Un loc drag mie m-a atras în iarna lui 2019… Cantonul Cheia din Buila-Vânturarița. Și asta datorită prieteniei cu Nea Fane – cabanierul, a cărui zi a sărbătorit-o în ianuarie. Până aici nimic ieșit din comun, însă ce urmează este o experiență și o lecție de viață, cel puțin pentru mine. Întâmplarea a făcut să nu pot veni de sâmbătă 19 ianuarie cu amicul meu Bogdan care a urcat până la Canton cu mașina unui amic. Între timp a nins abundent câteva zile la rând iar eu am ajuns în satul Cheia abia pe 24 ianuarie când am reușit să urc cu mașina lui Ionuț doar până la Cabana Codric. De acolo am urcat pe jos până la “Lac” , o porțiune de drum aflată în dreptul troiței și a izvorului amenajat situată la aproximativ 3 km de tunel. De acolo se desprte în dreapta poteca spre Olănești . Până acolo drumul era deszăpezit de muncitorii de la exploatarea forestieră, pentru camioanele ce cară lemne…

Urcușul a devenit din ce în ce mai greoi. Zăpada mare de aproximativ 1,4 m, afânată și apoasă, combinate cu ploaia ce se transforma în lapoviță ce ne-a udat până la piele, inclusiv rucsacul cu tot cu protecția de ploaie “Mammut” pe el au făcut ca drumul să devină aproape un calvar. La toate astea a contribuit și lipsa mea de antrenament… deh, duc o viața destul de sedentară, din păcate, cu un serviciu la calculator și cu doar câteva ieșiri pe an. Pașii se afundau până la brâu în zăpada. Echipament am avut însa nu era prea bun pentru iarnă, lipsa rachetelor fiind resimțită din plin. Una peste alta am ajuns la tunel în câteva ore, dar de-acolo mai aveam de coborât încă 4 km până la Canton în aceleași condiții. Efortul suplimentar îl făceam pentru a ieși din zăpadă când mă afundam și pentru a ocoli, sări sau trece pe sub zecile de copaci căzuți la pământ din cauza greutății zăpezii de pe ramuri.

Începuse să se întunece, poteca abia se mai vedea. Am scos frontala și am continuat drumul la insistențele lui Ionuț și ale lui Pablo, cărora le mulțumesc pentru sfaturile, susținerea și încurajările pe care le-am primit. Epuizarea fizică mă copleșise, am avut fracțiuni de secundă când intram în panică. Voiam să mă opresc pentru odihnă, dar nu puteam sta mai mult de câteva zeci de secunde deoarece frigul punea stăpânire pe mine, fiind ud până la piele. Îmi venea să mă întorc, dar drumul de întoarcere era mai lung decât cel pe care mergeam spre Canton. La tunel îmi trecuse prin cap ideea de a rămâne la troița de lângă intrare, dar faptul că nu avea ușă, deci nu mă puteam încălzi și usca, m-a făcut să renunț repede la acest gând. Ionuț nici să nu audă de așa ceva! M-a convins să merg, alternativa fiind mult prea sumbră.

Și uite așa, am tras de mine peste puterile normale, am simțit cum se varsă adrenalina în sânge. De acum mergeam mecanic, fără niciun gând, pas după pas, fără să mă mai intereseze unde mă aflu, cât mai e până la destinație, sau dacă mă mai paște vreun pericol. Eram un robot care doar mergea. Ionuț și Pablo au luat-o înainte când și-au dat seama că ne prind din urmă alți trei turiști de care știam că vor veni. Ultimul kilometru prin pădure l-am făcut cu Otilia, Gabi și Valentin cei trei turiști care m-au prins din urmă. Între timp s-a întors Pablo de la Canton cu o sticlă de ceai cald cu mult zahăr și cu două aspirine pentru energizare și febră musculară. Mulțumesc Pablo! Odată cu el a venit și Bogdan care mi-a luat rucsacul din spinare, ușurându-mi mersul. Mulțumesc Bogdan! Când ceasul arăta aproape zece seara am intrat pe ușa Cantonului Cheia din Buila-Vânturarița, ud leoarcă și epuizat la maximum.

Am reușit să îmi revin încet, încet, abia după ce m-am schimbat în haine uscate. Oricum, schimbarea de haine mi-a luat mai mult de o jumătate de oră. Abia mă mișcam. Am trăit o experiență de neuitat care, cu siguranța îmi va schimba sau marca într-un anumit fel viața. Am mâncat câte ceva și am mai luat o aspirină pentru febra musculară dar și preventiv pentru răceală. Într-un târziu am adormit la căldura sobei din camera lui Nea Fane, pe care l-am felicitat pentru vârsta frumoasă la care a ajuns. A doua zi, spre surprinderea mea, mă simțeam destul de bine, aproape de normal, mai persista puțin febra musculară în toți mușchii, nu numai în cei de la picioare. Mi-am dat seama că efortul făcut a fost extrem și s-a resimțit în tot corpul. Între timp ne-am luat rămas bun de la Ionuț și Pablo promițându-ne că ne vom revedea la primăvară când dau ghioceii în floare… Mulțumesc John!

În răstimpul petrecut la Canton, în cinstea zilei lui Fane, nu îmi puteam scoate din minte aventura trăită. În prima noapte, până să adorm, când închideam ochii vedeam doar pași prin zăpadă, imagini pe care nu le puteam alunga din ecranul minții. Cred că șocul emoțional a fost destul de puternic făcându-mă să mă gândesc la drumul de întoarcere… Mă gândeam dacă ar trebui să chem Salvamontul, sau cât costă un helicopter, sau poate să dau telefon la serviciu să le spun că îmi iau tot concediul acum și mai vin la primăvară… Tot felul de gânduri îmi treceau prin cap, dar până la urmă toate m-au întărit, pentru că la întoarcere, știind ce mă așteaptă, am fost cumva pregătit din punct de vedere emoțional.

Până pe 30 ianuarie am depănat amintiri cu Nea Fane și cu Bogdan. Prin curtea Cantonului mișunau tot felul de vietăți, printre care am fost plăcut surprinși de vizita unei vulpi și a unui jder, probabil în căutare de hrană. De vineri până duminică ne-au ținut companie amicii din Ploiești și Constanța, Otilia, Gabriel și Valentin. Ei au plecat duminică pe o vreme absolut superbă. Am aflat peste câteva ore că au ajuns cu bine. Chiar vorbeam cu Bogdan și cu Nea Fane că poate ar fi fost bine dacă am fi plecat și noi cu ei. Dar nu, hotărâsem să plecăm miercuri sau joi. În cele din urmă a rămas pe miercuri 30 ianuarie. M-am bucurat de momentele petrecute la Canton în compania lui Nea Fane și a lui Bogdan, dar ziua “Z” se apropia cu pași repezi. Ne-am odihnit cât am putut de mult, deoarece trasee prin împrejurimi era aproape imposibil să facem.

Marți seara începuse din nou să plouă apoi să ningă. Spre dimineață ninsoarea s-a transformat din nou în ploaie fapt ce a îngreunat zăpada deja depusă, facând-o apoasă și “untoasă”, ca să folosesc un temen “auzit” de la Denisa. Venise marea Zi. Ne-am trezit la 7 ca să avem timp de cafea, de toaleta de dimineață și de pregătirea rucsacilor de drum. Hotărâsem să plecăm la ora 9 ca să prindem cât mai mult din drum pe lumină, ceea ce am și făcut. Până la a doua trecere a râului Cheia ne-a condus și Nea Fane, mai mult de plictiseală. De fapt cred că ar fi avut de gând să meargă până la tunel ca să-și ia bidonul de 5 litri de benzină pentru generator, lăsat de Ionuț cu câteva zile în urmă. Dar a renunțat repede văzând că zăpada e mare iar copacii căzuți pe drum sunt cu sutele. Pe deasupra, nici nu-și luase bocancii, se încălțase doar cu cizme de cauciuc.

Așa că la apă ne-am luat rămas bun și fiecare și-a văzut de drumul lui. Urcam cu Bogdan către tunel, pas cu pas, insistând pe bătătorirea zăpezii înainte de a călca pe urmele vechi lăsate de cei ce trecuseră cu câteva zile înainte pe-acolo. Bineînțeles că ploaia persista, nu ne dădea deloc pace, iar mai sus, cam cu vreo doi kilometri înainte de tunel s-a transformat în lapoviță. Copacii căzuți trebuiau din nou ocoliți, săriți sau trecuți pe sub ei, ceea ce ne-a prelungit extrem de mult călătoria. Pe la trei și jumătate după amiaza vedeam deja intrarea în tunel. Bogdan nu se așteptase la o astfel de aventură, în tunel luându-l tremuratul de frig de-a binelea. Eram uzi până la piele de la ploaia-lapoviță. Ne-am oprit o jumătate de oră să ne adunăm forțele, să mâncăm câte ceva și să bem ultimele guri de ceai care se răcise deja, dar tot era bun pentru că era dulce.

Am plecat la ora patru după amiază de la tunel, îndurând încă vreo patru ore de mers cele trei curbe până la poteca de Olănești. Imediat după tunel am scos frontalele mergând aproape teleghidați. Cred că eu eram mai bine decât Bogdan, știind ce mă așteaptă. Pe Bogdan, efortul susținut l-a cam luat prin surprindere. Nu era pregătit sufletește pentru o asemenea aventură, dar a rezistat eroic până la capăt. Când am văzut urmele roților de TAF, parcă am înviat… Cele câteva zeci de metri până la troiță i-am parcurs fluierănd pentru că drumul deja era deszăpezit. Am băut apă de la izvorul amenajat “spre potolirea setei duhovnicești și trupești a călătorilor obosiți de poverile vieții“. Apoi am luat-o ușor la vale mergând nici cinci minute că deja vedeam proiectoarele mașinii cu care venise Ionuț (altul decât cabanierul de la Canton), pe care îl rugasem cu o zi înainte să vină să ne ia de unde poate, de cât mai sus. L-am sunat apoi din nou de la tunel ca să confirmăm că venim… și… iată-l aici întâmpinându-ne.

Ne-am suit în mașină unde căldura ne făcea să ne simțim foarte bine, deși eram uzi leoarcă. Ne-am oprin la Mânăstirea Iezer unde își lăsase Bogdan mașina. Am pornit-o, le-am mulțumit băieților că ne-au adus până acolo și am plecat spre mașina mea, lăsată la prietenul Bebe. Aici ne-am schimbat în haine uscate. Bebe și Corina, soția lui, ne-au invitat să rămânem peste noapte la ei, știind ce efort am depus și cât de obosiți eram. Și ei sunt oameni de munte cu mult mai multă experiență comparativ cu noi. Bogdan a refuzat politicos, plecând spre casă. Eu am acceptat oferta și am rămas peste noapte să mă odihnesc. Am povestit cu Bebe aventuri de montaniarzi, până pe la miezul noapții, gândindu-mă cu voce tare că ar face bine dacă ar așterne pe hârtie toate poveștile vieții lui. Cred că ar ieși o carte minunată din colecția “Romania Pitoreasca“. Vă mulțumesc din toată inima pentru bunătatea de care ați dat dovadă, pentru ospitalitate și găzduire, dragilor Corina și Bebe.

Așadar asta e aventura vieții mele pe munte iarna în ianuarie 2019, pe zăpadă de 1-2 m, cu ploaie și lapoviță, cu udătură până la piele, frig și înnotat prin zăpadă, 9 km la dus și 7 km la întors, cu epuizare și frumusețe, vorba lui Irving Stone, cu: “Agonie și Extaz”. Da, eu am învățat ceva din lecția asta oferită cu atâta generozitate de viață. Am simțit nevoia să împart cu voi această experiență. Ce am învățat? N-aș putea să spun acum la final în două cuvinte, dar am să mă gândesc la asta pentru voi… Poate că “viața e frumoasă și merită trăită din plin la intensitate maximă“. Voi ce părere aveți despre această aventură?

Astăzi, 11 decembrie, de Ziua Internațională a Munților, împărtășesc cu voi un mic crâmpei din măreața și veșnica lor împărăție!

Castelul Coziei pare adeseori aievea sub bagheta norilor, fie poleit în lumini aurite la răsărit, fie scăldat în apusuri sângerii ce tivesc la orizont, cu roșu, familiara creastă a Builei. Vânturile tăiose își dau întâlnire aici, în vârful Ciuha Mare la 1668m, izbind direct și șuierător cu tot aerul rece din Făgăraș și revarsă vălătuci albi peste vârful La Om și peste muchia de la Mocirle, descărcând pe fața sa nordică frig și prima chiciură.

De sus, din platoul cabanei, se desprind radial poteci spre cele patru… zări. Traseul turistic de anduranță, bandă albastră, atât în urcare cât și în coborâre, se desprinde din muchia Turneanului spre nord-vest în apropiere de Armăsaru și trece prin Rotunda apoi prin Poiana lui Gavrilă spre Țara Loviștei, celor care îl parcurg, așternându-le toamna covor gros de frunze ruginii, până la brâu. La vest, prelunga culme a Turneanului, marcată cu bandă roșie, coboară cu toată frumusețea vâii Oltului și a vecinului Basarab la vedere.

Spre sud, mai jos de stâna din Foarfeci, unde un norocos cioban bătrân a supraviețuit trăznetului ce a trecut prin acoperiș și prin tranzistorul său antic, se deschide larg panorama până la Dunăre, aceasta fiind vizibilă ca o panglică argintie în zilele deosebit de senine.

Spectacolul abruptului Coziei este aici desăvârșit. Există, pentru cine are ochi să-l ghicească, un Sfinx privind tacit cum Oltul îi scapă din strănsoarea gnaiselor la Turnu. Câteodată, se aude până aici sus, toaca bătută ritmic la Stânișoara, dimineața, când roua încă nu s-a scuturat de pe potecile tainice ce răzbat prin Șeuța Doctorului. În vale, peste praguri și peste Poaina Zânelor se lasă fir despletit de apă în cascada Gardului. Colții Foarfecii cu al lor labirint ascuns stau vecini peste văi cu urcarea expusă de pe Fruntea Oii, ce primăvara te îmbată cu miros de lămâiță și vara de cimbrișor ars de soare.

Mai spre est, un Bulz pleșuv, te sfidează cu o siluetă masivă și suplă în același timp. Incendiul de vegetație care a început de aici, încă mai are urme vizibile, schelete de brazi și pini carbonizate de focul nimicitor.

Cozia surprinde cu o sumedenie de turnuri care țâșnesc neașteptat din trupul pădurii de foioase spre cer, cu pini aninați peste abisuri, contorsionați în vânt, încercând parcă să atragă atenția asupra locurilor de taină. Cozia are și momente de tristețe, unde poți să pui genunchiul în fața crucii ridicate în memoria unui iubitor de munte stins și să gândești la alegerile pe care le facem sau la soartă.

Cozia are o mână de voluntari salvamont care veghează și-ți dau ajutor ori de câte ori ai nevoie, o echipă de oameni dedicați care marchează și amenajează traseele turistice, ca tu când treci vara sau iarna pe la Pasul Pisicii să te bucuri de sprijinul oferit de un cablu pe o pantă cu gheață sau stâncă alunecoasă.

Cozia te marchează olfactiv cu parfum de iededră ce urcă în vânt din Marele Amfiteatru, până sus în potecă și vizual cu irișii săi pitici legănați în adieri primăvăratice sau cu emoția întâlnirii cu laleaua pestriță. Cozia are fețe priporoase unde stau capre ciopor sau țapi solitari adulmecând pe tancuri, vipere veninoase dar sfioase la apropierea pasului, ursoaice greoaie și pui jucăuși plini de tumbe și giumbușlucuri, râși tupeiști, zeci de ochi care te urmăresc noaptea din întunericul pădurii străpuns doar de frontala turistului sau de razele timide ale lunii.

Poarta de Piatră, asemeni portalurilor spre alte lumi, te face să îți dorești să te teleportezi, sau să îți dorești să scapi de cei care ne hăcuie zilnic din buzunar și ne știrbesc încet și constant din speranță. Croncănitul corbilor este un sunet familiar la ceas de seară, concurență temerară zborului lor fiind arareori plutirea de Icari cu parapante colorate.

Pe la poale de Cozia, urcă sate frumoase, care păstrează rusticul acela frumos prin copii ce descoperă cu drag muntele din spatele casei și comorile pe care le au sub pas. Cochiliile de Acteonella pitite din Cretacic la intrarea în Canionul Cetății din Pătești te fac să iei cărarea ocolită prin păduri foșnitoare iar poteca te conduce spre aceeași cabană din vârful muntelui Cozia, de parcă timpul stă neclintit aici pentru miile de turiști care îl străbat și îndrăgesc deopotrivă.

Pentru că ziua asta, este și a lor, a celor care s-au apropiat și au urcat muntele cu respect:
La mulți ani, MUNTE!
La mulți ani, vouă, celor care simțiți fiorul și dorul de munte!

Nici prea de dimineaţă, nici prea târziu mă extrag din căldura plăpumii şi după ce ne luăm avânt pornim iar spre râu… Iar?

Din nou descălţarea, încălţarea, pedalat, descălţat… iar era să mă dărâme jos apa, încălţarea, apoi numai şi numai la deal. Primele 3 serpentine trec usor, apoi vine curba aia… ştiţi voi care, unde se opresc şi cei cu maşini 4×4 şi zic: “Bă eşti nebun?”

Îhî, drumul începe foarte abrupt cu o pământ şi pietre de-a valma într-o curbă în ac de păr şi apoi continuă urcarea aia nebună preţ de 16 curbe, că le ştiu şi pe astea toate, aşa ca pentru moral… dar pentru că le-am mai făcut încă o dată cu bicicleta şi la deal şi la vale, nu mă mai intimidează.

Partea I, aici

În plus, am avantajul că prietenul nostru venit la pozat şi fermecat de culorile pădurii, vrea să meargă cu noi în creastă… el cu maşina de teren, normal, că nu-l îndrumam pe om pe un asemenea traseu unde să-şi scuture tablele şi scutul sau Doamne-fereşte baia de ulei… aşa că el, motorizat fiind a plecat înainte, făcându-ne bucuria de a ne scuti de cărat rucsac cu sac de dormit, haine de schimb şi toate cele de-ale gurii.

Deci urcăm lejer pe lângă ţoaclă, că dacă îmi zice cineva că a urcat cei 4 km de pantă în cap pe bicicletă integral… eu îl jumulesc de viu. Deci cum spuneam, împingem liniştiţi la biciclete, ne bucurăm din plin de culorile nebunatic amestecate, de peisaj, de ciupercuţe… mă rog, de drum…

“Hmmm, şi nu sunt halucinogene, zici?”… numărăm curbele, a doua, a treia, asta a patra e rea rău… ce să mai, făceam un push bike de înaltă calitate, cu toate astea mă simţeam vrăjită de magia toamnei şi parcă, parcă, cumva mai urcam pe şa câte un pic, apoi iar descălecam.

Uite aşa am ajuns la curba 15 într-o oră, apoi încă una şi ieşim sus în Hădărău, la măicuţe mai nou. Până una, alta, de la curba 16 ne ia în primire Edi cu zoom-ul pe noi. Şedinţă foto pentru doi transpiraţi! Şi ne aşteapta Edi cu o cafea aburindă în portbagaj de îl face pe al meu să zburde pe ultimii metri şi chiar să facă câţiva paşi în fugă înaintea pedalelor mele în forţă.

Gata, suntem în pauză. Eu merg să îmi spun o mică rugăciune pentru ceea ce ştie Doamne-Doamne că avem trebuinţă sufletului în cea mai mică bisericuţă pe care am văzut-o vreodată. Şi chiar dacă nu sunt adepta maniei românilor de a construi peste tot biserici şi cruci, nu pot să spun că nu am simţit, atunci când m-am descălţat de bocancii murdari şi am păşit în metrul jumătate pătrat al pridvorului şi naosului, că lumina aia din interior era mai lumină decât cea a soarelui, că şoaptele rugaciunilor celor trei umbre îngenunchiate nu m-au cutremurat, că nu am vrut să fiu mai OM decât sunt, căci tot tu Doamne, ne-ai făcut după chipul şi asemănarea Ta.

Pentru toate bune și rele m-am bucurat și m-am gândit că toate au un rost și eu am un rost în ele. M-am rugat pentru ai mei, pentru voi, pentru NOI toți. Bucură-te! Apoi, drumul meu a mers mai departe. Edi a hotărât să meargă cu mașina în continuare și deși am avut un pic de stres s-a descurcat foarte bine, în sensul că nu a plâns după zgârieturile pe care, vrând-nevrând și le-a făcut pe portiere pentru că drumul este foarte îngust și are câteva curbe când te întrebi dacă doar botul mașinii este suspendat deasupra hăului sau în curând îți fuge mașina în prăpastie.

Eu și cu Dan am pedalat… Am și împins la bike… ne-am și congelat un pic, era cât pe ce să mă cuprindă un soi de “epuizare” de foame sau de ceva dulce… ceva pe care, atunci când ne-am regrupat cu mașina și bagajele de la Edi, l-am devorat și am simțit cum ne revin puterile. Din poiană am ales drumul din dreapta care dupa multe bălți, noroaie lipicioase, crăci gata să-ți scoată ochii și câteva traversări în loc de pârâuri, cu emoții pentru mașina lui Edi dacă va avea loc să se încadreze, am ajuns la destinație, la cabana prietenului și colegului nostru din salvamont Marcel Andreescu.

Omul era la lucru, să pregătească cabana pentru sezonul de iarnă, să repare stricăciunile, să podească pridvorul și să adune lemne pentru turiștii care trec prin zonă și poposesc acolo cu acordul lor. Cu toate treburile pe cap și cu noi pe deasupra… am petrecut o seară plină de povești, plină de planuri despre cum să promovăm această zonă cu atâtea locuri minunate de văzut și de parcurs: fie la pas, fie pe bike, pe schiuri de tură sau prin simplul privit al unei fotografii sau emisiuni făcute cu cap și suflet. Noaptea a venit și mai rece, la noi în cabană a fost și mai cald. S-a dat ceasul cu o ora înainte… dar aici toți am ignorat: a fost o altă seară faina în munte mai importantă decât timpul.

Ziua a treia

Când a răsărit soarele am fugit un pic din așternut să mă bucur de o nouă zi, de cum pică lumina proaspătă pe iarba chiciurită de brumă, să mă fugăresc cu Nhor, cel mai pufos și zâmbăreț câine samoyed, pentru ca mai apoi să revin la căldura cabanei și să mă mai înghesui înghețată lângă al meu om pentru încă o oră-două de somn. Ce bine e! Te ubăcesc!

Într-un târziu am purces iar la drum… și cum puteam mai bine să ne dezmorțim decât începând abrupt tare… cu un push bike pe pietre, nisip și noroi congelat, suspendat pe niște ace lungi de gheață, în așa fel încât fiecare pas nu era altceva decât un scrășnet continuu sub tălpi. Apoi am ajuns în pădurea bolnavă… pe care, surprinzător, nimeni nu o igienizează… iar boala se extinde la toți molizii din jur… Natura are drepturile și ritmurile ei, numai noi, oamenii, avem impresia greșită că o strunim, când ea de fapt, ne acceptă. Aș fi vrut să văd brazii sănătoși, aș fi vrut să nu văd fâșiile de defrișări de pe ceilalți versanți cu păduri sănătoase, dar cu toate astea, chiar și cu scheletele alea înțepând retina și cerul spălăcit, am simțit că toate își urmează rostul și un curs firesc numai de natură dictat.

Noi oamenii, avem impresia că putem controla tot… și cât de mult greșim. Natura ne suporta, ne acceptă… dar nu la nesfârșit! Am trecut prin pădurea tăcută, doar cu scârțâitul pământului înghețat sub roțile obosite sau sub tălpi. Știam că trebuie să ieșim spre refugiul Gera, apoi încă o urcare până pe vârful Gera. Am plecat fără apă, ca uitucii, și știind că după vârf ne vom intersecta din nou cu mașina lui Edi, nu ne mai abatem nici măcar două minute până la izvor. Îmi e sete și îmi șade gândul la merele alea frumoase din ograda de la Câmpulung, nu de supermarket, pe care le are în portbagaj și mă tot îmbie cu ele. Urc mai repede că știu ce coborâre faina mă așteaptă… și ce panoramă grozavă am.

Creasta întreagă a Făgărașului scăldată în aerul rece al dimineții, văd Iezer-Păpușa, un Crai dintr-un unghi ciudat, un Bucegi masiv și o Cozia mică și atât de aproape de-mi vine să-i iau releul din vârf cu degetele. Pe partea cealaltă, draga mea Buila mă salută în ropot de culori, lumini și umbre. Spectacol. Dincolo de Lotru o înșiruire de vârfuri domoale și prelungi. E simplu: frumos.

Coborârea vine cu o surpriză: sunt tot felul de șanțuri, șănțulete, scurmături, astfel încât de unde mă gândeam că îi dau blănet, constat că am parte de un pasaj tehnic, cu pământ alunecos, nămol și brazde de iarbă răsculate, de mă bucur când ajung în șa pe bicicletă și nu pe sub ea. Mănânc un măr. Gustos. Și de acum înainte nu am altceva de făcut decât să iau la rând, vârf după vârf până la punctul stabilit ca loc de întâlnire: mânăstirea de la Vârful lui Roman.

Urc, cobor, urc, cobor, pedalez, mai și împing când mi se ia de dat în gol, sau când noroiul prin care trec mă umple la roată, mă sperii când lui Dan i se rupe lanțul de la bicicletă și mă rog să nu ne încheiem tura în mod neașteptat. Tresalt de fericire când reușim să rezolvăm problema și să scăpăm de nervi. Pedalăm iar, ne regrupăm din când în când la mașina lui Edi, mâncăm când ni se face foame și uite așa trecem pe rând în câteva ore vârfurile Căpățânii și șeile adânci, un sus-jos continuu: Priota, Zmeurat, Govora, Curmatura Rodeanu cu niște nămoale de ziceai că împotmolim acolo și un Titanic, Văleanu, Cocora, Piatra Roșie… și Vârful lui Roman.

Câțiva zeci de km în care nici nu știu de ce să mă bucur mai întai: de coborârile care mă fac să chiui cu gura până la urechi și să mă întrec la “roată la roată” cu al meu om, de frumusețea simplă și domoală prin care mă plimb și eu sunt parte din ea, transpirată și înfrigurată în același timp, de la efort. Ar fi mai funny acum dacă aș avea cu cine să împărtășesc experiența asta, cu prietenii… dar nu văd nici picior de biciclist dintre cei anunțați pentru duminică; nu-i urmă pe nicăieri nici de Ceci, maratonista mea cu care mi-aș da zor la pedale, nici o Dora Minodora cu care să fac burta de râs și nimeni din toată trupa veselă de cicliști.

Ajungem la refugiul Ursulețul în același timp cu “o coloană oficială” a politicului vâlcean plecat să “vadă” potențialul turistic al zonei. Ne salutăm în scurt, încerc să le sugerez câte ceva despre posibilitățile de practicare a sporturilor de iarnă și nu numai, de parcă suntem din lumi diferite. Stop, stânga împrejur și-mi văd de drum. Îmi fac o strategie pentru ultima urcare a turei… e lungă și îi dau viteză pe o coborâre ca să pot folosi cât mai mult din inerție și să câștig teren fără a mai pedala prea mult… că gata, m-am cam săturat de șa, după două zile și alte 5 ore de azi. Bineînțeles că nu-mi iese, că e o pantă iluzoriu lină dar e lungă și are un nămol vălurit de-mi fură tot elanul… așa că dă-i și pedalează.

Gata! Și totuși nici urmă de biciclișiti. Până la urmă, Mircea Lera reperează un grup de bike-ri pe creastă și mi-i arată cu binoclul vechi din dotare. Poate ne vedem la mânăstirea Ana Maria, la al cărei hram, clar, am ajuns mult prea târziu. Coborâm frumos, cu sete și poftă de ceva bun… de la praznic… dar totul e liniștit, gol și pustiu în curtea mânăstirii. De asemenea și burțile noastre. Of of. Și acum că nu m-am regăsit cu întreaga gașcă mi-a pierit cheful să iau iar toată panta asta lungă la deal… uite că trec niște bicicliștii pe sus… coboară spre sat, adică nu ne mai intersectăm. Punem rapid bicicletele în mașină la Salvamont și la Edi, cu tot cu noroi, vai! Și din fericire nu mai suntem nevoiți să ducem munca de Sisif să urcăm grămada; scutim cel putin un sfert de oră…

Ce bine e cu posteriorul pe bancheta moale, dar cu toate astea, mă simt vinovată, nu vreau să merg motorizată, așa că revenim la “caii” propri. Și acum, ultima coborâre… 22 de km, de drum pe pământ bătătorit, pietruit, cu ceva urme de asfalt, apoi asfalt frumos până la prima localitate cu papa bun. Zis și făcut! Am ratat întâlnirea cu bicicliștii!?! Nu-i bai! Le dăm mesaj și hai, sus pe “cai”!

Coborârea a fost lungă și frumoasă ca o zi de toamnă, de fapt ca un finiș demn de aceste minunate două zile de toamnă în munți, covor de frunze, pârâul susurând în dreapta, vântul vâjâind la urechi și mâinile înghețând bocnă pe frâne… dar mi-e mi-a plăcut!

La final să facem o recapitulare: de vineri seară și până azi, la ceasul cinci al duminicii, am parcurs peste 90 de km, plecând din Râmnicu Vâlcea pe bicle și pedalând sau împingând la bicii pe coclauri până la Horezu, iar parcursul a fost majoritar montan, pe creasta munților Căpățânii, cu diferențe mari de nivel (musai să-mi instalez și eu un program deștept ca să pot știi exact!) și… în rest nu pot decât să împărtășesc cu voi câteva poze-crâmpeie din micul meu rai pe două roți! Cine știe, poate vă stârnesc… la pedalat!

Vezi albumul pe Facebook

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!

p.s. 1 Mulțumesc Edi pentru suport în această călătorie, pentru răbdare, pentru fotografiile frumoase pe care le adaug albumului meu, transformat în album comun, pentru faptul că mă încurajezi să îmi urmez drumul și mai ales pentru merele alea coapte și delicioase pe care le tot plimbai în portbagaj înaintea mea ca pe o ispită: pedalează, pedalează! Mulțumesc lui John, cel mai cabanier de la Cantonul Cheia. Mulțumesc lui Marcel Andreescu și Vali Andreescu pentru călduroasa găzduiere la cabană.

p.s. 2 Jos în Horezu ne-am întâlnit și cu mega trupa de bicicliști. Am încheiat seara cu ciorbă… de burtă (sau de prosop, cum îi zice Edi), sarmale cu mămăliguță și cu o porție cuminte de doi papanași… barosani. Sic!

Partea I, aici

Bine v-am regăsit. Iată povestea unei “expediții” în masivul Retezat, un munte aparte cu farmecul și splendoarea lui bine cunoscute. Plecat-am cu câțiva prieteni foarte buni spre Retezat. Bogdan, eu și nea Fane – cabanierul de la cantonul Cheia din Buila-Vânturarița – am primit invitația de a merge în Retezat, de la un bun amic și coleg de serviciu – salvamontist voluntar la Bucura – Choksy (Călin).

Așadar am plecat pe Transaplina dinspre Novaci, pentru că a trebuit să-l luăm pe nea Fane din Râmnicu Vâlcea. La coborâre am rămas o seară pe minunata vale a Jiețului pe drumul spre Petroșani, la vreo 2-3 km de cabana Groapa Seacă, la vest de Obârșia Lotrului.

Aventura de-abia începuse… În timp ce întindeam corturile am zis să ne udăm un pic gâturile cu ceva… am mers la apă și am luat prima sticlă întâlnită… dintre cele puse la rece în Jieț, de cum am venit. Ce să vezi, am nimerit fix… pălinca. Și… pe “inima goală”, atât ne-a trebuit. Am simțit-o prin toate celulele și prin toți porii, iar sângele a transportat-o direct la creier… Nu vă mai spun că seara aceea a fost de pomină. Făcusem și frigărui, iar după două-trei guri de pălincă au urmat câteva doze de bere rece. Vă închipuiți, desigur, că ne-am făcut mu… rangă… Am reușit spre miezul nopții să stingem jarul de la vatră și am adormit… Mă rog…

A doua zi aveam capul cât o baniță (cum se zice), dar cu un “duș” rece în Jieț mi-am mai revenit. Ceilalți nu au recunoscut că erau încă amețiți, decât când am ajuns în Gura Bucurei (Poiana Pelegii 1633m) – capăt de drum cu mașina… Drumul a fost lin, cu câteva opriri pentru cumpărături minore. Cu vreo 3 km înainte de Hațeg, am făcut stânga spre Râu de Mori și în câteva zeci de minute eram pe forestierul spre Barajul Lacului Gura Apelor.

După ce am plătit taxa de Parc-Rezervație am mai mers preț de o oră pe forestierul spre Gura Bucurei (Poiana Pelegii). Când am ajuns, nu ne venea să credem câte mașini erau acolo, deh – sezon de vacanță. Am parcat cum am putut mai bine pe marginea drumului, ne-am făcut rucsacii și am traversat pârâul spre Poiană.

Aici am găsit un locșor destul de bun pentru corturi, oarecum strategic lângă pârâu, pentru a putea băga la “frigider” câteva recipiente… Am pus corturile, ne-am aranjat și am pregătit masa. De data asta nu am făcut aceași greseală să dăm pe gât țuica nemâncați. Am luat-o ușor, bătrânește, că nici nu prea întra cum trebuie. Deh, dacă cu o seară înainte am exagerat, de data asta am fost mai prudenți. După masă, am făcut câteva poze, am mai stat privind stelele (ce romantic) cu câte o berică în mână, iar pe la 11 ne-am băgat la culcare. Am dormit aproape neîntors cu vreo două ieșiri la “toaletă”.

De dimineață după cafeul de rigoare și siesta de după micul dejun, ne-am adunat și am pornit spre Lacul Bucura (2050m) pe linie albastră și cruce roșie . După vreo două ore, cu pauzele bine-meritate, am ajuns la Bucura. Drumul era plin de afine, pe care, le-am mâncat.

Odată ajunși ne-am reîntâlnit cu prietenii noștri dragi, de la Salvamont Lupeni – Miță, Ando și Ionci care ne-au întâmpinat cu un “ceai călduț” de vreo 57 de grade, tocmai bun pentru tratamentul febrei musculare. După tratament ne-am aranjat corturile și am mai stat la taclale. A doua zi urmau să coboare pentru schimbul de tură. Așa că în seara aia am depănat amintiri, ne-am făcut “update” la informații și am “citit” (vorba lui nea Fane) romane întregi, în timp ce Calea Lactee se tot învârtea în jurul Stelei Polare… ce-o avea cu steaua Polară, nu știu, dar îi tot face curte într-una.

Am stabilit de comun acord, să facem fiecare ce vrea, așa încat nu am avut program comun. Deci vă povestesc în special ce am făcut eu, cu mici excepții… Așadar, a doua zi, înainte de a pleca, am fost să văd plăcuța memorială a lui Ilie Humiță, un prieten bun al celor de la salvamont, pe care nu l-am cunoscut, dar din poveștile lor, vă pot spune că era un băiat extraordinar.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Apoi am plecat pe vârful Peleaga (2509m), nu înainte de a bea cafeluța și de a mânca ceva. Mi-am luat apă și ceva de mâncare și-am “tăiat-o” pe cruce galbenă . Vremea frumoasă și drumul relativ ușurel m-au făcut să nu mă grăbesc, am facut multe popasuri și poze, că doar aveam o zi întreagă la dispoziție. Față de anul trecut, anul acesta era plin de văcuțele lui Daniel ciobanul, – super băiat – ce pășteau liniștite prin văile din jurul lacului Bucura. Simpatice foc, dar mai ales vițeii ce se gudurau pe lângă mamele lor, de-ți venea să-i mângâi și să-i pupi. Apoi a urmat urcușul pe pietriș mai fin, dar, noroc de talpa “Vibram”, care a făcut față cu brio.

Într-un târziu am ajuns pe piciorul Pelegii de unde s-a deschis panorama spre răsărit. Se vedeau vârfurile Păpușa (2508m), Custura (2457m) și văile dinspre Câmpu lui Neag. Se zăreau un pic spre sud și culmile din Retezatul Mic.

Odată ajuns în vârf am încercat să fac o poză cu vârful, dar aglomerația m-a făcut să stau la coadă pentru poză. Vârful era plin. Cel puțin 20 de turiști se foșneau pe-acolo. Am constatat că marea majoritate erau dintr-un grup de cehi, apoi au mai apărut vreo 4 români de-ai noștri de prin părțile Moldovei. Între timp mai ajunseseră încă vreo 4 englezi și 2 polonezi… Cei 4 ai noștri, au coborât după ce au luat o mică pauza de masă, dar grosul rămăsese. I-am ajutat să facă o poză de grup după care m-au lăsat și pe mine să fotografiez vârful (mă rog, plăcuța cu numele și altitudinea). Am mai stat vreo 15-20 de minute, timp în care i-am sunat pe cei dragi de-acasă, (pe vârf e semnal… ) apoi am plecat spre Colții Pelegii .

După o coborâre destul de abruptă, dar scurtă, am intrat pe curba de nivel de sub Colții Pelegii. A urmat șaua dintre Colții Pelegii și Custura Bucurei unde am făcut o pauză de masă, după care urcușul destul de anevoios pe Custura Bucurei (2370m) m-a apropiat mai mult de “următoarea cabină telefonică”. După câteva poze pe Custura Bucurei am coborât în Șaua Bucurei (2266m) de unde am putut suna din nou acasă.

După coborârea la cort, pe dungă albastră , a urmat un somn de “frumusete” de aproape o oră. Spre seară ne-am adunat cu toții la refugiul Salvamont unde se schimbase deja tura, iar băieții de serviciu erau acum Sorin, Edi, Frățică (Fane) și Choksy. Am sărbătorit cum se cuvine ziua lui Sorin, la care am avut până și tort…

O altă tură în împrejurimile lacului Bucura am făcut-o a doua zi, împreună cu Bogdan și nea Fane. Am plecat pe dungă galbenă spre șaua “Academiei”. Pe traseu, o herghelie de cai ne-a încântat privirile, pentru că erau fără șei, păreau a fi liberi. Bineînțeles că erau ai oamenilor din satele învecinate, lăsați în grija ciobanului. Spre seară au coborât până la marginea lacului Bucura, astfel încât îi puteau vedea toți turiștii de la corturile din zona de campare. Noi ne-am continuat drumul pe curba de nivel prin spatele vârfului Bucura (2433m) pe care l-am urcat la întoarcere.

Poteca șerpuia relativ lin până în șaua Retezatului (2251m), paralel cu limita Rezervației interzise turiștilor de rând. Din păcate am plecat destul de târziu de la lacul Bucura, în acea plimbare, astfel încât spre seară când am ajuns în șaua Retezatului, începuseră să se adune norii de ploaie și ne-am hotărât să nu mai urcăm pe Retezatul Mare. Mai ales că la întoarcere aveam de gând să urcăm și pe vârful Bucura (2433m), fără frontale (în cazul în care ne apuca noaptea pe drum) și fără pelerina de ploaie.

Am urcat lejer pe vârful Bucura (2433m). După pozele și pauza de masă de pe vârf am plecat pe dungă roșie spre “cabina telefonică” din șaua Bucurei. Am ajuns apoi la “liniștea” de la corturi și la poveștile fără de sfârșit ale amicilor salvamontiști.

În total au fost 9 zile de odihnă activă, cu poze și întâmplări deosebite, cu povești la un pahar de țuică, cu istorii la o cană de bere, cu marmote și capre negre, fără flori de colț, dar cu multă bucurie și energie pozitivă.

Weekend-ul mult așteptat a sosit. Magda și Arina, nerăbdătoare ca de obicei, s-au pregătit pentru două zile de “încărcat bateriile”… Unde? Da, ați ghicit, în Ciucaș. Așadar într-o sâmbătă minunată de început de iunie plecat-am spre Cheia. De data asta ne-am oprit la Cabana Silva, unde am închiriat două căsuțe. Relaxarea după drum am făcut-o la un cafeu. Am pregătit rucsacii de tură și… pe-aici ți-e drumul.

Ne-am hotărât să facem o mică tură de încălzire până la Fântâna lui Ioan Nicolae pe traseul bandă galbenă , iar a doua zi să încercăm o Bratocea, măcar până pe creastă. Banda galbenă ne aștepta la ieșirea de la cabana Silva. Fiind o tură ușoară de încălzire, am preferat s-o facem lejer, pentru a nu ne obosi prea tare. Dupa cum știți deja din celelalte articole, marcajul bandă galbenă pleacă din localitatea Cheia, traversând DN1A ca apoi să urce la Cabana Muntele Roșu, de unde-și continuă drumul prin pădure ajungând la fântâna lui Ioan Nicolae. De aici urcă destul de abrupt, o diferență de nivel de aproximativ 200 de metri până la Cabana Ciucaș, care este punctul terminus al traseului și unde se întâlnește cu alte trasee ale masivului, înclusiv cu cel de creastă (bandă roșie ).

De la cabana Muntele Roșu, poteca urcă ușor până într-o poieniță, unde este și un punct de belvedere, ca apoi să meargă aproximativ fără suișuri și coborâșuri până în apropierea fântânei Ioan Nicolae. Nu știu cât durează, oricum, destul de puțin. Puteți afla de pe harta turistică, pe care vă recomand, să o aveți asupra voastră când plecați în orice drumeție montană.

După un popas la fântână ne-am întors pe aceeași bandă galbenă. Am mai făcut un popas la punctul de belvedere, deoarece în stânga este și fosta cabană Salvamont, în prezent, cabana Clubului Alpin Ciucaș. Aici am stat puțin, la o gustare și o pipă, după care am coborât. Ne-am mai relaxat în jurul cabanei Silva după care am adormit.

A doua zi după cafeu și micul dejun, ne-am luat rămas bun de la domnul Sorin, cabanierul de la Silva, și am plecat cu mașina spre pasul Bratocea, 1263m (pe DN1A spre Săcele-Brașov). Odată ajunși, ne-am luat rucsacii de tură și am urmat marcajul de creastă, bandă roșie . După stâna din Bratocea, drumul urcă ușor până la releul de comunicații. De acolo urcă mai abrupt până la golul alpin, de unde, dupa o porțiune dreaptă ce trece pe lângă Sfinxul Bratocei, urmează ultimul urcuș, destul de lejer, până pe creastă. Traseul nu întâmpină dificultăți, e chiar un traseu ușor pentru începători.

În apropierea Sfinxului Bratocei am luat o mică pauză de gustare, în care ne-am delectat cu fructe. Odată ajunși pe creastă (1687m), practic, ne-am îndeplinit obiectivul. Nu avea rost să mergem mai departe, deoarece creasta Bratocea are în jur de 3 km în linie dreaptă, pe hartă, până în apropierea vârfului Ciucaș, iar la condiția noastră fizică, mai aveam de lucrat…

Așa că am luat o pauză prelungită de poze, gustare și cafeu, pe creasta Bratocea, după care am luat-o agale la vale. A fost o tură de weekend, plăcută și motivantă. Compania celor două prietene a fost extraordinară, vie, astfel încât ne-am umplut sufletele de bucurie și energie. Vă mulțumesc, dragele mele.

Multă lume m-a întrebat cum să-și “facă” rucsacul, ce să bage în el, dacă am vreo listă de lucruri. Vin în întâmpinarea tuturor celor ce vor să se orienteze corect la pregătirera rucsacului, cu acest articol, zic eu util, nu numai începătorilor.

Necesar pentru o tură montană în România pentru 3-9 zile – primăvara, vara sau toamna (peste 0^O Celsius) – pentru o persoană. Trebuie avut în vedere volumul şi greutatea totală, pentru ca toate lucrurile să încapă în rucsac şi pentru a putea fi cărat de persoana respectivă.

Recomand un rucsac de 40-80 de litri pe care îl umplem doar cu strictul necesar.

Notați-vă numărul de telefon de la Salvamont:

ØSALVAMONT (0725 826 668)

și vă implor să nu fiți nevoiți a-l folosi vreodată!

Mai jos aveți aplicația Salvamont de la Vodafone.

ANDROID	IOS

Asta e lista principală de obiecte pe care ar trebui să le aveţi în rucsac, dar nu e “bătută în cuie”. A fost inspirată dintr-o listă mai veche, de aceea apar unele obiecte depășite de vremuri, cum ar fi becurile de la lanternă, dar am lăsat-o așa din motive personale.

Poate fi modificată după nevoi, dar, ceea ce e cel mai important, trebuie să ne asigure supravieţuirea în condiţiile turei cu cortul pe munte şi mai ales, rucsacul nu trebuie să fie greu, deoarece voioşia de la început devine calvar mai târziu, atunci cand “ți se termină bateriile”, mai ales pentru cei începători care nu ştiu să-şi dozeze eforul.

Dar despre asta, voi scrie într-un alt articol.

Uneori îmi aduc aminte cu plăcere de vremea mIRC-ului. Pe vremea aceea aveam un canal preferat şi anume #profm. Era canalul de IRC al colegilor de la IT din radio ProFM. Acel canal de IRC a făcut istorie, dar asta e altă poveste…

Pe acel canal am cunoscut foarte mulţi oameni. Câţiva dintre ei au rămas în inima mea, iar cu unii am ţinut legătura până astăzi. Printre acei oameni minunaţi am descoperit şi câtiva cărora le plăceau turele montane. Din vorbă-n vorbă, am pus-o de-o ieşire în Bucegi în weekendul ce urma.

Astfel, pe o vreme foarte plăcută a lunii martie a anului 1997 am plecat mai mult pe nepregătite, bineînţeles cu trenul. Acum, când mă gândesc la acea tura, mi se pare totul atât de departe, parcă ar fi trecut zeci de ani… Pe vremea aceea nu aveam un echipament complet și bine pus la punct. Aveam doar cateva elemente de bază. Dar elanul tinereții și iubirea pentru munte au facut ca totul să pară o joacă de copil…

Odata ajunși în Sinaia, am luat “teleguța” până la Stana Regală iar de acolo am urcat până pe platou. Țin minte că ne-am oprit la cabana Babele unde am ne-am și cazat peste noapte. A doua zi, după o plimbare până la Piatra Arsă, am coborât pe Jepii Mari de la cantonul Salvamont până în Bușteni.

M-au însoțit Brândușa alias Jijelina, Edi, Florentina, Bogdan alias Hamas și… nu-mi mai aduc acum aminte, încă o domnișoară din Sinaia prietenă cu Brândușa.

A fost o tură plăcută, fără evenimente deosebite, dar cu foarte multă energie și candoare a tinereții, ce mi-a lasat încrustată în inimă, o deosebita amintire a acelor… vremuri.