Sfârșit de iulie, concediu, dorința de a ieși, iată premisele unei aventuri scurte și la obiect. Invitația primită de la Bogdan – YO3IXW, amicul meu radioamator, a fost primită cu bucurie, mai ales că era vorba de mers cu trenul. N-am mai mers cu trenul de cel puțin 20 de ani… Așa că am zis da în ultima duminică din iulie a acestui an. Planul era să mergem în Piatra Mare până la cabană unde el avea un pic de treabă cu un repetor și cu camera web de acolo. Nu mai mersesem în Piatra Mare de când eram copil…

Zis și făcut, numai că planurile de acasă aproape niciodată nu se potrivesc cu realitatea. De ce spun asta? Pentru că trenul pleacă destul de târziu din gara Basarab, pe la opt fără un sfert și oprind în aproape toate stațiile a ajuns în Timișu de Jos pe la unsprezece și ceva, ceea ce te cam scoate din ritmul și din energia dimineții utilă pentru urcuș. Dar să trecem peste acest aspect minor, demn de luat în seamă pentru alte aventuri.

În Timișu de Jos urma să ne întâlnim cu Cătălin -YO7GQZ si Cristina – YO7JYL din Pitești, cu care am mers până la Dâmbul Morii de unde începe “Drumul Familial”, marcat cu bandă roșie, către cabana și vârful Piatra Mare. Voioși nevoie mare, am luat-o pe poteca ce urcă ușor într-o pantă lină, spre pădure. M-am bucurat că drumul nu e greu pentru că nu mai fusesem cam de multișor pe munte. Între timp am dat drumul la aprs ca să pot vedea pe hartă unde sunt și mai ales unde sunt ceilalți. Am făcut mai multe popasuri pe traseul destur de usor, dar un pic cam lunguț. Dacă eram într-o altă echipă, rămâneam la cabană peste noapte pentru că m-am cam resimțit după cele 3 ore și un pic de mers pe o pantă domoală dar care urcă permanent. Da, într-un final, după o poieniță ce se deschide din padure se zărește frumoasa cabană din Piatra Mare.

Attila – YO6HSH, ne-a întâmpinat cu multă căldură sufletească, cu bucate și băutură din belșug. Mi-am tras sufletul apoi am ieșit să pozez împrejurimile. Cătălin a filmat câteva cadre cu drona iar Bogdan meșterea la repetor. Cristina făcea câteva legături în programul SOTA. Așa a trecut după amiaza la cabana Piatra Mare. Țin să-i mulțumesc lui Ati pentru ospitalitate și buna-dispoziție cu care ne-a întâmpinat și tratat. De asemenea vreau să-i mulțumesc Cristinei, lui Cătălin și lui Bogdan pentru invitație și companie. M-am simțit excelent alături de ei și s-au dovedit a fi adevărați prieteni.

Cristina – YO7JYL, Cătălin – YO7GQZ și Bogdan – YO3IXW au coborât mai devreme, unii pentru a ajunge la Pitești, altul pentru a prinde trenul. Eu am mai rămas cu Ati – YO6HSH să admirăm peisajul, să respirăm înca o gură de aer curat și să ne bucurăm de liniște, apoi am coborât. Vremea a ținut cu noi și a fost frumoasă până seara când am ajuns într-un târziu la Dâmbul Morii de unde m-a luat cu mașina Lucian, un alt prieten montaniard cunoscut acolo pe munte, deoarece pierdusem trenul. Mulțumesc Lucian pentru drumul de întoarcere parcurs în siguranță. Pe coborâre nu am făcut foarte mult dar m-au cam rupt bocancii la degetele de la picioare. Cred că jucau un pic în bocanci, iar panta, nu foarte abruptă, totuși și-a făcut din plin simțită prezența.

Așa se termină o tură scurtă dar foarte intensă în Piatra Mare într-o zi însorită de vară de sfârșit de iulie…

Articol preluat de pe site-ul: yo3ram.ro

Primul meu Făgăraș, primul meu Moldoveanu… Era odată un munte mare care se numea Făgăraș și mai era un tânăr dornic de noi aventuri… Despre mine e vorba, așa eram de entuziasmat încât eram nerăbdător să ajung pe munte. Așa se face că am plecat în iunie 1992, când încă nu se topise toată zăpada. Erau limbi mari de zăpadă pe coaste și pe văi.

Nu îmi amintesc toate detaliile turei în schimb știu că am plecat din Zărnești mergând spre Plaiul Foii pentru a intra în Făgăraș dinspre est. Nu mai știu dacă am luat-o pe firul apei, la fel ca în tura din 1991, sau am mers pe poteca marcată cu bandă roșie . Parcă să zic că am luat-o totuși pe poteca marcată, pentru că am vrut să vedem, Bogdan și cu mine, dacă, și cu cât e mai lung drumul pe potecă, decât cel pe firul apei, adică cât de mult ocolește poteca, față de drumul de-a dreptul.

Până la poteca marcată am făcut un popas peste noapte, la cantonul silvic Rudărița, pentru că pe drumul forestier de la Plaiul Foii spre Făgăraș, ce să vezi, pe malul celălalt al Bârsei Groșetului un ursuleț își potolea setea, după amiază pe la 4… Era negru, nu brun și când ne-a auzit s-a speriat și a intrat în pădure, dar… nici noi nu eram prea bine… am cam tras o sperietură destul de zdravănă, de am ajuns la canton în 15 minute în loc de aproape o oră, întrucât mai aveam încă vreo 4 km de parcurs.

Peste noapte a fost liniște, nu ne-a deranjat nici un urs, a doua zi am plecat pe potecă și am ieșit în golul alpin înainte de vârful Comisul (1883m). Ne-am oprit undeva la un izvor să luăm apă și am plecat mai departe. În câteva ore de mers am ajuns în dreptul vârfurilor Berevoiescu (2300m) și Belia Mare (2295m). Ne-am îndreptat către refugiul de pe platoul de la Berevoiești care era de tipul “vagon” din tablă sudată pe structură de cornier gros. Am oscilat între a pune cortul sau a dormi în refugiu, până la urmă am ales să dormin în refugiu, deoarece se apropia o furtună destul de feroce. Înainte de furtună am apucat să mergem după apă la izvorul dinspre sud-vest la 15 minute de mers (ușor în coborâre).

Mi-aduc aminte că am cam făcut frigul în refugiu peste noapte… ne îmbrăcasem cu tot ce aveam la noi și stăteam pe priciuri amândoi în aceeași poziție, ca să ne încălzim, apoi când voiam să ne întoarcem pe partea cealaltă, ne anunțam, ca să ne întoarcem sincron. Asta și din cauza vântului care bătea nestingherit prin refugiu, pentru că geamul era spart, iar tabla era trasă și întoarsă pe la colțuri. Izolația de fibră de sticlă nu mai era demult iar priciurile erau devastate. Cu greu am găsit unul în care să putem dormi cât de cât.

Atunci mi-am dat seama că ceva e în neregulă cu unii oameni de la munte, încercând să aflu cam ce fel de oameni pot distruge în halul ăsta refugiile. Peste ani mi-am dat seama, e vorba de “magneți”, acei localnici care umblă după fier vechi, de alți localnici care vin vara să culeagă afine sau alte fructe sau plante și nu în ultimul rând, ciobanii care în pelerinajele lor cu oile, uneori mai distrug câte ceva… Bineînțeles că pot fi și unii turiști dar destul de rar, pentru că e puțin probabil ca un turist, căruia se presupune că îi place natura și turele montane, după un efort destul de mare pe care l-a făcut pentru a ajunge acolo, să se apuce să distrugă, când știe că acel refugiu îi oferă un adăpost pe vreme rea și chiar îi poate salva viața. Poate doar dacă se îmbată și începe să fie agitat, dar asta cred că se întâmplă foarte rar.

În fine, am trecut cu bine noaptea în refugiul foarte bine aerisit, iar a doua zi am mai mers preț de câțiva kilometri buni până la Curmătura Zârnei (1923m). Atunci mă gândeam cât de lungi pot fi potecile în Făgăraș, mai ales în partea estică… Până în Curmătura Zârnei, poteca de creastă lasă în drepta vârful Pietrele Popii (2229m), trece prin Curmătura Vladului (2182m), ca apoi să lase în stânga vărful Brătila (2274m) și vârful Ludișoru (2302m). După alți doi kilometri poteca urcă pe vârful Fața Unsă (2246m), ca după o coborâre de 300 și ceva de metri diferență de nivel să ajungă în sfârșit în Curmătura Zârnei. În apropierea vârfului Brătila este o intersecție de trasee montane, dintre care cel dinspre sud face legătura cu masivul Iezer-Păpușa pe marcaj triunghi roșu ce ajunge în vârful Roșu (2469m). Cel dinspre nord coboară pe valea râului Dejanilor în localitatea Dejani tot pe triunghi rosu .

La Curmătura Zârnei ne-am uitat la starea refugiului de tip iglu de fibră de sticlă, dar când am văzut în ce stare jalnică e am pus cortul imediat. Și bine am făcut. Deși noaptea înghețase apa afară, în bălțile de pe potecă, noi am dormit aproape în chiloți, pentru că deși foarte greu, cortul “Făgăraș 2” a fost un cort foarte bun și călduros. Și pe deasupra am avut și saci de dormit de vară, deci subțirei…

A doua zi… senin complet, nici un nor pe cerul albastru ireal. După cafeaua și conserva de dimineață am plecat. Un traseu punct roșu face legătura între Curmătura Zârnei și vârful Moșu (2261m), aflat pe traseul marcat cu triunghi albastru ce urcă de la cabana Urlea și merge paralel cu creasta principală până după vârful Urlea. Acest traseu poate fi folosit ca alternativă dacă vrei să scapi de vârful Urlea când urci de la cabana Urlea spre creastă.

Îmi amintesc cum pe una din muchiile înclinate la aproximativ 45 de grade, pline de zăpadă înghețată, am alunecat cam 100 de metri cu capul înainte, pe spate… Bogdan s-a făcut verde, își făcea calcule cum mă aduce în cârcă, rănit sau mort, până acasă, și mai ales, cum le spune alor mei că am murit, dar… ce să vezi, surpriză… m-am oprit din alunecare înfigându-mi unghiile în zăpada înghețată și punând frână cu mâinile și cu călcâiele. M-am oprit și în câteva minute eram din nou pe potecă. Imediat și-a revenit și Bogdan din “micul” șoc și am mers mai departe cu multă atenție mai ales pe limbile de zăpadă.

După vârful Zârna (2306m) poteca noastră () trece pe sub vârful La Fundul Bindei (2466m), vecin cu vârful Dara (2500m), apoi face dreapta spre vârful Urlea (2474m). Suntem în dreptul Lacului Urlea aflat la aproximativ 2200m. Este și o potecă ce coboară la lac (pe unele hărți apare dungă albastră ), pentru turiștii care înnoptează pe malul lacului. Noi ajungem să ocolim prin stânga vârful Urlea, întâlnindu-ne cu poteca ce coboară de pe vârful Urlea , potecă ce vine din satul Breaza, pe Colții Brezei, Cabana Urlea, vârful Moșu, vârful Urlea.

Trecând de vârful lui Mogoș (2395m) și de vârful La Cheia Bindei (2383m), mai avem foarte puțin până la Fereastra Mare a Sâmbetei (2188m) străjuită de falnicul Colț Bălăceni (2285m), ce are și câteva trasee de alpinism, și de Muchia Slăninei (2268m). După un mic popas în Fereastră, am tras tare să ajungem până spre seară la refugiul Viștea. Avantajul pe această porțiune e că se merge aproape orizontal, cu mici variații de nivel. Repere pe traseu până la refugiul Viștea sunt: Ferastra Mică a Sâmbetei, vârful Gălășescu Mic (2433m), Fereastra Răcorelelor (2297m), vârful Gălășescu Mare (2470m), vârful Gălbenelele (2456m) și vârful Hârtopul Ursului (2461m) de pe care se coboară la refugiul Viștea. Ceea ce am făcut și noi.

Refugiul era construit din cărămidă și beton și avea 8 priciuri. Nu știu dacă acum mai există în forma aceea, dar știu că e destul de solid, pentru că vitregiile vremii sunt destul de cumplite în aceste locuri, vânturi puternice, avalanșe și alte fenomene meteorologice pot duce la distrugerea lui. Spre seară au venit doi băieți dinspre vest. Spuneau că a doua zi trebuie să ajungă acasă în Zărnești. Mi-aduc aminte că tinerii erau încălțați cu teniși și erau îmbrăcați destul de sumar. Nu știu ce s-a întâmplat cu ei dar cred că au ajuns cu bine. Ne-am odihnit foarte bine după efortul făcut, noaptea trecând liniștită cu un cer senin și fără vânt.

A doua zi era ziua cea mare în care urcam în sfârșit, prima dată pe Moldoveanu. Ne-am pregătit rucsacii și restul echipamentului și țuști pe urcușul spre vârful Viștea Mare (2527m). Am făcut vreo oră două până am urcat, dar acolo am lăsat rucsacii și am mers doar cu aparatul foto “Smena 2” până pe vârful Moldoveanu (2544m), spre sud, pe marcajul punct roșu . După pozele obligatorii am luat-o înapoi cu grijă la Spintecătura Moldoveanului, spre Viștea. Am coborât apoi spre vest pe dungă roșie , marcajul de creastă al Făgărașului, spre vârful Ucea Mare (2434m), vârful Corabia (2407m), vârful Podul Giurgiului (2358m) și vârful Tărâța (2414m), ajungând în Șaua Podragului.

De aici am coborât la Cabana Podragu pe triunghi roșu . Negăsind cabana deschisă și terminându-ni-se conservele am găsit oportun să coborâm până la Cabana Turnuri, în speranța că acolo vom găsi ceva de mâncare. După un scurt popas la Cabana Podragu, chiar lângă motorul imens al elicopterului Mi-4 de fabricație rusească căzut la 4 iulie 1963, am plecat spre Cabana Turnuri pe valea Podragului, pârâul ce se formează din Lacul Podragu, se unește cu pârâul Arpașul Mare ce se scurge din Lacul Podrăgel și de pe versanții vestici ai Muchei Podragu și se varsă în Olt, sub denumirea de Arpaș, în localitatea Arpașu de Jos. Tot la Podragu am văzut și resturile elicelor elicopterului, care erau folosite ca spătar la băncuțele de odihnă de la cabană, iar una din ele era folosită ca ghid de captare și scurgere a apei la un izvor.

După câteva ore am ajuns în sfârșit la Cabana Turnuri (1520m) unde, din fericire, am găsit deschis și am comandat supă de cartofi cu pâine… În sfârșit mâncam mâncare adevărată. Rupți în gură de foame și de oboseală am mai comandat încă o supă și ne-am cazat la priciuri. Vreau să vă spun că acolo am mâncat cea mai gustoasă supă de cartofi “ever”! Sau era doar împresia noastră că e bună, pentru că eram lihniți și obosiți, astfel încât am fi mâncat orice cu plăcere… Nu știu, cert e că mi-a rămas întipărită în cap această idee și mai ales acel gust sublim. Am adormit la căldură pentru că hornul sobei trecea pe la etaj, unde erau priciurile. În sfârșit ne odihneam și noi “ca lumea”.

Pentru mine, Făgărașul, a rămas pentru totdeauna muntele meu de suflet, poate pentru că a impus respect și m-a făcut să învăț foarte repede multe din lecțiile pe care le oferă cu generozitate, să-i simt sufletul și să-l iubesc, dincolo de lumea materială.

Edi G.

Următoarea zi a fost cea mai grea din toată tura, deoarece după ce am coborât de pe munte aveam de mers încă vreo 15 kilometri pe drum forestier pe potecă bătătorită care te rupe la picioare, asta și din cauza bocancilor de armată și a ciorapilor care se mai adunau la călcâi, nu mai zic de rucsac, pentru că între timp s-a golit de greutatea conservelor. La un moment dat am lăsat în stânga marcajul triunghi roșu, foarte aproape de Cabana Arpaș (Fata Pădurii 600m), pentru a merge spre orașul Victoria. În scurt timp am aflat că nu are gară, adică nu trece niciun tren pe-acolo, deoarece cea mai apropiată cale ferată e la Ucea, un oraș aflat cu vreo 8 kilometri mai spre nord, pe ruta Sibiu-Făgăraș-Brașov. Am căutat o mașină spre Ucea și am găsit un autobuz de navetiști care ne-a dus aproape de gara din Ucea. Am luat trenul spre Sibiu, deoarece aveam întâlnire cu niște prieteni acolo. Am mai petrecut cu ei un timp prin Sibiu și Sighișoara, după care am venit acasă.

Cu acest articol am terminat seria de “Vremuri…” cu poze vechi pe hârtie, sau diapozitiv, cu amintiri din tinerețe și cu aventuri din timpuri imemoriale. Am mai avut ieșiri pe munte și multe aventuri dar, neavând cu ce să le ilustrez nu le mai scriu, unele dintre ele nici nu sunt demne de un articol. Iar site-ul, după cum vedeți, este vizual, bazat în special pe fotografii. De aceea, poate am să mai amintesc în treacăt despre vreo aventură din tinerețe, dar ocazional, în cadrul unei povești recente. Mulțumesc pentru răbdarea de a citi până la capăt.

Iată-ne din nou la vremea amintirilor… Am găsit câteva poze vechi alb-negru pe care le-am scanat și vi le arăt imediat, dar am întârziat cu povestea deoarece nu-mi mai aduceam aminte exact traseul pe care l-am parcurs. M-am consultat cu Bogdan, amicul meu de munte, și din amintirile lui și ale mele am refăcut traseul și povestea.

Așadar vara anului 1991 ne-a adus din nou împreună pe munte, cu rucsacii cu cadru, cu cortul “Făgăraș 2” ce avea 6 kilograme și jumătate, pe care îl împărțeam în două… unul lua mușamaua și cortul interior, altul lua cele 7 bețe din fier galvanizat și tenda. Era o împărțeală echitabilă…

Pe vremea aceea când plecam pe munte stăteam vreo 2 săptămâni, nu ca acum cel mult câteva zile. Vă imaginați că trebuia să cărăm și mâncare pentru atât de mult timp. Aveam rucsacii de aproximativ 40 de kilograme fiecare, pentru că nici țoalele nu erau mai ușoare. Pulovere din lână, tricouri din bumbac, “bucătăria” cu spirt solid, borcane de sticlă, iar mâncarea o calculam în principiu la două mese mai consistente pe zi și o a treia mai ușoară. Astfel aveam zeci de conserve de fasole cu costiță care erau celebre pe munte în acele vremuri, conserve de pește și de pate de ficat. Supe la plic nu erau, doar fulgi de fasole sau fulgi de cartofi din care încropeai o supă sau un piure. Uneori mai luam ceapă și usturoi, sau ceva legume, dar le terminam destul de repede ca să ne mai ușurăm rucsacul. Alteori luam o cutie mai mare de aluminiu umplută cu carne sau cârnați în untură. Era foarte bună, dar era grea ca la balamuc și odată deschisă riscam să atragă după miros diverse animale sălbatice, chiar dacă o agățam în copac.

Una peste alta eram “tineri și frumoși” și ne plăcea aventura. Nu că nu am fi și acum la fel… Așa că făceam față cu brio tuturor provocărilor, ceea ce facem și acum, sic! În acea vară ne propusesem să facem o tură mai mult pe nemarcate, cu toate astea a fost cam 60% pe poteci marcate și doar 40% pe nemarcate. Aventura a început din Zărnești – Fântâna lui Botorog. Am urcat la Curmătura trecând prin Poiana Zănoaga și am înnoptat la cort la Curmătura . Pe vremea aceea locul de cort nu era pe bani ca acum, nici nu era îngrădit locul de cort și nici nu era amenajată scara de coborâre la locul de cort. Nici pădurea de brazi din fața cabanei nu era atât de mare ca acum. Aveai o perspectivă mai amplă de la cabană spre sud-vest.

A doua zi am urcat pe Vârful Ascuțit (2150m) pe triunghi albastru și am luat-o pe Nordică spre sud , cât am putut de mult. Pe la 8 seara încă nu ajunsesem pe Piscul Baciului (La Om 2238m), implicit la Grind 2, așa că am pus corturile chiar pe creastă, probabil undeva între Vârful Zbirii (2220m) și Vârful La Om. Da, chiar așa, deși pare imposibil, așa a fost. Am găsit o porțiune de creastă cu două poteci una un pic mai sus, alta mai jos cu vreo 10 cm, destul de drepte și am pus cortul de-a lungul crestei. Cuiele le-am înfipt în panta prăpastiei cu atenție să nu plecăm și noi la vale… Chiar glumeam între noi, că să fim atenți când ieșim noaptea să ne ușurăm, chiauni de somn, să nu mergem la “toaletă” în prăpastie. Când scriu aceste rânduri îmi dau seama cât de zăpăciți eram, cât de… cumva inconștienți, dar de o înconștiență pură, drăgălașă, adolescentină. Ne plăcea să experimentăm orice, inclusiv dormitul pe creasta Craiului pe potecă, nu pe un vârf sau la vreun refugiu… aveam aventura în sânge, cum se zice.

Peste noapte ni s-a terminat apa așa că până a doua zi am stat cam pe uscat. De dimineață, după cafea și “micul dejun” am împachetat și am plecat spre Șaua Grindului. Nu-mi amintesc dacă era refugiul sau nu, sau în ce stare era, însă acolo am întâlnit câțiva tineri care ne-au dat o gură de apă, suficientă pentru coborârea pe la Lanțuri până la refugiul Șpirlea , unde știam că e izvor și că ne putem face plinul la apă.

Am făcut un mic popas la Șpirlea, unde am găsit o tabără a unor copii din Zărnești care se chinuiau să aprindă focul sub îndrumarea unui profesor. După câteva zeci de minute de așteptare în care ne distram copios pentru că “lemnele nu ard”, Bogdan s-a hotărât să-i ajute. În câteva minute, ca printr-o magie, lemnele ardeau de mama focului, fără probleme. Noi am scos de prin rucsaci câte ceva de-ale gurii apoi am mers după apă. După ce ne-am potolit foamea și setea am plecat ușor spre Făgăraș prin Plaiul Foii, Bârsa Groșetului, Ruderița . Nimerisem o zi de sâmbătă sau duminică când pe firul apei (Bârsa Groșetului) erau numai mașini, corturi și grătare. Fiecare cu muzica și mirosul lui… Am mers cât mai mult pe firul apei, până ne-am îndepărtat suficient de mult de ultima mașina cu muzică, cort și grătar și ne-am instalat cortul pentru noapte. Locul era atât de frumos, de primitor și liniștit încât am stat și a doua zi să ne adunăm forțele pentru restul aventurii.

Apoi am plecat spre Făgăraș însă nu pe poteca marcată (,) ci pe firul apei care ne-a scos în Vârful Comisul (1883m), ocolind prin dreapta vârfurile Lerescu Mic (1503m) și Lerescu Mare (1680m). De acolo am mers pe cuba de nivel de aproximativ 1800m trecând pe lângă două stâni, spre Muntele Luțele Mici. Nefiind traseu marcat am cam bâjbâit prin pădure dar până la urmă ne-am orientat bine. Aveam harta Făgărașului aceea atașată de cărticica “Munții Noștri”. Am înnoptat undeva în pădure pe niște smocuri mari de iarbă, printre care ne șerpuiam ca să putem dormi. Aici în pădure ne-a prins și ploaia, așa că am fost nevoiți să mai stăm o zi mohorâtă, cu ploaie ca de toamnă, o zi pe care am petrecut-o jucând cărți, tabinet, popa prostu sau șeptică. Am încercat și whist dar nu prea mergea în doi…

Următoarea zi părea mai prietenoasă din punct de vedere al vremii așa că am strâns și am plecat pe Valea Luțelor spre coada lacului Pecineagu. Pe la prânz traversam Dâmbovița la intrarea în lacul Pecineagu. Am mai mers pe partea dreaptă a lacului vreo doi kilometri și am găsit o pajiște perfectă pentru pus cortul. Am mai stat o zi sau două pe malul lacului Pecineagu, până ni s-a terminat mâncarea, apoi am plecat. Țin minte că la ultima masă mâncam pâine cu ceapă… După baraj am continuat pe firul Dâmboviței spre Cabana Cascoe (Cascuie). Întrebând o bătrânică localnic unde e cabana, ne-a răspuns: “E colea de vale, maică!” Și… am mers “colea de vale” de ne-au sărit pingelele de la bocanci… nu se mai termina odată “colea-ul de vale”…

Am ajuns la Cabana Cascoe de unde ne-a luat un autobuz cu muncitorii de la baraj care plecau acasă pentru weekend, deoarece era vineri. Am mers cu autobuzul prăfuit până la Câmpulung Muscel și de acolo cu trenul până acasă. O aventură a tinereții petrecută cu foarte mulți ani în urmă (vreo 28) ce a lăsat amintiri frumoase pe care încerc, și pe această cale a blog-ului, să le fac nepieritoare.

Din câte mi-am propus anul acesta, am reușit să fac câte ceva. De aceea sunt bucuros. Această bucurie se datorează și faptului că am reușit, în sfârșit, să ajung în Cheile Nerei. Și bucuria nu se oprește aici, pentru că alături de mine au fost și doi buni prieteni montaniarzi, e vorba despre Bogdan, amicul meu de mers pe munte și Nea Fane, cabanierul de la Cantonul Cheia din Buila-Vânturarița, pe care mulți dintre voi cu siguranță îl știți.

Am plecat sâmbătă dimineață din București cu mașina lui Bogdan proaspăt upgradată cu gaz. Bogdan, mândru nevoie mare, nu mai înceta să-și laude mașinuța… că ce bine merge pe gaz, că ce economie face, că îl costă un plin nu-știu-cât și că își va recupera investiția de doar nu-știu-câți lei în câteva luni… Mi-a făcut capul calendar, dar trebuie să recunosc, mașina a mers excelent și, într-adevăr, datorită faptului că gazul e mult mai ieftin (cu mici variații de preț, prin țară) ne-a costat mult mai puțin transportul. E o treabă și-asta cu gazul…

Și cum vă spuneam, am plecat sâmbătă dimineață din București pe A1 spre Râmnicu Vâlcea să-l recuperăm pe Nea Fane. L-am pescuit din parcul Zăvoi, apoi am luat-o spre Târgu Jiu. Autostrada A1 n-a fost foarte aglomerată, nici “Dealul Negru” și nici drumul spre Târgu Jiu. Ne-am oprit în Horezu la niște prieteni foarte buni (nu spun cine, sic). Am mâncat o pizza și am plecat.

Pe la unu și jumătate (13:30) deja făceam poze Coloanei Infinitului iar pe la două, Porții Sărutului și Mesei Tăcerii. Tot în parcul cu Masa Tăcerii ne-am oprit la o terasă să bem o cafea, un suc sau o apă. Căldura era destul de mare chiar și la umbră, însă vântul adia puțin, iar atmosfera era plăcută, ceea ce făcea ca totul să fie ca-n rai.

Drumul spre Cheile Nerei e lung și oarecum întortocheat… am ales varianta prin Baia de Aramă, coborând ușor pe lângă Parcul Național Domogled – Valea Cernei spre Băile Herculane pentru ca apoi să urcăm puțin spre nord. La Mehadia am ales scurtătura pe un drum destul de rupt până la Iablanița, scutind vreo 6-7 km. Apoi drumul ne-a dus la Bozovici de unde până la Anina mai era o “aruncătură de băț”… Astfel ne-a sărit în ochi, cam pe la jumătatea drumului dintre Bozovici și Anina, ce credeți? Da, celebra cascadă Bigar… Hai să ne oprim s-o vedem, dacă tot e în drum. Zis și făcut, noroc, că ziua e mai lungă vara.

Nu pot spune că am rămas mut de frumusețea cascadei Bigar, dar nici că e urâtă sau mai știu eu cum… Părerile sunt împărțite, iar The World Geography prin fotografia Sandrei Rugină a făcut-o celebră punând-o pe primul loc în topul celor mai frumoase din lume, în anul 2013. Personal, pot spune că îmi place pentru că e creată de natură, iar tot ce e natural e frumos.

Spre seară, am ajuns, după multe peripeții datorate căutării unor magazine cu de-ale gurii, în orașul Anina, mergând ușor, în căutarea unui loc de campare pentru noapte. Așa se face că, pur întâmplător am găsit cel mai bun loc pe care îl puteam găsi… Cantonul silvic Poiana Iulii. Drumul nemarcat, ne-a sărit (mie) în ochi, din drumul principal spre Oravița (DN57B). Am mers cateva sute de metri “la risc” pentru că nu știam unde ne va duce drumul, când, într-un final se deschide o poieniță și un canton…

“Minune Dumnezeiască”, am zis, amintindu-ne de replica lui Jean Constantin din celebrul film “B.D. la munte și la mare”… Să ne dea nouă destinul o asemenea pajiște înconjurată de brazi și de pomi fructiferi? Da, ne-a dat! Am despachetat și ne-am instalat corturile, după care am făcut un foc (de fapt Bogdan, că el e profesor… a iubit o țigancă… deh) în vatra existentă la care am gătit câte ceva, pe care le-am mai stins cu niște digestiv luat de Fane din drum, special pentru serile de pe munte. Pentru că, ce să vezi, ghinion, și eu și Bogdan, deși aveam pregătită în pet-uri de jumătate, niște țuică și palincă foarte bună, le-am uitat pe masa din bucătărie… Când am constatat că le-am uitat, era deja prea târziu… eram prin Pitești… Așa că ne-am mulțumit cu “Drobeta” lui Fane.

Ne-am bucurat de locul minunat pe care l-am găsit… Îți țiuiau urechile de liniște… pentru că locul era un pic mai jos decât drumul principal, era într-o vale împădurită care izola sunetul atât de bine încât auzeai doar liniștea. Chiar ne întrebam, unde-s sirenele salvărilor, accelerația motoarelor de fițe, bormașina vecinului sau suflătoarele de frunze ale celor de la domeniul public… Da! Nimic din toate astea nu ne deranja, nici măcar vreun pârâiaș sau vântul printre frunze nu făceau vreun zgomot. Nici măcar semnal la telefon n-aveam ca să ne deranjeze vreun apel…

Seara a trecut pe nesimțite, cerul senin a lăsat bolta plină de stele să se arate în toată splendoarea ei. Am stins focul și ne-am băgat la hotelul de mii de stele. Am dormit ca un prunc… A doua zi, după cafeul obligatoriu și micul dejun al montaniardului am strâns și am plecat spre Cheile Nerei.

După Oravița, drumul destul de prost pe alocuri, coboară spre Sasca Română și cea Montană, dar până acolo trece prin Potoc, localitatea din care se face o variantă de drum spre Cheile Nerei. Pe această variantă am ales-o și noi pentru că ne ducea exact unde voiam, și anume, la Podul Bei, un punct de intersecție spre trei obiective diferite și anume: La Tunele – în aval, pe valea Nerei; Cascada Beușnița via campingul din Valea Beiului și Cheile Nerei propriu-zise (alea lungi) care urcă pe firul Nerei până în localitatea Șopotul Nou. Bineînțeles că râul Nera merge mai departe și în amonte și în aval, pentru că se varsă în Dunăre și izvorăște din Munții Semenic din Parcul Național Semenic – Cheile Carașului.

Acum pentru că lecția de geografie s-a terminat, începe cea de sport. Am parcat în parcarea amenajată de la Podul Bei, am plătit intrarea la rangerii ce tăiau bilete și am “tăiat-o” spre Tunele, pe marcaj dungă roșie . Traseul este ușor de parcurs și destul de spectaculos, tocmai datorită tunelelor sau semitunelelor săpate în stâncă, pe malul drept al Nerei. Peisajele sunt fabuloase și încântă privirea excursioniștilor. Înainte de tură am făcut o mică documentare pe net… Astfel, am citit că undeva pe traseu ar trebui să fie niște peri sălbatici și, cum era vremea lor, am căutat cu atenție și… ce să vezi, chiar i-am găsit și ne-am înfruptat din ei. Nu vă pot spune în cuvinte simple, cât de bune și de gustoase au fost! Vedeți, e bună la ceva și documentarea asta pe net.

Când stânca din dreapta drumului se termină și se deschide larg perspectiva, ne-am întors, pentru că nu ni s-a mai părut atât de spectaculos. Ne-am mai oprit o dată la bușteanul cu desene făcute de carii apoi încet, încet am ajuns la mașină. Din parcare am plecat cu mașina spre păstrăvăria din Valea Beiului unde este amenajat și un camping. Am găsit un loc frumos pe malul râului Bei ne-am pus corturile apoi ne-am propus să mâncăm un păstrăv dacă tot suntem la păstrăvărie. Ceea ce am și făcut. Proaspăt și bun, ne-a potolit foamea pentru moment. Ne-am făcut și ceva rezerve de “suc de hamei fermentat”. Și… cum stăteam noi așa la o vorbă despre dozele de palincă uitate acasă… surpriză: Loredana și Adriana… apar de nicăieri, ca două floricele, de-am rămas șocați… Dar cine sunt ele? Două fete vesele din Timișoara, pe care le-am cunoscut la Canton, în Buila fix în urmă cu un an.

Bucurie mare, reîntâlnire neașteptată cu îmbrățișări și pupături. A fost o după-amiază pe cinste, cu bere și cu palincă, cu povești despre munți și văi, despre creste, coclauri și amintiri, și mai ales, cu multă veselie și bucurie.

Am stabilit ca peste două zile să ne întâlnim la Lacul Dracului, noi venind dinspre cantonul Damian, iar ele dinspre Șopotul Nou. De ce peste două zile? Pentru că a doua zi urma ca noi să facem Ochiul Beiului și cascada Beușnița, iar ele aveau de mers în Cheile Șușara. Poteca marcată cu dungă galbenă trece de păstrăvărie, continuând pe malul drept al văii Beiului. După aproximativ 40 de minute ajungem la Ochiul Beiului unde ne oprim pentru pozat. După ce epuizăm toate pozițiile de pe “film”, continuăm spre cascadă, încă vreo 30 de minute, așa scrie pe indicator, noi nu ne-am uitat la ceas pentru că eram la plimbare relaxați și nu ne-am pus problema cât facem… La cascadă ne-am oprit evident pentru pozat, dar ne gândeam dacă să mergem și mai sus puțin, la Beușnița 2. Până la urmă am renunțat din cauza faptului că era puțină apă, parioada în care am vizitat-o noi fiind destul de secetoasă. O cascadă este spectaculoasă în special primăvara când e bogată în apă sau toamna după ce încep ploile. Așa că după pauza de țigare și pozat ne-am întors. Mie mi-a plăcut foarte mult cascada Beușnița mai ales că-mi doream de ceva timp s-o văd. Am savurat-o din plin și m-am încărcat cu energie. Mulțumesc Beușnița!

Pe drumul de întoarcere de la păstrăvărie până la Podul Bei ne-am oprit la cascada “La Văioaga” s-o pozăm și pe ea. Am lăsat-o special pentru întoarcere deoarece la dus era cam aglomerat. Am fotografiat-o din două mari unghiuri, adică de sus, de deasupra și de jos, unde cade apa. Este o cascadă frumușică cu personalitate.

Odată ajunși la Podul Bei am făcut stânga spre Cantonul Damian. Am riscat să mergem cu mașina cei aproape 5 km deși ni s-a spus că drumul e destul de anevoios. Cu atenție și cu băgare de seamă, mai ales că Bogdan, care era la volan e un șofer excelent, am ajuns cu bine la canton. “Damian” e un canton silvic părăsit, o ruină ce a început să se degradeze. Păcat, mare păcat! Uneori nu înțeleg de ce unele lucruri sunt lăsate să moară, deși au slujit și ar fi putut încă sluji cu mare cinste și devotament, oamenilor, turiștilor și tuturor celor ce vor să se bucure de natură. Nu înțeleg, pur și simplu. Dar gata cu negativismul…

Da… am parcat pe pajiștea de lângă canton și ne-am ales câteva locuri de cort excelente. În jurul cantonului erau câțiva meri cu fructe aproape coapte. Am luat și noi câteva pentru diversificarea meniului. Am așezat corturile mai aproape de malul Nerei apoi ne-am relaxat în liniștea desăvârșită la un foc de tabără pe care l-a făcut Bogdan, știți de ce el, cu mâncărică și digestiv.

În acea noapte am primit vizita oficială a unei vulpițe ce căuta prin punga de gunoi pe care o agățasem de capătul mesei, dar ne-am panicat un pic când am auzit zgomote suspecte de conserve căzute pe jos. Am ieșit din corturi, care cu cuțitul în mână, care cu telecomanda de la mașină, care cu lanterna să vedem ce e. Vulpița noastră fugea cu sacul de gunoi în gură, dar nu se vedea, doar sacul care se mișca repede prin iarba înaltă și deasă. Brrr, fenomene paranormale se întâmplă la cantonul Damian… Apoi se oprește și se uită înapoi, spre noi. Îi vedem ochii strălucitori în lumina lanternelor și ne liniștim. De dimineață, la micul dejun apare și ea, vulpița, hămesită de foame, dând târcoale corturilor și mesei. I-am dat câte ceva de mâncare apoi a dispărut în tufișurile de pe malul Nerei.

Noi ne-am pregătit rucsacii de tura, aparatele foto și am plecat spre Cheile Nerei. Eram bucuroși că vom vedea, în sfârșit, această minunată creație a naturii. Am lăsat corturile montate deoarece ne hotărâsem ca atunci când ne întoarcem să mai zăbovim o noapte în liniștea asta perfectă și după aia să plecăm spre casă. Poteca șerpuiește pe malul drept al Nerei cu marcajul său bandă roșie . Pe traseu sunt marcate câteva obiective cum ar fi “La Cârlige”, “Ogașul Pocului” sau “Izvorul Iordanului”, unde chiar este un izvor de unde ne-am luat apă proaspătă. Obiectivul nostru era să ajungem la Lacul Dracului care ne aștepta după aproape 9 km. Și nu numai lacul ne aștepta ci și Adriana și Loredana. Cel puțin așa speram noi…

Știam din documentarea făcută, că la un moment dat trebuie să traversăm râul prin apă. Traversarea este la aproximativ o oră față de canton, după porțiunea numită “La Cârlige”. După schimbarea malului Nerei, poteca dezvăluie peisaje absolut extraordinare. Te întrebi cum de natura are atâta imaginație ca să construiască asemenea frumuseți. Până la Lacul Dracului mai sunt încă aproximativ 6 km, pe care noi i-am parcurs în câteva ore. La ora 13:00 trebuia să fim la marea întâlnire, dar am întârziat vreo 25 de minute. Am apreciat foarte mult faptul că prietenele noastre din Timișoara ne-au așteptat, probabil știau că drumul nu-i chiar atât de ușor, având câteva porțiuni de urcat și de coborât, cu diferență de nivel destul de mare. Unele din ele au chiar și “lanțuri”.

Una peste alta am ajuns la Lacul Dracului unde ne-am reîntâlnit bucuroși cu fetele din Timișoara. Am luat o pauză de masă, apoi una de poze. Am schimbat impresii de călătorie și am promis că vom trimite pozele pe transfer pentru a se bucura și ele de amintiri frumoase. Într-un târziu ne-am despărtit. Pe noi ne așteptau 9 km de chei pe drumul de întoarcere. Fetele au dispărut repede pe poteca spre Șopotul Nou. Spre seară am ajuns și noi la corturi, destul de obosiți după tura în forță pe Cheile Nerei. Am mai pozat câte ceva pe traseu, dar la întoarcere parcă peisajul e diferit, nu din pricina unghiului sau a luminii soarelui la apus, ci prin faptul că deja l-ai văzut o dată și e proaspăt în memorie, sau doar percepția noastră e diferită având și altă stare de spirit… deh… oboseala.

Am făcut un foc, am pregătit masa și ne-am odihnit la o doză de bere până când s-a făcut beznă totală. După ce am stins focul și ne-am băgat la cortulețe, eu am adormit buștean. Dimineață, la cafea și la micul dejun am decis ca la întoarcere să mergem o zi pe “moșia” lui Bogdan de la Slănic Prahova, o alta pe “moșia” lui nea Romică, cabanierul de la Cuca, a treia zi la “moșia” mea din Argeș și într-un final să-l lăsăm pe nea Fane la “moșia” lui din Buila. Zis și făcut. Dar înainte de asta am mai petrecut o noapte pe malul lacului Buhui, într-o pădure de o frumusețe rară, la est de orașul Anina. Vremea ploioasă ne-a cam ținut în corturi, dar măcar ne-am mai bucurat încă o zi de aerul curat și de momente de relaxare.

Entuziasmul a fost la cote maxime pentru fiecare moment petrecut împreună, cu promisiunea ca la anul să o facem din nou “lată”, ca de fiecare dată!

Ia zi nea Fane, ia zi Bogdane, ia spuneți fetelor, pe ce coclauri ne vom mai întâlni? Dar cu tine cititorule, pe unde te voi întâlni, pe unde ne vor purta bocancii?

Bine v-am regăsit. Iată povestea unei “expediții” în masivul Retezat, un munte aparte cu farmecul și splendoarea lui bine cunoscute. Plecat-am cu câțiva prieteni foarte buni spre Retezat. Bogdan, eu și nea Fane – cabanierul de la cantonul Cheia din Buila-Vânturarița – am primit invitația de a merge în Retezat, de la un bun amic și coleg de serviciu – salvamontist voluntar la Bucura – Choksy (Călin).

Așadar am plecat pe Transaplina dinspre Novaci, pentru că a trebuit să-l luăm pe nea Fane din Râmnicu Vâlcea. La coborâre am rămas o seară pe minunata vale a Jiețului pe drumul spre Petroșani, la vreo 2-3 km de cabana Groapa Seacă, la vest de Obârșia Lotrului.

Aventura de-abia începuse… În timp ce întindeam corturile am zis să ne udăm un pic gâturile cu ceva… am mers la apă și am luat prima sticlă întâlnită… dintre cele puse la rece în Jieț, de cum am venit. Ce să vezi, am nimerit fix… pălinca. Și… pe “inima goală”, atât ne-a trebuit. Am simțit-o prin toate celulele și prin toți porii, iar sângele a transportat-o direct la creier… Nu vă mai spun că seara aceea a fost de pomină. Făcusem și frigărui, iar după două-trei guri de pălincă au urmat câteva doze de bere rece. Vă închipuiți, desigur, că ne-am făcut mu… rangă… Am reușit spre miezul nopții să stingem jarul de la vatră și am adormit… Mă rog…

A doua zi aveam capul cât o baniță (cum se zice), dar cu un “duș” rece în Jieț mi-am mai revenit. Ceilalți nu au recunoscut că erau încă amețiți, decât când am ajuns în Gura Bucurei (Poiana Pelegii 1633m) – capăt de drum cu mașina… Drumul a fost lin, cu câteva opriri pentru cumpărături minore. Cu vreo 3 km înainte de Hațeg, am făcut stânga spre Râu de Mori și în câteva zeci de minute eram pe forestierul spre Barajul Lacului Gura Apelor.

După ce am plătit taxa de Parc-Rezervație am mai mers preț de o oră pe forestierul spre Gura Bucurei (Poiana Pelegii). Când am ajuns, nu ne venea să credem câte mașini erau acolo, deh – sezon de vacanță. Am parcat cum am putut mai bine pe marginea drumului, ne-am făcut rucsacii și am traversat pârâul spre Poiană.

Aici am găsit un locșor destul de bun pentru corturi, oarecum strategic lângă pârâu, pentru a putea băga la “frigider” câteva recipiente… Am pus corturile, ne-am aranjat și am pregătit masa. De data asta nu am făcut aceași greseală să dăm pe gât țuica nemâncați. Am luat-o ușor, bătrânește, că nici nu prea întra cum trebuie. Deh, dacă cu o seară înainte am exagerat, de data asta am fost mai prudenți. După masă, am făcut câteva poze, am mai stat privind stelele (ce romantic) cu câte o berică în mână, iar pe la 11 ne-am băgat la culcare. Am dormit aproape neîntors cu vreo două ieșiri la “toaletă”.

De dimineață după cafeul de rigoare și siesta de după micul dejun, ne-am adunat și am pornit spre Lacul Bucura (2050m) pe linie albastră și cruce roșie . După vreo două ore, cu pauzele bine-meritate, am ajuns la Bucura. Drumul era plin de afine, pe care, le-am mâncat.

Odată ajunși ne-am reîntâlnit cu prietenii noștri dragi, de la Salvamont Lupeni – Miță, Ando și Ionci care ne-au întâmpinat cu un “ceai călduț” de vreo 57 de grade, tocmai bun pentru tratamentul febrei musculare. După tratament ne-am aranjat corturile și am mai stat la taclale. A doua zi urmau să coboare pentru schimbul de tură. Așa că în seara aia am depănat amintiri, ne-am făcut “update” la informații și am “citit” (vorba lui nea Fane) romane întregi, în timp ce Calea Lactee se tot învârtea în jurul Stelei Polare… ce-o avea cu steaua Polară, nu știu, dar îi tot face curte într-una.

Am stabilit de comun acord, să facem fiecare ce vrea, așa încat nu am avut program comun. Deci vă povestesc în special ce am făcut eu, cu mici excepții… Așadar, a doua zi, înainte de a pleca, am fost să văd plăcuța memorială a lui Ilie Humiță, un prieten bun al celor de la salvamont, pe care nu l-am cunoscut, dar din poveștile lor, vă pot spune că era un băiat extraordinar.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Apoi am plecat pe vârful Peleaga (2509m), nu înainte de a bea cafeluța și de a mânca ceva. Mi-am luat apă și ceva de mâncare și-am “tăiat-o” pe cruce galbenă . Vremea frumoasă și drumul relativ ușurel m-au făcut să nu mă grăbesc, am facut multe popasuri și poze, că doar aveam o zi întreagă la dispoziție. Față de anul trecut, anul acesta era plin de văcuțele lui Daniel ciobanul, – super băiat – ce pășteau liniștite prin văile din jurul lacului Bucura. Simpatice foc, dar mai ales vițeii ce se gudurau pe lângă mamele lor, de-ți venea să-i mângâi și să-i pupi. Apoi a urmat urcușul pe pietriș mai fin, dar, noroc de talpa “Vibram”, care a făcut față cu brio.

Într-un târziu am ajuns pe piciorul Pelegii de unde s-a deschis panorama spre răsărit. Se vedeau vârfurile Păpușa (2508m), Custura (2457m) și văile dinspre Câmpu lui Neag. Se zăreau un pic spre sud și culmile din Retezatul Mic.

Odată ajuns în vârf am încercat să fac o poză cu vârful, dar aglomerația m-a făcut să stau la coadă pentru poză. Vârful era plin. Cel puțin 20 de turiști se foșneau pe-acolo. Am constatat că marea majoritate erau dintr-un grup de cehi, apoi au mai apărut vreo 4 români de-ai noștri de prin părțile Moldovei. Între timp mai ajunseseră încă vreo 4 englezi și 2 polonezi… Cei 4 ai noștri, au coborât după ce au luat o mică pauza de masă, dar grosul rămăsese. I-am ajutat să facă o poză de grup după care m-au lăsat și pe mine să fotografiez vârful (mă rog, plăcuța cu numele și altitudinea). Am mai stat vreo 15-20 de minute, timp în care i-am sunat pe cei dragi de-acasă, (pe vârf e semnal… ) apoi am plecat spre Colții Pelegii .

După o coborâre destul de abruptă, dar scurtă, am intrat pe curba de nivel de sub Colții Pelegii. A urmat șaua dintre Colții Pelegii și Custura Bucurei unde am făcut o pauză de masă, după care urcușul destul de anevoios pe Custura Bucurei (2370m) m-a apropiat mai mult de “următoarea cabină telefonică”. După câteva poze pe Custura Bucurei am coborât în Șaua Bucurei (2266m) de unde am putut suna din nou acasă.

După coborârea la cort, pe dungă albastră , a urmat un somn de “frumusete” de aproape o oră. Spre seară ne-am adunat cu toții la refugiul Salvamont unde se schimbase deja tura, iar băieții de serviciu erau acum Sorin, Edi, Frățică (Fane) și Choksy. Am sărbătorit cum se cuvine ziua lui Sorin, la care am avut până și tort…

O altă tură în împrejurimile lacului Bucura am făcut-o a doua zi, împreună cu Bogdan și nea Fane. Am plecat pe dungă galbenă spre șaua “Academiei”. Pe traseu, o herghelie de cai ne-a încântat privirile, pentru că erau fără șei, păreau a fi liberi. Bineînțeles că erau ai oamenilor din satele învecinate, lăsați în grija ciobanului. Spre seară au coborât până la marginea lacului Bucura, astfel încât îi puteau vedea toți turiștii de la corturile din zona de campare. Noi ne-am continuat drumul pe curba de nivel prin spatele vârfului Bucura (2433m) pe care l-am urcat la întoarcere.

Poteca șerpuia relativ lin până în șaua Retezatului (2251m), paralel cu limita Rezervației interzise turiștilor de rând. Din păcate am plecat destul de târziu de la lacul Bucura, în acea plimbare, astfel încât spre seară când am ajuns în șaua Retezatului, începuseră să se adune norii de ploaie și ne-am hotărât să nu mai urcăm pe Retezatul Mare. Mai ales că la întoarcere aveam de gând să urcăm și pe vârful Bucura (2433m), fără frontale (în cazul în care ne apuca noaptea pe drum) și fără pelerina de ploaie.

Am urcat lejer pe vârful Bucura (2433m). După pozele și pauza de masă de pe vârf am plecat pe dungă roșie spre “cabina telefonică” din șaua Bucurei. Am ajuns apoi la “liniștea” de la corturi și la poveștile fără de sfârșit ale amicilor salvamontiști.

În total au fost 9 zile de odihnă activă, cu poze și întâmplări deosebite, cu povești la un pahar de țuică, cu istorii la o cană de bere, cu marmote și capre negre, fără flori de colț, dar cu multă bucurie și energie pozitivă.

Nu cred ca exista fericire mai mare pe pamantul asta, decat sa ii faci o bucurie unui om. Cu cat bucuria acelui om e mai mare cu atat incarcatura emotionala e mai puternica si mai inaltatoare. Asta am simtit din plin intr-un weekend foarte prelungit in Ciucașul nostru drag in compania deosebita a mamei Magdei, Teo, a Magdei si a celor doi copii ai ei, Arina si Tudor. Vreau sa le multumesc inca odata pentru ca mi-au dat sansa sa le fac aceasta bucurie. Cel putin Teo a fost foarte incantata. S-a simtit foarte bine si s-a distrat pe cinste. Eram fericiti!

Ne-am cazat in hotelul Cheia, inca de joi seara pentru a incepe o aventura in Ciucaș si imprejurimi. Bine, imprejurimi e putin spus, deoarece am ajuns pana la Brașov, prin Cheile Prăpăstiile Zărneștilor, iar la intoarcere spre casa am luat-o pe varianta Buzău (DN10) cu ultimul popas la Vulcanii Noroioși (Pâclele Mari si Mici).

Dar hai s-o luam cu inceputul, prima aventura a inceput vineri dimineata urcand cu masina pana la Cabana Muntele Roșu, apoi pe traseul marcat cu dunga galbena spre Fântâna Ioan Nicolae. Teo a urcat cu ambitie pana in poienita cu punctul de belvedere de la 1400 de metri, langa fosta Cabană Salvamont, in prezent Cabana Clubului Alpin Ciucaș. Arina si cu mine am mers pana la fantana sa luam apa proaspata. Ne-am tras sufletul in poienita, cu poze si telefoane, apoi ne-am intors. La Cabana Silva am savurat o bere rece si o cafea (eu nu, ca eram cu masina), dupa care am petrecut in poienita de langa parcarea de la Muntele Roșu. Dupa amiaza am plecat spre hotelul Cheia.

A doua zi dupa cafeul de dimineata si un mic dejun “al campionilor” am plecat spre Brașov. Pe drum ne-am oprit putin pe Cheile Prăpăstiile Zărneștilor dincolo de celebra Fântână a lui Botorog. Am mers cat am putut, dar o ploaie marunta nu ne dadea pace. Ne-am adus aminte de alte dati in care peretii de alpinism, parca erau vii de atâția cățărători. Apoi am ajuns in Brașov… si ce face “turistul” cand ajunge in Brașov? Merge in centrul vechi, istoric, pana in Piața Sfatului. Am facut multe poze si ne-am relaxat. Fiind oras turistic, era destul de aglomerat, chiar daca era in luna lui Florar. Fojgăiala, chiar si a porumbeilor, nu mai contenea. Spre seara am ajuns din nou la hotelul Cheia din Cheia.

Duminica, ne-am intrecut pe noi insine, deoarece aventurile au venit in valuri peste noi… si iata cum… Dupa cafeu am plecat… ha ha… spre Brașov. Da, da, spre Brașov, dar nu am ajuns la Brașov. Ha, v-am pacalit! Am ajuns pana in Pasul Bratocea, deoarece inca nu epuizasem Ciucașul. Am parcat langa fosta stana din Bratocea, in prezent parasita. Apoi am urcat putin pe drumul spre turnul de comunicatii. Efortul fiind destul de mare pentru Teo, in special, am urcat doar pana la intrarea in padure. Am remarcat tenacitatea cu care a facut fata eforului, la varsta dumneaei. Felicitari si s-o tina Domnul tot asa!

Am mai pierdut timpul cu tot felul de jocuri pe drumul de intoarcere, ne-am relaxat la un cafeu si o gustarica, am baut apa din izvorul inca inconjurat de zapada, de la vechia stana din Bratocea, dupa care am plecat spre Brașov, insa, inainte de Săcele am facut la dreapta spre Târlungeni spre a intra, dupa acest mic ocol, pe drumul de Buzau DN10, in dreptul localitatii Teliu.

Pe DN10 ne-am mai oprit de cateva ori, la cateva puncte de belvedere, in zona Întorsura Buzăului apoi in coborare pe valea Buzăului spre Nehoiu, Pătârlagele. Ne-am bucurat de peisajele minunate pe care patria noastra le are, de frumusetea locurilor, chiar si de pe marginea drumului. Apoi, până în Buzău, am facut stanga la Sătuc, am traversat râul Buzău spre localitatea Berca, unde iar am cotit la stanga pe DJ102F spre Scorțoasa, de unde se desparte in dreapta drumul spre Vulcanii Noroioși. Mai era o varianta din Berca pe un drum, nu foarte prietenos, dar acceptabil.

Vulcanii Noroioși sunt in trei locuri distincte pe harta. Primul loc se afla chiar in nord-estul localitatii Berca. Se mai numesc si “Fierbătorile din Berca”. Nu despre acestea vom vorbi, ci despre celelalte doua. Se mai numesc si Pâcle, si anume Pâclele Mari si Pâclele Mici. Acestea din urma sunt mai la nord fata de Pâclele Mari, la o distanta de aproximativ 3 km. Pe vremuri se vizitau la liber ambele Pâcle, acum insa, se pot vizita cu plata la intrare. Desi sunt mai mici ca suprafata, mie personal mi se par mai spectaculoase Pâclele Mici (Vulcanii Noroioși cei dinspre nord). Evident este o chestiune subiectiva deoarece si Pâclele Mari au farmecul lor. Este interesant faptul că, pe o suprafata relativ mica se pot vedea foarte multe forme de relief in miniatura. Probabil ca in alte vremuri, Vulcanii Noroioși erau mult mai activi, altfel nu se explica adancimea relativ mare a vailor formate de torenții de “lavă” noroioasă. Poate pentru un geolog sa fie interesant de studiat, acest fenomen inedit, insa pentru noi profanii, este doar o curiozitate si un motiv frumos de a-i vizita si poza. Ceea ce am si facut.

Dupa ce ne-am saturat de noroi si de vulcani ne-am adunat langa masina pentru un ultim popas si o ultima gustare. Tarziu dupa amiaza, am luat-o usurel spre casa. Destul de obositi, insa bucurosi si impliniti, am ajuns la destinatie. Personal, am sufletul multumit ca am putut oferi clipe unice prietenilor mei Teo, Magda, Arina si Tudor, clipe minunate, pe care, sunt convins ca nu le vor uita niciodata.

Am mers noi agale până spre după amiază când am ajuns pe creastă în dreptul lacului Mândra. De data asta ne-am hotărât să rămânem pe creastă (ca să mai schimbăm puțin decorul…) urmând să coborâm unul dintre noi să ia apă de la izvorul de lângă lac. A coborât Bogdan, că e mai sprinten, iar eu am rămas să întind corturile.

Între timp apare un grup de turiști format din doi bărbați și doi copii. S-au oprit să-și tragă sufletul și să schimbe două vorbe cu noi. În câteva minute apare și Bogdan de la apă și uite așa ne-am conversat câteva zeci de minute. Ei coborau la lac pentru înnoptare iar a doua zi mergeau acasa în Petrila, pentru că unul dintre ei trebuia să ajungă la serviciu. Chiar mă gândeam că dacă s-ar lăsa la vale pe firul apei (Jieț) ar ajunge mult mai repede acasă cu o barcă de rafting, desigur.

După amiaza și seara au trecut liniștite, cu apus de soare spectaculos, cu lumina portocalie și cu o noapte senina plină de stele. Am stat de vorbă până târziu în noapte apoi am mers la culcare. Înainte de somn, ne-am dus și noi ca oamenii să ne facem nevoile pe marginea prăpastiei dinspre lac și… ce să vezi, amicii noștri din Petrila, ne-au văzut de jos lumina lanternelor și ce-or fi zis, hai să le facem o vizită. Nu vă spun, că apar băieții, într-un sfert de oră, cu două sticle una de palincă și una de afinată să ne cinstim. Și ce să facem, să zicem nu? Am scos și noi țuica noastră și am povestit până după 4 dimineața, când, pe unul dintre băieți îl luase deja frigul, că era în tricou. L-am sfătuit să meargă totuși la culcare… Ceea ce am făcut și noi.

În dimineața următoare soarele era deja sus pe cer când ne-am trezit, destul de chiauni, dar fără dureri de cap, ceea ce înseamnă că licorile au fost de calitate. Pănă să strângem, să mâncăm și să ne bem cafeaua, apar și amicii din Petrila, care au făcut un mic popas la corturile noastre. Ne-am sfătuit asupra rutei pe care s-o ia ca să ajungă mai repede spre casă apoi au plecat voioși pe urcușul Parângului Mare. Evident, ruta era prin Stațiunea Petroșani, deci pe drumul nostru de întoarcere, dar pentru că se grăbeau au luat-o înainte. Dragilor din Petrila, dacă vedeți acest articol dați un semn la comentarii ca să putem da de voi să vă trimitem și ceva poze, că uitarăm să vă dăm o “carte de vizită”!

Spre prânz am trecut și noi de Parângul Mare. Am mers prin căldură și arșiță, trecând și de vârful Cârja și am ales ca ultima noapte în Parâng s-o petrecem tot pe creastă, așa că am găsit un loc liniștit între refugiul Cârja și coborârea spre lacul Mija. Dar ce să vezi, spre seară se adună norii de ploaie. Norocul nostru a fost că ploaia a început târziu în noapte, că deh, după atâta caniculă trebuia să-i mai și toarne…

A plouat toată noaptea și nu s-a oprit nici a doua zi. În aceste condiții, noaptea a trecut cum necum, dar de dimineață trebuia să așteptăm câte o pauză între două ploi, care nu dura mai mult de vreo 5-10 minute, pentru diferitele probleme fiziologice. În alte pauze de ploaie trebuia să strângem cortul și să facem și rucsacul, ca să evitam să se ude lucrurile, dar apoi ne-am gândit că oricum plecăm iar în următoarea noapte vom dormi în paturile de acasă, așa că la un moment dat nu mai conta că plouă.

Aventură a fost, adrenalină la fel și ne-am simțit foarte bine, fiind pe munte. Când am ajuns la telescaun, uzi leoarcă, deși am avut pelerinele de ploaie pe noi, am oprit la o cabană să mâncam și noi ceva, că de aproape o săptămână am mâncat doar conserve și supe la plic. Ne cam săturasem de ele.

Așa am ajuns la cabana Ghiocelul la mama Livia care a fost foarte amabilă și ne-a servit prompt, oferind din partea casei țuica și câteva mizilicuri. În sfârșit înglobam “real food”… la care ne era gândul de vreo 2 zile încoace. Ne-am simțit atât de bine la mama Livia încât ne-am promis nouă înșine că vom reveni ori de câte ori vom ajunge în zonă. Și uite așa se încheie a doua noastră aventură în “frumosul singuratic” Parâng.

Partea I, aici.

Multă lume m-a întrebat cum să-și “facă” rucsacul, ce să bage în el, dacă am vreo listă de lucruri. Vin în întâmpinarea tuturor celor ce vor să se orienteze corect la pregătirera rucsacului, cu acest articol, zic eu util, nu numai începătorilor.

Necesar pentru o tură montană în România pentru 3-9 zile – primăvara, vara sau toamna (peste 0^O Celsius) – pentru o persoană. Trebuie avut în vedere volumul şi greutatea totală, pentru ca toate lucrurile să încapă în rucsac şi pentru a putea fi cărat de persoana respectivă.

Recomand un rucsac de 40-80 de litri pe care îl umplem doar cu strictul necesar.

Notați-vă numărul de telefon de la Salvamont:

ØSALVAMONT (0725 826 668)

și vă implor să nu fiți nevoiți a-l folosi vreodată!

Mai jos aveți aplicația Salvamont de la Vodafone.

ANDROID	IOS

Asta e lista principală de obiecte pe care ar trebui să le aveţi în rucsac, dar nu e “bătută în cuie”. A fost inspirată dintr-o listă mai veche, de aceea apar unele obiecte depășite de vremuri, cum ar fi becurile de la lanternă, dar am lăsat-o așa din motive personale.

Poate fi modificată după nevoi, dar, ceea ce e cel mai important, trebuie să ne asigure supravieţuirea în condiţiile turei cu cortul pe munte şi mai ales, rucsacul nu trebuie să fie greu, deoarece voioşia de la început devine calvar mai târziu, atunci cand “ți se termină bateriile”, mai ales pentru cei începători care nu ştiu să-şi dozeze eforul.

Dar despre asta, voi scrie într-un alt articol.

Sfârșit de vacanță în 2011… Mai aveam 4 zile libere, vremea era neprietenoasă, așa că, ce să facem? L-am sunat pe nea Fane (cabanierul din Cheia – Buila-Vânturarița), care își exprimase dorința de a ieși câteva zile cu noi, pentru a ne arăta Cheile Râmețului și a fost de acord.

Am plecat, cu Magda și Bogdan în Râmnicu Vâlcea. De acolo l-am pescuit pe nea Fane și ne-am îndreptat către Sibiu – Sebeș – Alba Iulia – Teiuș.

În Sebeș, am remarcat casa memorială Lucian Blaga, prilej cu care ne-am amintit versurile poeziei

Dați-mi un trup, voi munților:

“Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet ce-l port.

Daţi-mi un trup, voi munţilor, mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin!

Pământule larg, fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic!

Prin cosmos auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber cum sunt, pământule sfânt.

Când aș iubi, mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi, spre cer,
să-l cuprind, mijlocul să-i frâng, să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî, aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori călători şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.”

…O, cât de frumoase sunt aceste versuri!

În Teiuș am făcut stânga și am mers încă aproape 20 de kilometri, până în localitatea Râmeț. Am ajuns spre seară și ne-am cazat la căsuțele din cadrul complexului cabanei Mânăstirii Râmeț.

De cum am venit am remarcat, frumusețea deosebită a locurilor. Așezată pe malul pârâului Geoagiu (Stremț), cabana Mânăstirii Râmeț domină zona de intrare în chei și este punct de plecare către mai multe trasee turistice din zona munților Trascău.

Ne-am trezit a doua zi, mult mai devreme decât am fi făcut-o în București și asta datorită aerului foarte curat și proaspăt. După cafeaua de dimineață am pregătit ceva de mânacare. Nici n-am terminat bine de luat cărnița de pe grătar că a și apărut o turmă de capre care s-a înfipt direct în grătar, lingând ce-a mai rămas pe el… Ne-am amuzat și le-am făcut câteva poze, gândindu-ne dacă nu cumva le arde grătarul pe limbă …ziua începuse bine.

Într-un târziu, am plecat agale pe drumul forestier ce urcă ușor, paralel cu firul apei, spre chei. Câteva vile cochete ne-au încântat privirile, pentru că se încadrau armonios cu peisajul natural absolut superb. Deasemenea, încă mai există, neatinse de civilizație și câteva bordeie, parcă rupte din negura istoriei, cu arhitectura tipică zonei. Sunt absolut fascinante.

După aproape o oră de mers am intrat pe poteca din pădure pe partea stângă a văii Geoagiului pe marcaj cruce albastră. De-a lungul potecii răsare ici și colo câte o stâncă printre brazii amestecați cu foioase. Dacă ar fi fost cu o lună înainte ne-am fi delectat cu mure sau zmeură, dar acum nu mai erau… Vremea era tocmai bună de drumeție, deși era înnourat, nu era răcoare deloc.

După câteva minute de mers, pădurea face loc stâncilor din ce în ce mai mult. Pe alocuri drumul e destul de aventuros, dar nu ne face probleme niciunuia dintre noi. Apa era puțin tulbure deoarece în amonte se mai simțeau urmele ploilor recente. De-a lungul apei, poteca uneori o ia chiar prin apă, dar administratorii Cheilor Râmețului au amenajat câteva porțiuni mai dificile, cu ajutorul unor scoabe metalice înfipte chiar în stâncă, unele la nivelul picioarelor iar altele la nivelul mâinilor, astfel încât “poteca” pe aceste porțiuni este pitorească și conferă un spor de aventură excursiei.

Într-un târziu ajungem la “Portal”, o formațiune stâncoasă ce ia forma unei arcade pe sub care și-a croit drum firul apei. Acest “Portal” a fost cândva, în vechime, o peșteră căreia i-a căzut tavanul sau s-a prăbușit o parte din ea, rămânând astfel doar această arcadă.

Cert e, că e foarte frumos, un loc minunat, lângă care e sculptat pe un perete de stâncă, probabil de către turiști sau de către cei de la Mânăstire următoarea frază:

“† Mânăstirea Râmeţ, Un colţisor de Rai”

…ceea ce mi s-a părut absolut de necontestat. Dacă străbați aceste locuri îți dai seama că așa e, un loc magic cu încărcătură energetică pozitivă foarte puternică. Este un loc binecuvântat în care natura își revarsă valurile binefăcătoare peste toată ființa.

Câțiva zeci de metri mai sus, după ocolirea “Portalului” prin stânga, ajungem la porțiunea numită “La Cuptor”. Aici se oprește amenajarea cu scoabe înfipte în stâncă a potecii, astfel încât înaintarea se poate face doar prin apă preț de aproape un kilometru. Noi am optat să ne oprim aici, deoarece apa era destul de rece iar Magda n-ar fi putut face față acestei provocări. Mai exista o variantă a traseului, un pic mai dificilă, câțiva zeci de metri înainte de “Portal”. Dacă am fi traversat pârâul, am fi întâlnit o potecă ce urcă destul de abrupt, diferență de nivel de aproximativ 100 de metri, pe “Brâna Caprelor” (triunghi albastru), traseu ce urcă pe una din crestele munților Trascău.

Formațiunea stâncoasă “La Cuptor” compusă din cele două stânci destul de mari și apropiate, aduce, cu un aer maiestos, un plus de măreție și frumusețe peisajului. Studiind mai atent aceste stânci îți poți da seama că aici a fost, într-adevăr, o peșteră căreia i-a căzut tavanul.

Am făcut un popas binemeritat în care ne-am bucurat de fiecare clipă. Magda s-a amuzat ridicând-ul pe Fane la rangul de “Sir”. N-am văzut-o pe Magda niciodată atât de veselă și binedispusă. Mă bucur că s-a simțit bine alături de noi. După câteva zeci de poze, am luat-o încet, încet, înapoi.

Ne-am bucurat sufletul și privirea cu minunatele peisaje naturale și “sălbatice” ale Cheilor Râmețului și ne-am promis că vom reveni pe aceste neasemuite meleaguri. Seara, la un foc de tabără ne-am simțit excelent, lângă o “halbă” de bere și o pungă de semințe… o seară într-adevar de neuitat.

A doua zi, cu inima strânsă, dar cu sufletul plin de bucurie că am trăit emoția unei excursii extraordinare într-o zonă absolut deosebită, am plecat spre casă… nu înainte de a vizita Mânăstirea Râmeț.

Vă iubim Chei ale Râmeţului, te iubim Românie dragă!

Am descoperit Cabana Cheia din masivul Buila-Vânturarița în vara anului 2011 când pur și simplu, Parângul nu ne-a primit… Vorbesc uneori la plural pentru că am fost împreună cu amicul meu Bogdan și vă povestesc pățaniile petrecute împreună cu el…

În după-amiaza zilei de 20 iulie (Sf. Ilie) eram la poalele vârfului Cârja în Parâng şi o vijelie cum n-am mai văzut vreodată, a venit peste noi; a durat aproape 3 ore și prevestea vreme neprietenoasă cel puțin câteva zile. Asta am aflat după ce s-a oprit ploaia și am reușit să ne sunăm prietenii care ne-au informat despre vremea probabilă ce ar fi urmat… Toți ne-au sfătuit să plecăm de pe munte că “e jale” ce urmează să vină… Iar o amică ne-a sugerat să mergem în Buila-Vânturarița la prietenii ei de-acolo.

Zis și făcut. A doua zi am plecat de dimineață din Petroșani pe ruta Transalpina – Horezu – Râmnicu Vâlcea. În câteva zeci de minute ne-am oprit în localitatea Cheia pentru câteva cumpărături. După asfalt au urmat 22 de kilometri de drum forestier până la Cabana (cantonul) Cheia așezat chiar la baza nord-vestică a masivului Buila-Vânturarița, ce în treacăt fie spus, aparține de Munții Căpățânii.

Am făcut o alegere bună venind aici, deoarece este un loc absolut magic și plin de bunătatea oamenilor simpli. În împrejurimi sunt câteva schituri și o mânăstire, locuri încărcate de energie pozitivă. Parcul Naţional Buila-Vânturariţa este cel mai mic parc naţional înfiintat în urma unui proiect al Asociaţiei Kogayon.

Ajungând pe înserat, drumul forestier ce trece prin pădure, era plin de licurici… Prima dată când i-am văzut nici nu ne-am dat seama ce sunt… Atât de frumos sclipeau în pădurea întunecată încât, pentru căteva minute, am simțit că fac parte dintr-un desen animat de Walt Disney.

Cantonul este situat la poalele masivului Buila-Vanturarita, pe versantul nord-vestic, cu fața spre munte, adică spre est. Pereții din fața cantonului se numesc Stogșoare la poalele cărora sunt câteva peșteri micuțe și foarte puțin umblate, în stânga, cum te uiți la Stogșoare se află Stogul, iar în dreapta, după Valea și Cheile Cheii, se înalță falnic Claia Strâmbă cu a ei Santinelă și cu pereții de cocoț de toate gradele de dificultate. Apoi, în stânga-spate se continuă creasta Builei-Vânturarița până la Vârful Cacova (1407m). Prin fața cabanei, la aproximativ 70 de metri trece pârâul Cheia pe malurile căruia veți găsi în lunile de vară, multă zmeură.

Cabana are în fața ei un teren de camping și mai multe utilități cum ar fi o bucătărie de vară cu grătar și toate cele, și, mai nou, una de iarnă, așa numita Șură; un loc amenajat pentru strângerea gunoiului, un spațiu generos, special amenajat pentru copii, cu o căsuță în copac (Fata pădurii), hamac și alte accesorii. Într-o parte, lângă bucătăria de vară este amenajată o afumătoare pentru carne, “chiuveta” cu apă curentă din pârâul Comarnice, afluent al Cheii, mese și băncuțe, unde te poți odihni după o tură ostenitoare, iar seara, la un foc de tabără, poți depăna amintiri și impresii la un pahar de vin bun. Într-un cuvât, locul te îmbie la relaxare, fizică și spirituală, la odihnă și zăbavă, oferind din plin liniște și pace.

Iar gazdele… sunt nemaipomenite… Ionuț (John) este un om dintr-o bucată, oltean hotărât, sportiv, gospodar, muncitor cu un suflet mare. Nea Fane, este tipul de om “să-l pui pe rană”, vorbăreț, vesel, săritor, priceput, harnic și foarte simpatic. Iar Culiţă, mai tăcut, cu simțul umorului și cu poftă de viață dar și priceput la toate îți sare în ajutor când dai de greu. Oameni deosebiți cu rădăcini adânci în Dacia noastră străbună. Ființe ale locului, iubitori de natură și de oameni. Mi-e tare drag de ei, și, în același timp, mi-e dor de ei. Îi veți îndrăgi cu siguranță!

Cantonul Cheia, oferă câteva camere foarte curate, îngrijite, pentru turiștii aflați în tranzit sau care vin special să se odihnească câteva zile, cât și priciuri, mai ieftine, dar foarte comode, deoarece sunt cu saltele.

Personal îmi place mai mult la priciuri decat într-o cameră. Toaleta pentru bărbați este afară în spatele cabanei sau, “în mijlocul naturii”, iar femeile și copii au amenajată o toaletă curată și îngrijită chiar în cabană, pe prispă, lângă intrarea în bucătăria de iarnă (bucătăria din cabană). La cerere sau la nevoie toaleta are și baie cu apă caldă, trebuie doar făcut focul la boilerul din baie.

De curând, Ionuț, Nea Fane și Culiţă, au amenajat un foișor acoperit și închis, ca alternativă pentru bucătăria și sala de mese de iarnă, pe care au denumit-o “Șura”. Apa curentă este asigurată gravitațional din pârâul Comarnice, ce curge la câțiva metri de cabană. Curentul electric este asigurat cu un generator pe benzină și este folosit în special doar seara. De curând au fost instalate și panouri solare care asigură curent electric pe toată durata zilei. Oaspeții au la dispoziție tot ce le trebuie ca să-și prepare singuri mâncărurile aduse de ei.

Veselia este la ea acasă, iar seara, la focul de tabără se cântă la chitară și se spun povești de munte. Câțiva prieteni din împrejurimi sunt clienți fideli ai locului, oameni minunați cu care poți lega prietenii pe viață. Cum să nu te simți minunat în acest loc magic, cu o așa companie și într-o asemenea atmosferă.

Iubesc locul acesta, așa cum iubesc România!

Vârful Ucișoara (2390m), vârful Ucea Mare (2434m), vârfurile Corabia (2406m), Podul Giurgiului (2358m), Tărâța (2414m) și Podragu (2462m) au rămas în urmă. Am făcut câteva poze din șaua Podragului spre cabană. Ne-am oprit pentru înnoptare la lacul Podul Giurgiului, străjuit spre nord de vârful Podragu. Lacul Podul Giurgiului este pe partea sudică a Făgărașului, ca într-o găleată. N-ai semnal la telefon și e o liniște deranjată doar de turiști sau de mioare. Ne-a plăcut locul… Lacul mai avea încă porțiuni cu zăpadă. Spre est se vedea trapezul inconfundabil Viștea-Moldoveanu cu deja celebra crăpătură. Doi tineri din străinătate au ajuns odată cu noi la lac și de cum l-au văzut s-au dezbrăcat și au sărit în el. Nici n-au intrat bine că în două secunde erau înapoi pe mal, probabil din cauza apei prea reci, iar ei prea încinși de pe drum… mă mir că n-a crăpat vreunul…

După ce am aranjat corturile am pregătit cate ceva de-ale gurii. Am mai stat la taclale cu un gâtuleț de țuică. Teo își pusese cortul mult mai sus pe poteca spre vârful Mircii. Avea o vedere de ansamblu asupra lacului… Bogdan era în convalescență după operația de apendicită și se cam resimțea după efortul depus. Ne gândeam să mai rămânem încă o zi să ne refacem. Plecasem cu gândul să mergem relaxați, nu ne grăbea nimeni, aveam timp berechet la dispoziție. A trecut și noaptea asta în liniște și pace. De dimineață, la micul dejun, încă mai discutam despre plecare. Până la urmă Teo s-a hotărât să plece, iar eu și Bogdan am hotărât să mai rămânem o zi. Cum mâncam noi liniștiți, dintr-o dată, Teo ne spune să-i dăm și lui ceva de mâncare, să-i ajungă până venim noi a doua zi, că el are doar supe la plic și ceaiuri. Ne miram noi de ce aveam rucsacii așa grei, (“hai moșucilor, hai moșucilor”).

Restul zilei a trecut pe nesimțite, am dormit, am mai stat să admirăm peisajul, ne-am mai plimbat prin împrejurimi, am făcut multe poze, toate într-o liniște deplină. După amiază, o turmă de mioare cu ciobani și câini a traversat locul de campare, ronțăind la iarbă, iar noi le-am pozat și filmat. O zi superbă cu o seară la fel, în care am reușit să ne odihnim pentru continuarea drumeției. Și iată că a venit și ziua următoare în care după micul dejun și cafea, ne-am strâns corturile și am plecat spre lacul Capra. Am trecut de vârful Mircii (2470m), vârful Arpașul Mare (2468m), Monumentul Nerlinger, care are povestea lui tristă. Până la Monumentul Nerlinger ne-am întâlnit pe potecă cu un fost coleg de serviciu, despre care nici nu știam că e montaniard. Ne-am îmbrățișat și am făcut un mic popas să schimbăm impresii… Toți eram cu aparatele foto atârnate de gât, însă niciunul n-a fost inspirat să imortalizeze momentul. Noroc cu cineva din gașca lui Mircea L., care a făcut vreo două poze cu noi pe creasta Făgărașului. Chiar ne gândeam, după ce ne-am despărțit, că ne întâlnim (mai des) pe munte decât în București… Oricum, bucuria revederii mai ales în asemenea condiții a fost mare și merita amintită aici.

Am continuat cărarea de creastă ocolind prin dreapta vârful Arpașul Mic (2460m) și iată-ne ajunși “La Trei Pași de Moarte”. Da, așa-i spune unei porțiuni de câteva zeci de metri de potecă de creastă, ce are un grad destul de ridicat de dificultate. Există și varianta de ocolire prin valea dinspre nord, însă durează, deoarece trebuie să cobori o diferență de nivel de peste 200m ca apoi să urci din nou pe creastă. Am ales varianta “grea” sau rapidă și am înfruntat destinul. Totul a decurs bine, iar la capătul porțiunii ne aștepta “premiul”: Fereastra Zmeilor, o formațiune de stâncă asemănătoare cu o arcadă. Pe care am pozat-o. Am luat și o mică pauză de respiro în care ne-am mai aranjat după aventura celor “trei pași de moarte”…

Vârtopelul (2385m) ne aștepta să-i trecem pe la poale ca apoi să-l urcăm până aproape de vârf. Ceea ce am și făcut, însă limbi de zăpadă încă persistente în iulie ne-au îngreunat puțin drumul. Dar a fost bine până la urmă, mai grea a fost coborârea la lacul Capra (2230m) din cauză că e destul de abruptă iar noi destul de obosiți. Aici ne aștepta Teo, care deja se împrietenise cu toți turiștii. Ne-am aranjat corturile, am schimbat impresii și am petrecut după amiaza și seara făcând poze. Am făcut și câteva poze de noapte cu expunere lungă care au ieșit foarte de bine.

De dimineață, după cafea și câteva înghițituri de păpică, am urcat doar cu rucsacii de tură pe Vânătarea lui Buteanu (2507m), ce se află aproximativ la jumătatea masivului Făgăraș. Dacă ai noroc de vreme bună, poți vedea toată creasta spre est și spre vest destul de bine, recunoscând toate vârfurile importante. Am făcut iarăși multe poze, din care vă arăt câteva.

La coborâre, nori negri se adunau înspăimântători spre sud. Deh, Făgărașul… așa adună el norii mereu… Până am ajuns la corturi și le-am strâns, deja se înnourase bine, iar frontul se apropia din ce în ce mai mult de noi, așa că am hotărât să coborâm la Bâlea și să purcedem spre casă. Poteca spre Bâlea era la fel de aglomerată, în ambele sensuri, cu tot felul de “turiști” care mai de care, cu echipament neadecvat muntelui. Noi (și nu numai noi) îi numim “pantofari”; și iar mi-am adus aminte că nu mai vreau pe munte în plin sezon. Ne-am orientat către telecabină pentru a ajunge la Bâlea Cascadă. Am fâcut câteva poze din telecabină, apoi ne-am pregătit pentru aventura vieții de montaniard: autostopul. Trebuia să ajungem la păstrăvăria Sâmbăta, unde ne lăsasem mașina.

Cu autostopul, drumul a avut trei aventuri… În prima dintre ele, abia după două ore de făcut autostopul, ne-a luat un bucureștean, care ne-a povestit că și el a fost în situația asta și nu-l lua nimeni, așa că ne înțelege și vrea să ne ajute, doar că o ia spre Sibiu și ne va lăsa un pic mai jos de Cârțișoara, la DN1 (E68 Sibiu-Brașov). I-am mulțumit frumos pentru gest, mai ales pentru că n-a vrut să ne ia bani. După câteva zeci de minute de autostop pe DN1, ne-a luat un nene binevoitor ce se ducea la Brașov, așa că ne-a lăsat la intrarea în Sâmbăta de Jos. Aici, după alte câteva zeci de minute de așteptare, ne-a luat un autobuz cu pelerini, ce mergeau la Mânăstirea Sâmbăta să se roage. L-am mulțumit pelerinilor și șoferului pentru bunătatea de care au dat dovadă, apoi am coborât. În sfârșit eram în mașina noastră pe drumul spre casă.

Aventură nene, nu glumă, amintirile persistă și azi. Ne-am bucurat de fiecare clipă și ne-am simțit bine. Au fost și momente mai dificile însă le-am trecut cu bine. Emoția fiecărei ieșiri pe munte nu se poate compara sau expune în cuvinte. Iubesc Făgărașul cum iubesc pădurea și fiecare colț de natură. Știu că și el mă iubește, mi-a dovedit-o de atâtea ori! Mulțumesc, Făgăraș drag! Ai locul tău de cinste în inima mea.

Le mulțumesc mult lui Teo și lui Bogdan pentru unele dintre poze. Partea I aici.

S-a mai terminat o tură de câteva zile de relaxare în Făgăraș. Vremea frumoasă și amici de munte m-au însoțit într-o aventură de neuitat. Plecat-am doi din București să-l luăm pe-al treilea din Ploiești într-o dimineață superbă de iulie. Știind că venim, și având tot timpul de pregătire (drumul București-Ploiești, aproximativ o oră), Teo tot a reușit să întârzie vreo jumătate de oră până să coboare. Parcă era o prințesă ce se lăsa așteptată… Spre prânz ajunsesem deja la păstrăvăria din localitatea Sâmbăta, una din porțile de intrare în masivul Făgăraș. Aici am lăsat mașina și ne-am pregătit bagajele destul de grele. Am împărțit țuica, erau câte două jumătăți de căciulă. Teo a zis că nu bea… deh baiat cuminte. Nicio problemă, las’ că bem noi, așa că am luat una eu și una Bogdan. Am plecat ușurel spre cabana Sâmbăta pe triunghi roșu, amintindu-mi atât de plimbarea din 2007 cu iubita mea dragă, cât și de multe alte ture Făgărășene.

	Mânăstirea Sâmbăta – Cabana Sâmbăta – Fereastra Mare a Sâmbetei
	Creasta Făgărașului până la Lacul Capra
	Vârful Viștea Mare – Vârful Moldoveanu – 15 minute spre sud
	Lacul Capra – Vârful Vânătarea lui Buteanu
	Coborâre Lacul Capra – Bâlea Lac

Am poposit spre după amiază, ca băieții veseli (aveam niște fețe de intelectuali sobri) la cabana Sâmbăta (1401m) unde ne-am luat și trei paturi, de lene să nu mai desfacem corturile. Am petrecut seara cu ochii spre Fereastra Mare a Sâmbetei (2188m) străjuită de Coltul Bălăceni (2285m) în stânga și de Muchia Slăninei (2268m) în dreapta, dar și cu nerăbdarea de a urca pe creastă. Evident că nu a lipsit gâtul de țuică și berea rece. Plecasem într-o tură de relaxare totală, liniștiți, nu ne grăbea nimeni… voiam să savurăm muntele pe-ndelete. Așa că a doua zi nu am avut altceva de făcut decât să urcăm în creastă și să ne oprim în Fereastra Mică a Sâmbetei (2196m). Am mers atât de puțin pentru că pe creastă, în șaua din Fereastra Sâmbetei se pusese ceața, iar noi voiam să facem poze. Pe urcuș ne-am oprit să facem un ceai. Ne era tare dor de gustul ceaiului de cimbrișor, pe care l-am adunat de pe potecă. La masa de seară, din Fereastra Mică, i-am invitat pe amicii de tură, la mine în cort. Ne-am delectat cu un gât de țuică și am pus de mâncare. Teolică a supt aprig din sticla de țuică, deși zicea că e băiat cuminte…

A treia zi, chiar de Sf. Ilie am plecat spre vest pe marcajul de creastă dungă roșie parcurgând toate vârfurile până la refugiul Viștea Mare (2320m). Am făcut și câteva popasuri printre vârfurile Gălășescu Mic (2398m), nu mai știu dacă ne-am oprit în Fereastra Răcorele (2297m), apoi pe Vf. Gălășescu Mare (2470m) și Vf. Galbenele (2436m) ca apoi să trecem de Vf. Hârtopul Ursului (2454m) până la refugiul Viștea Mare. Traseul e destul de ușor mergând doar pe curbă de nivel cu mici suișuri și coborâșuri lejere.

Am făcut multe poze spre amintirea clipelor petrecute pe creasta Făgărașului, că doar e muntele meu de suflet.

Făgărașul, a rămas pentru totdeauna muntele meu de suflet, poate pentru că a impus respect și m-a făcut să învăț foarte repede multe din lecțiile pe care le oferă cu generozitate, să-i simt sufletul și să-l iubesc, dincolo de lumea materială.

Edi G.

După amiază, la refugiul Viștea se pusese pe o ploaie repezită de vară. Ajunsesem destul de devreme și încă nu ne hotărâsem dacă să dormim în refugiu sau să scoatem corturile. Teo tindea către refugiu, iar Bogdan și cu mine voiam la cort. Până la urmă am rămas în refugiu, dar spre seară se aglomerase mult prea tare. După câteva discuții în contradictoriu, s-a făcut loc pentru toată lumea… Bref… Mai bine ne-am fi scos corturile… Dar să revenim la povestea frumoasă, după ploaie a apărut un curcubeu superb cu soarele la apus. Bineînțeles că l-am fotografiat și vi-l arăt și vouă. Cu chiu cu vai am supraviețuit nopții în aglomerația din refugiu, astfel încât a doua zi am reușit să plecăm mai devreme, fiindcă aveam rucsacii deja făcuți, nu a trebuit decăt să împachetăm sacul de dormit, frontala și ce mai rămăsese din micul dejun.

Și iată-ne cucerind vârful Viștea Mare (2527m)… Pe urcuș, Teo glumea cu noi îmbărbătându-ne de la spate cu fraza: “hai moșucilor, hai moșucilor…” Odată ajunși am început să pozăm la greu, până ne-am tras sufletul… Aglomerație ca pe autostradă în sezon… Teo s-a oferit să rămână de strajă la rucsaci pentru că dăduse o fugă pe Moldoveanu cu o seară înainte. Așadar am plecat cu Bogdan spre vârful Moldoveanu (2544m) înarmați doar cu aparatele foto. Poteca de Moldoaveanu se desprinde spre sud din cea de creastă și are marcajul punct roșu. Indicatorul ne spune că avem de parcurs 15 minute… pe care i-am parcurs.

Pe vârful Moldoveanu aceeași aglomerație de nedescris, grupuri de turiști străini amestecați cu grupuri de-ai noștri se perindau pe-acolo; cu greu puteai face o fotografie singur, doar cu vârful. Era și un moșulică bulgar îmbrăcat cu niște pantaloni legați cu sfoară și încălțat cu teniși, într-o cămașă de in și-n cap o pălărie… Am rămas șocați de cum era îmbrăcat și locul unde se afla, n-am avut inspirația să-i facem măcar o poză. Grupuri de cehi, unguri, israelieni, polonezi și cercetași de-ai noștri… se tot fâțâiau pe vârf. Era ceva de neimaginat, mie unul nu prea mi-a plăcut aglomerația asta, dar ce să faci, eram în plin sezon… și lumea, ce să vezi, a descoperit muntele… Atunci mi-am promis că voi evita perioada de sezon, cel puțin în zonele populare.

După pozele cu greu făcute, ne-am întors la rucsaci. Teo își clătea ochii pe niște cehoaice sau unguroaice… L-am trezit din visare și am coborât spre vest. Partea a doua aici.

Păcat de cei ce-și bat joc de tot ce-i înconjoară, de natură, de lucruri și de oameni…

Nu mă pot abține să nu arăt oamenilor pentru care încă mai contează bunul simț și rațiunea, câteva poze cu starea cabanei Urlea în 2009.

Multumesc lui Teo pentru unele fotografii.

Nu știu cum mai arată acum însă în 2009 căsuța cu priciuri din stânga cabanei Urlea avea acoperișul găurit pe ici pe colo, tabla flutura în vânt, iar în interior mai erau doar scheletele paturilor într-o încăpere, iar în celelalte nu mai erau decât 2-3 fiare contorsionate și multă mizerie…

Parterul cabanei era devastat, saltelele de la paturile de sus erau aruncate prin fosta bucătărie, iar toate celelalte lucruri care încotro… Mirosul de mucegai și de umezeală putredă persista peste tot atât în cabană cât și la priciuri.

Nici nu am mai urcat la etaj să fac poze, pentru că aproape că îmi dăduseră lacrimile de durere… Singurele locuri rămase cât de cât într-o stare mai bună erau WC-urile.

Mi se rupe sufletul când văd asemenea stricăciuni aduse unor lucruri valoroase, nu numai pentru utilitatea lor, cât și pentru munca depusă de oamenii care au construit-o și prin valoarea de neprețuit, aceea că, poate cândva, vreodată, a salvat viața unui om. Poate că vreun turist însetat sau flămând a ajuns acolo și a găsit un ceai cald sau o bucată de pâine…

Sunt câțiva nefericiți în satul de la poalele muntelui (localitatea Breaza) care îi îndrumă pe turiștii străini să meargă la cabană spunându-le că vor găsi cazare și masă, iar bieții turiști, când ajung și văd starea în care se află cabana, vă dați seama ce e în sufletul lor… sau la gura lor…?

Asta v-o spun deoarece o știu din proprie experiență: un turist neamț care a ajuns a doua zi după noi în jurul prânzului, ne-a povestit că, de jos din Breaza, i s-a spus să meargă fără grijă că este cazare și masă la cabana Urlea. Omul nostru a plecat fără cort, sac de dormit sau mâncare iar când a ajuns, i-a căzut fața… După ce a mâncat un baton de ciocolată, o napolitană și și-a tras sufletul, a fost nevoit să plece înapoi pe traseul pe care a urcat, astfel încât să ajungă la un adăpost până seara… Este chiar omul din prima fotografie din acest articol, stă cu spatele și caută ceva în rucsac.

În treacăt fie spus, în afară de ignoranța proprietarilor (“cică” e proprietate privată, adică, dacă e a cuiva, respectivul poate să-și bată joc de ea după bunul plac…) mai sunt și unii ciobani (la propriu) care îngrijesc de oi și care, poposind în zonă le e mai la îndemână să ia un lemnisor din cabană în loc să facă focul cu uscături din pădure, iar localnicii care merg la cules de afine în cursul săptămânii, își petrec serile la cabană, contribuind uneori, din comoditate, sărăcie sau lene, la dezastru.

În general, ca turist, nu poți avea o părere proastă despre ciobani sau localnici, pentru că îi vezi și interacționezi cu ei foarte puțin, timp în care nu-ți poți face o părere pertinentă despre ei. Îi vezi destul de amărâți, cu problemele și grijile lor, prost îmbrăcați, nespălați, deh… traiesc în mijlocul naturii, sunt prost plătiți și mai degrabă ți se face milă de ei, de aici și părerea bună.

Dar, aproape toți, de exemplu, “vorbesc” foarte urât cu bietele patrupede de pe urma cărora traiesc, majoritatea le și lovesc, la fel se întâmplă și cu măgărușii sau cu caii “din dotare”, nemaivorbind și de câini, lucru cu care nu am fost de acord niciodată. Am văzut odată pe unii, care au încărcat piatră până la refuz într-o căruță trasă de un singur cal, iar apoi au început să lovească bietul animal cu latul unui topor, ca s-o poată trage.

Câtă cruzime să ai să faci asemenea fapte, cât creier îți trebuie ca să-ți dai seama că bietul căluț nu poate să tragă tonele alea de piatră pe un drum nămolit și accidentat…? Și atunci, de ce-aș avea o părere bună despre unii oameni (localnici) pe care-i întâlnesc pe munte?

Degeaba încearcă unii să spună că nu e adevărat, pentru că se știe că sunt cei ce adună fier vechi, de exemplu, care duc la fier vechi de la locomotive sau vapoare, până la tot felul de fiare “găsite” pe munte la o cabană. Aduceți-vă aminte de motorul de elicopter căzut la Podragu, cum a fost în ultimii ani, “devorat” de “magneţi”.

La vechiul refugiu tip vagon de pe vârful Berevoiescu Mare din Făgăraș, acum câțiva ani buni, am găsit tabla din care era construit refugiul, care avea aproape 3 mm, îndoită și ruptă din câteva suduri. Ia spuneți-mi voi, ce credeți, a fost ruptă de turiști sau de “magneţi”?

Este strigător la cer ce se întâmplă… Acum scriu despre asta și poate că, în timp, lucrurile se vor schimba… în bine…

Probabil, că odată cu ridicarea la ceruri a cabanierului, și cabana Urlea a cerut Domnului… să fie lângă cabanier…