea Magda, ne-am cazat la hotelul Cheia din Cheia de Prahova. Ne-am mai învârtit pe-acolo până spre seară și am adormit.

Mica noastră aventură a început duminică dimineață, când după cafeu am început urcușul pe bandă galbenă , chiar din fața hotelului, înspre Muntele Roșu. După ce se termină drumul din localitate, traseul șerpuiește pe o porțiune relativ scurtă prin pădure, apoi traversează DN1A (ruta Cheia-Săcele-Brașov), mergând apoi paralel cu DC22, ce se desparte din DN1A în dreapta, spre Muntele Roșu.

Natura e atât de frumoasă, calmă și primitoare, încât uneori nu-ți mai vine să pleci de-acolo. Zăpada era destul de puțină, iar în jurul tulpinii arborilor, se topise, desenând un cerc perfect. Nici ghioceii nici viorelele n-au îndrăznit să se arate, fiind cam devreme pentru ele, dar vremea era plăcută pentru drumeție. Cerul senin și mișcarea în aer liber, pe modul relaxare, au făcut în așa fel încât să nici nu simțim cei aproape 3 km de drum până la Muntele Roșu.

O mică pauză binemeritată și-a făcut apariția în peisajul superb. Odată cu ridicarea soarelui pe boltă, atmosfera s-a încălzit puțin. Vântul adia, încă destul de rece. După câteva poze și ture prin împrejurimi am hotărât să coborâm și să mai urcăm odată cu mașina, văzând că drumul era practicabil fără probleme. Zis și făcut. La coborâre, între DN1A și Cheia, câțiva tineri au instalat o tiroliana pe care se dădeau, spre bucuria lor, dar și a spectatorilor.

Am luat o gustare și am plecat spre Muntele Rosu, de data asta cu mașina, pentru că voiam să mai profităm puțin de vremea superbă. Ca fapt divers, la întoarcere am întâlnit un Trabant Roz cu număr de Brașov. Ne-a plăcut faptul că era bine întreținut și foarte cochet. Felicitări proprietarului. În drumul spre casă am făcut un popas la Mânăstirea Suzana. Acesta a fost un weekend minunat, cu o vreme superbă, într-un loc de poveste cu happy end. Vom face o tradiție din weekend-urile petrecute în mijlocul naturii, în frumosul nostru Ciucaș.

Și eu iubesc România și mi-e dor…

…mi-e dor de frumusețea pădurilor de stejar, de susurul apelor, de răcoarea dimineților de munte, de aerul curat și, de ce nu, de oițele mândre și frumoase care nu se simt bine decât sus sus sus pe munte, de măgărușii adorabili care sunt la datorie mereu.

La munte ești învăluit într-o vrajă… și cred că fiecare simte asta acolo; și numai acolo, uiți de griji…, ochii capătă o strălucire aparte, timpul nu mai are dimensiune, este îndrăgostit și pare o eternitate, ai chef de glume.

Vraja asta m-a prins și pe mine, când am început să fac trasee pe munte cu prietenii mei montaniarzi, amintindu-mi astfel de un citat de Calistrat Hogaș:

“Nu ştiu cum vor fi alţii, cât despre mine, ştiu atâta că pierd măsura timpului de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, când adică, biruit de dragostea neînfrânată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui sub îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mânată de nestatornicia vânturilor.”

16-17 iulie: Edi, Bogdan, Tudor și Teo am plecat cu cântec spre Ciucaș, dis de dimineață. În mașină era o atmosferă de vacanță. Eu eram emoționată și plină de avânt tineresc în a cuceri noi culmi.

Am ajuns la Cheia – Muntele Roșu. Bătea puțin vântul și era înnourat. Soarele trimitea printre nori raze calde ca niște semnale că ar vrea să ne fie tovarăș. Ne-am luat rucsacii pregatiți cu minuțiozitate, în cantități și mărimi controlate cu precizie și am pornit.

Ne pozăm și ne filmăm. Veselia se vedea pe chipul nostru. Eu zâmbeam câteodată mai forțat având în vedere lipsa mea de antrenament fiindcă efortul era destul de mare. Așa este la început, dar, m-am descurcat fără să vadă ei “cuceritorii munților”.

Magda

Povestea începe cu gândurile Magdei, pline de emoție, ce rezonează puternic direct în suflet. Pentru asta îi mulțumesc și o rog să scrie câteva rânduri ori de câte ori simte, are chef și dorește să împărtășească gândurile ei. Mulțumesc Magda! (Nu-i așa că scrie excelent? Deh… femeie, sensibilă, emotivă, visătoare… )

Ce să faci într-un weekend superb, cu prognoză de ploaie duminică, cu gândul la munte și cu câțiva prieteni dragi? Te duci în Ciucaș, muntele care te așteaptă oricând cu brațele deschise. Așa am făcut și noi într-un weekend superb de vară al anului 2010. Am plecat în Ciucaș, pregătiți și de ploaie, deși nu ne-am dorit-o. Dar ce să faci, pe munte vremea e uneori capricioasă și-ți oferă experiențe radicale, pe care ai face bine să le “îmbrățișezi”, să le iei așa cum sunt…

Multumesc Teo pentru unele fotografii.

Cum, necum, am plecat sâmbătă dimineață din București, cu mașina lui Bogdan, am trecut prin Ploiești să-l “pescuim” pe Teo și de-acolo, înca vreo 50 de km, pe valea Teleajenului, până la Cheia – Muntele Roșu. Am lăsat mașina în parcarea generoasă din fața complexului, ne-am pregătit rucsacii și am plecat cu mare voioșie pe traseul bandă galbenă ce urcă ușor spre nord, trecând de poienița ce oferă un peisaj grozav cabanei Muntele Roșu și împrejurimilor.

După o pădurice, o poieniță superbă unde am poposit la întoarcere și după o vale cu bolovăniș, ne-am întâlnit cu traseul cruce albastră ce urcă pe valea Berii de la fabrica de apă minerala Keia (drumul de mașină), foarte aproape de fântâna Prof. Nicolae Ioan (Trei Izvoare). Aici ne-am tras puțin sufletul, am făcut refilul cu apă și câteva poze. Pe unii dintre noi nici nu știam ce ne-așteaptă… urcușul pieptiș spre cabana Ciucaș.

N-a fost ușor acest urcuș, mai ales pentru Bogdan, care era în convalescență după unele probleme medicale pe care le-a avut în urmă cu un an. Așa că în aproape o oră de urcat am ajuns, în sfârșit, la cabana Ciucaș, care în acea perioadă era în reconstrucție și nu putea oferi găzduire. Nici nu a fost nevoie, pentru că venisem pregătiți pentru cort, ceea ce am și făcut.

Un popas de o jumătate de oră pe curba de nivel care urcă ușor de la cabană până la poalele Ţigăilor Mari (,) a fost o binecuvântare, în special pentru Magda.

Traseul marcat cu dungă roșie este traseul de creastă ce traversează masivul de la est la vest (aproximativ), urcând din munții Siriului (DN10) prin Tabla Buții, colții Boncuței din valea Stânei, întâlnindu-se cu alte trasee pe culmea Albele în apropierea izvorului Hoțului. Traseul se întâlnește în șaua Chirușca cu traseul din creasta Zăganu-Gropșoarele, urcând pe vârful Ciucaș ocolind prin dreapta Ţigăile Mari, coborând apoi pe creasta Bratocea, în pasul Bratocea. Traseul continuă în munții Grohotiș (ce aparțin tot Masivului Ciucaș), apoi se pierde pe undeva prin munții Neamțului (partea de nord a munților Baiului), în drumul lui spre Predeal.

Iar traseul cruce roșie este o variantă de urcare în masiv, dinspre vest, de la podul Teslei prin multele și poiana Tesla. Traseul ajungând la cabana Ciucaș ocolind Ţigăile Mari prin sud.

După dulciuri și câteva poze, am mai urcat puțin și am ajuns chiar sub Ţigăile Mari, în punctul de intersecție, al câtorva trasee ce traversează masivul. O stână, aștepta oițele să vină de la păscut.

În fața noastră se înalță mândre și semețe Ţigăile Mari, o formațiune stâncoasă deosebit de frumoasă ce domină peisajul. Este chiar “emblema” Ciucașului în majoritatea publicațiilor ilustrate despre Ciucaș. Prin dreapta Ţigăilor urcă traseul bandă roșie spre vârful Ciucaş (1 oră). Aici, ne-am făcut tabăra și ne-am întins corturile. De-acum “vremea rea” putea să vină, că nu ne mai interesa… Eram pregătiți!

După o masă “de munte”, destul de plină de E-uri, din păcate, norii s-au adunat, culmea nesimțirii, chiar în dreptul nostru. Nu a durat mult și… a început. O strașnică “rupere de nori” s-a dezlănțuit, cu grindină, fulgere, tunete și trăsnete, chiar deasupra taberei noastre. Nu vă pot spune în cuvinte simple ce spaimă a tras Magda. Și-a jurat că, pe ea la cort, nu o s-o mai prindem vreodată. Deh… ghinion… Tudor a dormit neîntors, pesemne că-l ajunsese oboseala… iar Teo striga la Bogdan să nu mai sforăie că nu poate să doarmă…

Vorbeam odată, cu niște amici montaniarzi, despre furtuni foarte violente și le povesteam că de când merg pe munte, am prins doar trei asemenea furtuni, cu tot cu asta… Una în Făgăraș la refugiul Berevoiești, alta în Parâng lângă vârful Cârja și asta de acum… Să fi avut eu noroc numai de vreme bună?

Ca orice furtună de vară, nu a ținut mai mult de o jumătate de oră, așa că spre seară s-a oprit. Mai picura răzleț pe ici pe colo, iar unii nori, deși se risipiseră în mare parte deasupra noastră, tot se mai vedeau în zare amenințători. Am mai făcut câteva poze până să se lase întunericul complet, după care ne-am vârât în corturi.

De dimineață, prima care s-a trezit a fost… ia ghiciți… Magda! De fapt aflasem mai târziu că nici nu dormise… Ațipise de vreo două ori și cam atât… abia aștepta să coborâm. Ceea ce am și făcut în câteva ore, după ce am mâncat și ne-am adunat corturile. Ce-i drept, la coborâre, prin pădure, ne-au cam picurat vreo doi-trei stropi de ploaie, dar eram dotați cu pelerine.

Drumul de întoarcere trece prin poienița din dreptul “căsuței” (fost refugiu Salvamont, acum cabana Clubului Alpin Ciucaș). Ploaia se oprise, soarele își revărsa razele de după nori, așa că am hotărât să facem un popas. Pentru că în poieniță erau tot felul de ierburi, am cules și noi diverse plante pe care le cunoșteam… cimbrișor, izmă creață, sunătoare sau muguri de brad. Ne-am simțit minunat, astfel am prelungit puțin șederea în mijlocul naturii. După siestă am luat-o “bătrânește” spre casă.

Deși a plouat tot drumul spre București, timpul a zburat repede. A fost un weekend reușit. Din punctul meu de vedere, orice weekend petrecut pe munte sau pe creste, e reușit.

Uneori îmi aduc aminte cu plăcere de vremea mIRC-ului. Pe vremea aceea aveam un canal preferat şi anume #profm. Era canalul de IRC al colegilor de la IT din radio ProFM. Acel canal de IRC a făcut istorie, dar asta e altă poveste…

Pe acel canal am cunoscut foarte mulţi oameni. Câţiva dintre ei au rămas în inima mea, iar cu unii am ţinut legătura până astăzi. Printre acei oameni minunaţi am descoperit şi câtiva cărora le plăceau turele montane. Din vorbă-n vorbă, am pus-o de-o ieşire în Bucegi în weekendul ce urma.

Astfel, pe o vreme foarte plăcută a lunii martie a anului 1997 am plecat mai mult pe nepregătite, bineînţeles cu trenul. Acum, când mă gândesc la acea tura, mi se pare totul atât de departe, parcă ar fi trecut zeci de ani… Pe vremea aceea nu aveam un echipament complet și bine pus la punct. Aveam doar cateva elemente de bază. Dar elanul tinereții și iubirea pentru munte au facut ca totul să pară o joacă de copil…

Odata ajunși în Sinaia, am luat “teleguța” până la Stana Regală iar de acolo am urcat până pe platou. Țin minte că ne-am oprit la cabana Babele unde am ne-am și cazat peste noapte. A doua zi, după o plimbare până la Piatra Arsă, am coborât pe Jepii Mari de la cantonul Salvamont până în Bușteni.

M-au însoțit Brândușa alias Jijelina, Edi, Florentina, Bogdan alias Hamas și… nu-mi mai aduc acum aminte, încă o domnișoară din Sinaia prietenă cu Brândușa.

A fost o tură plăcută, fără evenimente deosebite, dar cu foarte multă energie și candoare a tinereții, ce mi-a lasat încrustată în inimă, o deosebita amintire a acelor… vremuri.

Un nou weekend, o nouă aventură… petrecută în anul 2009. Zi de februarie (chiar 14… deh Valentine’s…), destul de frumoasă, însorită, numai bună de călătorii. Fiind sâmbătă și având doar weekend-ul la îndemână am hotărât să mergem la Slănic Prahova, fiind aproape și știind că Mina Unirea ne așteaptă s-o vizităm.

Am luat-o pe Magda de-o aripă, aparatul de fotografiat și trepiedul le-am “aruncat” în portbagaj și… iată-ne ajunși la Slănic.

Ne-am oprit întâi la căbănuța lui Bogdan ca să ne facem comozi, după care am plecat direct la mină. După câteva minute de stat la coadă am pornit… în adâncuri… cu liftul. Toate bune și frumoase, însă experiența coborâtului (și urcatului) cu acel lift, e unică. Timp de mai bine de un minut și jumătate, ai senzația că e cutremur de 7 grade… iar “aţele” cu care e ținută cabina liftului se vor rupe dintr-o clipă în alta…

Pe măsură ce coborâm, se face din ce în ce mai liniște. Odată ajunși, ne-am gândit că va trebui să mai suportăm încă odată, la urcare, balansul și senzația că vei cădea în gol. Dar până atunci, mai e… Oricum am aflat că mai e un drum cu niște scări pe care poți urca, dar ar fi prea lung și nu e foarte bun pe toată lungimea lui. Sunt porțiuni pe care trebuie să le sari sau să le escaladezi. Deci soluția, este tot acest lift extraordinar…

După câteva minute în care ochiul s-a acomodat cu lumina foarte “chioară” din interior, am reușit să vedem amploarea sălilor. O liniște nefirească s-a așternut, iar din când în când se mai auzea ecoul unor zgomote produse de alți vizitatori.

În fața liftului ne-a întâmpinat un panou imens cu descrierea sumară a istoriei minei, a sălilor și a circuitului de urmat. Am aflat astfel că exploatarea s-a făcut de sus în jos pe straturi goase de aproximativ 2 metri înca din anii ’40, că sunt 14 săli și că există și un sanatoriu pentru astmatici, deoarece aerul e bogat în aerosoli astfel putându-se vindeca unele boli respiratorii.

În una din săli este amenajată o “lecție de istorie” cu busturile lui Decebal și ale lui Traian sculptate în sare. Într-o altă sală putem vedea o vitrină cu diverse cristale de sare gemă cu informații referitoare la structură, mod de formare, densitate și alte date tehnice. Într-un colț al unei săli se află un bust al lui Eminescu, deasemenea, sculptat în sare.

Unele săli sunt amenajate pentru practicarea unor sporturi iar altele pentru copii. Foarte interesant ni s-a părut faptul că nefiind curenți de aer, aici, s-au făcut multe studii de aerodinamică ale cercetătorilor din domeniu. Deasemenea, am aflat, că temperatura este constantă în tot timpul anului iar valoarea ei este de 12 grade Celsius.

Ne-au impresionat și structurile straturilor minereurilor de sare care se văd pe pereți, straturi formate probabil de-a lungul timpului, exact ca cercurile unui copac. Astfel alternând interesant straturi de sare albă, cu straturi mai închise la culoare, probabil, de minereu amestecat.

Nu ne-am lăsat până nu am lins un perete ca să ne convingem că e din sare… Am ieșit într-un final la suprafață bineînțeles după ce am mai trăit odată experiența terifiantă a liftului.

Mina Unirea din Slănic Prahova rămâne un obiectiv turistic foarte interesant, inedit și încărcat de istorie, pe care vi-l recomand cu căldură. Am ales ca drum de întoarcere varianta ce trece pe la “Muntele Verde” (DJ100N – Teișani – Vălenii de Munte), unde ne-am oprit să facem câteva poze.

Ce să faci într-un weekend din august? Te uiți pe harta României și vezi ce mai poți vedea prin împrejurimi… A… uite Vulcanii Noroioși… lângă Buzău… Deci… câti kilometri sunt… ăă… 100 până la Buzău… aha, gata, hai să mergem să-i spălăm…

Și uite așa am plecat cu Magda și Tudor, doi vechi prieteni, de dimineață spre Buzău (E85), apoi pe drumul spre Nehoiu-Brașov (DN10). În dreptul localității Berca am făcut dreapta spre vulcani (DC195). Am ajuns în locul cu pricina, am plătit la intrare (sic!) și am pătruns în aria vulcanilor.

Trebuie spus că în zona Vulcanilor Noroioși sunt două arii, una dintre ele, cea vizitată de noi în tura asta, se numește “Pâclele Mici” (315m) și este cu plată, iar cealaltă “Pâclele Mari” (330m), puțin mai spre nord (~3km), a devenit între timp și ea cu plată, dar odinioară era “la liber”. Unii spun că Pâclele Mari sunt mult mai frumoase și mai interesante decât Pâclele Mici. Rămâne să stabiliți voi care cum sunt, chestiunea fiind una subiectivă.

Iată-ne printre micuțele cratere din care izbucnește nămol, printre dune și printre șuvoaie de “lavă” întărită. Locul este interesant din punct de vedere științific și plăcut publicului larg, care nu mai contenea să-l fotografieze din toate unghiurile, ceea ce am făcut și noi.

Vizita nu a durat mai mult de-o oră, poate o oră și jumătate, tot acest timp fiind suficient pentru a vedea și fotografia Vulcanii Noroioși – Pâclele Mici, un loc care merită “bifat”.

Și-astfel l-am “tăiat” de pe lista de vise, rămânând “netăiate” Focurile Vii, care sunt aproximativ tot în zonă (70km față de vulcani) spre nord-nord-vest (DJ203K), drum care se face la stânga din E85 la ieșirea dinspre nord a Buzăului mergând paralel cu râul Buzău, apoi paralel cu râul Slănic, un afluent al Buzăului.