Primul meu Făgăraș, primul meu Moldoveanu… Era odată un munte mare care se numea Făgăraș și mai era un tânăr dornic de noi aventuri… Despre mine e vorba, așa eram de entuziasmat încât eram nerăbdător să ajung pe munte. Așa se face că am plecat în iunie 1992, când încă nu se topise toată zăpada. Erau limbi mari de zăpadă pe coaste și pe văi.

Nu îmi amintesc toate detaliile turei în schimb știu că am plecat din Zărnești mergând spre Plaiul Foii pentru a intra în Făgăraș dinspre est. Nu mai știu dacă am luat-o pe firul apei, la fel ca în tura din 1991, sau am mers pe poteca marcată cu bandă roșie . Parcă să zic că am luat-o totuși pe poteca marcată, pentru că am vrut să vedem, Bogdan și cu mine, dacă, și cu cât e mai lung drumul pe potecă, decât cel pe firul apei, adică cât de mult ocolește poteca, față de drumul de-a dreptul.

Până la poteca marcată am făcut un popas peste noapte, la cantonul silvic Rudărița, pentru că pe drumul forestier de la Plaiul Foii spre Făgăraș, ce să vezi, pe malul celălalt al Bârsei Groșetului un ursuleț își potolea setea, după amiază pe la 4… Era negru, nu brun și când ne-a auzit s-a speriat și a intrat în pădure, dar… nici noi nu eram prea bine… am cam tras o sperietură destul de zdravănă, de am ajuns la canton în 15 minute în loc de aproape o oră, întrucât mai aveam încă vreo 4 km de parcurs.

Peste noapte a fost liniște, nu ne-a deranjat nici un urs, a doua zi am plecat pe potecă și am ieșit în golul alpin înainte de vârful Comisul (1883m). Ne-am oprit undeva la un izvor să luăm apă și am plecat mai departe. În câteva ore de mers am ajuns în dreptul vârfurilor Berevoiescu (2300m) și Belia Mare (2295m). Ne-am îndreptat către refugiul de pe platoul de la Berevoiești care era de tipul “vagon” din tablă sudată pe structură de cornier gros. Am oscilat între a pune cortul sau a dormi în refugiu, până la urmă am ales să dormin în refugiu, deoarece se apropia o furtună destul de feroce. Înainte de furtună am apucat să mergem după apă la izvorul dinspre sud-vest la 15 minute de mers (ușor în coborâre).

Mi-aduc aminte că am cam făcut frigul în refugiu peste noapte… ne îmbrăcasem cu tot ce aveam la noi și stăteam pe priciuri amândoi în aceeași poziție, ca să ne încălzim, apoi când voiam să ne întoarcem pe partea cealaltă, ne anunțam, ca să ne întoarcem sincron. Asta și din cauza vântului care bătea nestingherit prin refugiu, pentru că geamul era spart, iar tabla era trasă și întoarsă pe la colțuri. Izolația de fibră de sticlă nu mai era demult iar priciurile erau devastate. Cu greu am găsit unul în care să putem dormi cât de cât.

Atunci mi-am dat seama că ceva e în neregulă cu unii oameni de la munte, încercând să aflu cam ce fel de oameni pot distruge în halul ăsta refugiile. Peste ani mi-am dat seama, e vorba de “magneți”, acei localnici care umblă după fier vechi, de alți localnici care vin vara să culeagă afine sau alte fructe sau plante și nu în ultimul rând, ciobanii care în pelerinajele lor cu oile, uneori mai distrug câte ceva… Bineînțeles că pot fi și unii turiști dar destul de rar, pentru că e puțin probabil ca un turist, căruia se presupune că îi place natura și turele montane, după un efort destul de mare pe care l-a făcut pentru a ajunge acolo, să se apuce să distrugă, când știe că acel refugiu îi oferă un adăpost pe vreme rea și chiar îi poate salva viața. Poate doar dacă se îmbată și începe să fie agitat, dar asta cred că se întâmplă foarte rar.

În fine, am trecut cu bine noaptea în refugiul foarte bine aerisit, iar a doua zi am mai mers preț de câțiva kilometri buni până la Curmătura Zârnei (1923m). Atunci mă gândeam cât de lungi pot fi potecile în Făgăraș, mai ales în partea estică… Până în Curmătura Zârnei, poteca de creastă lasă în drepta vârful Pietrele Popii (2229m), trece prin Curmătura Vladului (2182m), ca apoi să lase în stânga vărful Brătila (2274m) și vârful Ludișoru (2302m). După alți doi kilometri poteca urcă pe vârful Fața Unsă (2246m), ca după o coborâre de 300 și ceva de metri diferență de nivel să ajungă în sfârșit în Curmătura Zârnei. În apropierea vârfului Brătila este o intersecție de trasee montane, dintre care cel dinspre sud face legătura cu masivul Iezer-Păpușa pe marcaj triunghi roșu ce ajunge în vârful Roșu (2469m). Cel dinspre nord coboară pe valea râului Dejanilor în localitatea Dejani tot pe triunghi rosu .

La Curmătura Zârnei ne-am uitat la starea refugiului de tip iglu de fibră de sticlă, dar când am văzut în ce stare jalnică e am pus cortul imediat. Și bine am făcut. Deși noaptea înghețase apa afară, în bălțile de pe potecă, noi am dormit aproape în chiloți, pentru că deși foarte greu, cortul “Făgăraș 2” a fost un cort foarte bun și călduros. Și pe deasupra am avut și saci de dormit de vară, deci subțirei…

A doua zi… senin complet, nici un nor pe cerul albastru ireal. După cafeaua și conserva de dimineață am plecat. Un traseu punct roșu face legătura între Curmătura Zârnei și vârful Moșu (2261m), aflat pe traseul marcat cu triunghi albastru ce urcă de la cabana Urlea și merge paralel cu creasta principală până după vârful Urlea. Acest traseu poate fi folosit ca alternativă dacă vrei să scapi de vârful Urlea când urci de la cabana Urlea spre creastă.

Îmi amintesc cum pe una din muchiile înclinate la aproximativ 45 de grade, pline de zăpadă înghețată, am alunecat cam 100 de metri cu capul înainte, pe spate… Bogdan s-a făcut verde, își făcea calcule cum mă aduce în cârcă, rănit sau mort, până acasă, și mai ales, cum le spune alor mei că am murit, dar… ce să vezi, surpriză… m-am oprit din alunecare înfigându-mi unghiile în zăpada înghețată și punând frână cu mâinile și cu călcâiele. M-am oprit și în câteva minute eram din nou pe potecă. Imediat și-a revenit și Bogdan din “micul” șoc și am mers mai departe cu multă atenție mai ales pe limbile de zăpadă.

După vârful Zârna (2306m) poteca noastră () trece pe sub vârful La Fundul Bindei (2466m), vecin cu vârful Dara (2500m), apoi face dreapta spre vârful Urlea (2474m). Suntem în dreptul Lacului Urlea aflat la aproximativ 2200m. Este și o potecă ce coboară la lac (pe unele hărți apare dungă albastră ), pentru turiștii care înnoptează pe malul lacului. Noi ajungem să ocolim prin stânga vârful Urlea, întâlnindu-ne cu poteca ce coboară de pe vârful Urlea , potecă ce vine din satul Breaza, pe Colții Brezei, Cabana Urlea, vârful Moșu, vârful Urlea.

Trecând de vârful lui Mogoș (2395m) și de vârful La Cheia Bindei (2383m), mai avem foarte puțin până la Fereastra Mare a Sâmbetei (2188m) străjuită de falnicul Colț Bălăceni (2285m), ce are și câteva trasee de alpinism, și de Muchia Slăninei (2268m). După un mic popas în Fereastră, am tras tare să ajungem până spre seară la refugiul Viștea. Avantajul pe această porțiune e că se merge aproape orizontal, cu mici variații de nivel. Repere pe traseu până la refugiul Viștea sunt: Ferastra Mică a Sâmbetei, vârful Gălășescu Mic (2433m), Fereastra Răcorelelor (2297m), vârful Gălășescu Mare (2470m), vârful Gălbenelele (2456m) și vârful Hârtopul Ursului (2461m) de pe care se coboară la refugiul Viștea. Ceea ce am făcut și noi.

Refugiul era construit din cărămidă și beton și avea 8 priciuri. Nu știu dacă acum mai există în forma aceea, dar știu că e destul de solid, pentru că vitregiile vremii sunt destul de cumplite în aceste locuri, vânturi puternice, avalanșe și alte fenomene meteorologice pot duce la distrugerea lui. Spre seară au venit doi băieți dinspre vest. Spuneau că a doua zi trebuie să ajungă acasă în Zărnești. Mi-aduc aminte că tinerii erau încălțați cu teniși și erau îmbrăcați destul de sumar. Nu știu ce s-a întâmplat cu ei dar cred că au ajuns cu bine. Ne-am odihnit foarte bine după efortul făcut, noaptea trecând liniștită cu un cer senin și fără vânt.

A doua zi era ziua cea mare în care urcam în sfârșit, prima dată pe Moldoveanu. Ne-am pregătit rucsacii și restul echipamentului și țuști pe urcușul spre vârful Viștea Mare (2527m). Am făcut vreo oră două până am urcat, dar acolo am lăsat rucsacii și am mers doar cu aparatul foto “Smena 2” până pe vârful Moldoveanu (2544m), spre sud, pe marcajul punct roșu . După pozele obligatorii am luat-o înapoi cu grijă la Spintecătura Moldoveanului, spre Viștea. Am coborât apoi spre vest pe dungă roșie , marcajul de creastă al Făgărașului, spre vârful Ucea Mare (2434m), vârful Corabia (2407m), vârful Podul Giurgiului (2358m) și vârful Tărâța (2414m), ajungând în Șaua Podragului.

De aici am coborât la Cabana Podragu pe triunghi roșu . Negăsind cabana deschisă și terminându-ni-se conservele am găsit oportun să coborâm până la Cabana Turnuri, în speranța că acolo vom găsi ceva de mâncare. După un scurt popas la Cabana Podragu, chiar lângă motorul imens al elicopterului Mi-4 de fabricație rusească căzut la 4 iulie 1963, am plecat spre Cabana Turnuri pe valea Podragului, pârâul ce se formează din Lacul Podragu, se unește cu pârâul Arpașul Mare ce se scurge din Lacul Podrăgel și de pe versanții vestici ai Muchei Podragu și se varsă în Olt, sub denumirea de Arpaș, în localitatea Arpașu de Jos. Tot la Podragu am văzut și resturile elicelor elicopterului, care erau folosite ca spătar la băncuțele de odihnă de la cabană, iar una din ele era folosită ca ghid de captare și scurgere a apei la un izvor.

După câteva ore am ajuns în sfârșit la Cabana Turnuri (1520m) unde, din fericire, am găsit deschis și am comandat supă de cartofi cu pâine… În sfârșit mâncam mâncare adevărată. Rupți în gură de foame și de oboseală am mai comandat încă o supă și ne-am cazat la priciuri. Vreau să vă spun că acolo am mâncat cea mai gustoasă supă de cartofi “ever”! Sau era doar împresia noastră că e bună, pentru că eram lihniți și obosiți, astfel încât am fi mâncat orice cu plăcere… Nu știu, cert e că mi-a rămas întipărită în cap această idee și mai ales acel gust sublim. Am adormit la căldură pentru că hornul sobei trecea pe la etaj, unde erau priciurile. În sfârșit ne odihneam și noi “ca lumea”.

Pentru mine, Făgărașul, a rămas pentru totdeauna muntele meu de suflet, poate pentru că a impus respect și m-a făcut să învăț foarte repede multe din lecțiile pe care le oferă cu generozitate, să-i simt sufletul și să-l iubesc, dincolo de lumea materială.

Edi G.

Următoarea zi a fost cea mai grea din toată tura, deoarece după ce am coborât de pe munte aveam de mers încă vreo 15 kilometri pe drum forestier pe potecă bătătorită care te rupe la picioare, asta și din cauza bocancilor de armată și a ciorapilor care se mai adunau la călcâi, nu mai zic de rucsac, pentru că între timp s-a golit de greutatea conservelor. La un moment dat am lăsat în stânga marcajul triunghi roșu, foarte aproape de Cabana Arpaș (Fata Pădurii 600m), pentru a merge spre orașul Victoria. În scurt timp am aflat că nu are gară, adică nu trece niciun tren pe-acolo, deoarece cea mai apropiată cale ferată e la Ucea, un oraș aflat cu vreo 8 kilometri mai spre nord, pe ruta Sibiu-Făgăraș-Brașov. Am căutat o mașină spre Ucea și am găsit un autobuz de navetiști care ne-a dus aproape de gara din Ucea. Am luat trenul spre Sibiu, deoarece aveam întâlnire cu niște prieteni acolo. Am mai petrecut cu ei un timp prin Sibiu și Sighișoara, după care am venit acasă.

Cu acest articol am terminat seria de “Vremuri…” cu poze vechi pe hârtie, sau diapozitiv, cu amintiri din tinerețe și cu aventuri din timpuri imemoriale. Am mai avut ieșiri pe munte și multe aventuri dar, neavând cu ce să le ilustrez nu le mai scriu, unele dintre ele nici nu sunt demne de un articol. Iar site-ul, după cum vedeți, este vizual, bazat în special pe fotografii. De aceea, poate am să mai amintesc în treacăt despre vreo aventură din tinerețe, dar ocazional, în cadrul unei povești recente. Mulțumesc pentru răbdarea de a citi până la capăt.

Iată-ne din nou la vremea amintirilor… Am găsit câteva poze vechi alb-negru pe care le-am scanat și vi le arăt imediat, dar am întârziat cu povestea deoarece nu-mi mai aduceam aminte exact traseul pe care l-am parcurs. M-am consultat cu Bogdan, amicul meu de munte, și din amintirile lui și ale mele am refăcut traseul și povestea.

Așadar vara anului 1991 ne-a adus din nou împreună pe munte, cu rucsacii cu cadru, cu cortul “Făgăraș 2” ce avea 6 kilograme și jumătate, pe care îl împărțeam în două… unul lua mușamaua și cortul interior, altul lua cele 7 bețe din fier galvanizat și tenda. Era o împărțeală echitabilă…

Pe vremea aceea când plecam pe munte stăteam vreo 2 săptămâni, nu ca acum cel mult câteva zile. Vă imaginați că trebuia să cărăm și mâncare pentru atât de mult timp. Aveam rucsacii de aproximativ 40 de kilograme fiecare, pentru că nici țoalele nu erau mai ușoare. Pulovere din lână, tricouri din bumbac, “bucătăria” cu spirt solid, borcane de sticlă, iar mâncarea o calculam în principiu la două mese mai consistente pe zi și o a treia mai ușoară. Astfel aveam zeci de conserve de fasole cu costiță care erau celebre pe munte în acele vremuri, conserve de pește și de pate de ficat. Supe la plic nu erau, doar fulgi de fasole sau fulgi de cartofi din care încropeai o supă sau un piure. Uneori mai luam ceapă și usturoi, sau ceva legume, dar le terminam destul de repede ca să ne mai ușurăm rucsacul. Alteori luam o cutie mai mare de aluminiu umplută cu carne sau cârnați în untură. Era foarte bună, dar era grea ca la balamuc și odată deschisă riscam să atragă după miros diverse animale sălbatice, chiar dacă o agățam în copac.

Una peste alta eram “tineri și frumoși” și ne plăcea aventura. Nu că nu am fi și acum la fel… Așa că făceam față cu brio tuturor provocărilor, ceea ce facem și acum, sic! În acea vară ne propusesem să facem o tură mai mult pe nemarcate, cu toate astea a fost cam 60% pe poteci marcate și doar 40% pe nemarcate. Aventura a început din Zărnești – Fântâna lui Botorog. Am urcat la Curmătura trecând prin Poiana Zănoaga și am înnoptat la cort la Curmătura . Pe vremea aceea locul de cort nu era pe bani ca acum, nici nu era îngrădit locul de cort și nici nu era amenajată scara de coborâre la locul de cort. Nici pădurea de brazi din fața cabanei nu era atât de mare ca acum. Aveai o perspectivă mai amplă de la cabană spre sud-vest.

A doua zi am urcat pe Vârful Ascuțit (2150m) pe triunghi albastru și am luat-o pe Nordică spre sud , cât am putut de mult. Pe la 8 seara încă nu ajunsesem pe Piscul Baciului (La Om 2238m), implicit la Grind 2, așa că am pus corturile chiar pe creastă, probabil undeva între Vârful Zbirii (2220m) și Vârful La Om. Da, chiar așa, deși pare imposibil, așa a fost. Am găsit o porțiune de creastă cu două poteci una un pic mai sus, alta mai jos cu vreo 10 cm, destul de drepte și am pus cortul de-a lungul crestei. Cuiele le-am înfipt în panta prăpastiei cu atenție să nu plecăm și noi la vale… Chiar glumeam între noi, că să fim atenți când ieșim noaptea să ne ușurăm, chiauni de somn, să nu mergem la “toaletă” în prăpastie. Când scriu aceste rânduri îmi dau seama cât de zăpăciți eram, cât de… cumva inconștienți, dar de o înconștiență pură, drăgălașă, adolescentină. Ne plăcea să experimentăm orice, inclusiv dormitul pe creasta Craiului pe potecă, nu pe un vârf sau la vreun refugiu… aveam aventura în sânge, cum se zice.

Peste noapte ni s-a terminat apa așa că până a doua zi am stat cam pe uscat. De dimineață, după cafea și “micul dejun” am împachetat și am plecat spre Șaua Grindului. Nu-mi amintesc dacă era refugiul sau nu, sau în ce stare era, însă acolo am întâlnit câțiva tineri care ne-au dat o gură de apă, suficientă pentru coborârea pe la Lanțuri până la refugiul Șpirlea , unde știam că e izvor și că ne putem face plinul la apă.

Am făcut un mic popas la Șpirlea, unde am găsit o tabără a unor copii din Zărnești care se chinuiau să aprindă focul sub îndrumarea unui profesor. După câteva zeci de minute de așteptare în care ne distram copios pentru că “lemnele nu ard”, Bogdan s-a hotărât să-i ajute. În câteva minute, ca printr-o magie, lemnele ardeau de mama focului, fără probleme. Noi am scos de prin rucsaci câte ceva de-ale gurii apoi am mers după apă. După ce ne-am potolit foamea și setea am plecat ușor spre Făgăraș prin Plaiul Foii, Bârsa Groșetului, Ruderița . Nimerisem o zi de sâmbătă sau duminică când pe firul apei (Bârsa Groșetului) erau numai mașini, corturi și grătare. Fiecare cu muzica și mirosul lui… Am mers cât mai mult pe firul apei, până ne-am îndepărtat suficient de mult de ultima mașina cu muzică, cort și grătar și ne-am instalat cortul pentru noapte. Locul era atât de frumos, de primitor și liniștit încât am stat și a doua zi să ne adunăm forțele pentru restul aventurii.

Apoi am plecat spre Făgăraș însă nu pe poteca marcată (,) ci pe firul apei care ne-a scos în Vârful Comisul (1883m), ocolind prin dreapta vârfurile Lerescu Mic (1503m) și Lerescu Mare (1680m). De acolo am mers pe cuba de nivel de aproximativ 1800m trecând pe lângă două stâni, spre Muntele Luțele Mici. Nefiind traseu marcat am cam bâjbâit prin pădure dar până la urmă ne-am orientat bine. Aveam harta Făgărașului aceea atașată de cărticica “Munții Noștri”. Am înnoptat undeva în pădure pe niște smocuri mari de iarbă, printre care ne șerpuiam ca să putem dormi. Aici în pădure ne-a prins și ploaia, așa că am fost nevoiți să mai stăm o zi mohorâtă, cu ploaie ca de toamnă, o zi pe care am petrecut-o jucând cărți, tabinet, popa prostu sau șeptică. Am încercat și whist dar nu prea mergea în doi…

Următoarea zi părea mai prietenoasă din punct de vedere al vremii așa că am strâns și am plecat pe Valea Luțelor spre coada lacului Pecineagu. Pe la prânz traversam Dâmbovița la intrarea în lacul Pecineagu. Am mai mers pe partea dreaptă a lacului vreo doi kilometri și am găsit o pajiște perfectă pentru pus cortul. Am mai stat o zi sau două pe malul lacului Pecineagu, până ni s-a terminat mâncarea, apoi am plecat. Țin minte că la ultima masă mâncam pâine cu ceapă… După baraj am continuat pe firul Dâmboviței spre Cabana Cascoe (Cascuie). Întrebând o bătrânică localnic unde e cabana, ne-a răspuns: “E colea de vale, maică!” Și… am mers “colea de vale” de ne-au sărit pingelele de la bocanci… nu se mai termina odată “colea-ul de vale”…

Am ajuns la Cabana Cascoe de unde ne-a luat un autobuz cu muncitorii de la baraj care plecau acasă pentru weekend, deoarece era vineri. Am mers cu autobuzul prăfuit până la Câmpulung Muscel și de acolo cu trenul până acasă. O aventură a tinereții petrecută cu foarte mulți ani în urmă (vreo 28) ce a lăsat amintiri frumoase pe care încerc, și pe această cale a blog-ului, să le fac nepieritoare.

Vârful Ucișoara (2390m), vârful Ucea Mare (2434m), vârfurile Corabia (2406m), Podul Giurgiului (2358m), Tărâța (2414m) și Podragu (2462m) au rămas în urmă. Am făcut câteva poze din șaua Podragului spre cabană. Ne-am oprit pentru înnoptare la lacul Podul Giurgiului, străjuit spre nord de vârful Podragu. Lacul Podul Giurgiului este pe partea sudică a Făgărașului, ca într-o găleată. N-ai semnal la telefon și e o liniște deranjată doar de turiști sau de mioare. Ne-a plăcut locul… Lacul mai avea încă porțiuni cu zăpadă. Spre est se vedea trapezul inconfundabil Viștea-Moldoveanu cu deja celebra crăpătură. Doi tineri din străinătate au ajuns odată cu noi la lac și de cum l-au văzut s-au dezbrăcat și au sărit în el. Nici n-au intrat bine că în două secunde erau înapoi pe mal, probabil din cauza apei prea reci, iar ei prea încinși de pe drum… mă mir că n-a crăpat vreunul…

După ce am aranjat corturile am pregătit cate ceva de-ale gurii. Am mai stat la taclale cu un gâtuleț de țuică. Teo își pusese cortul mult mai sus pe poteca spre vârful Mircii. Avea o vedere de ansamblu asupra lacului… Bogdan era în convalescență după operația de apendicită și se cam resimțea după efortul depus. Ne gândeam să mai rămânem încă o zi să ne refacem. Plecasem cu gândul să mergem relaxați, nu ne grăbea nimeni, aveam timp berechet la dispoziție. A trecut și noaptea asta în liniște și pace. De dimineață, la micul dejun, încă mai discutam despre plecare. Până la urmă Teo s-a hotărât să plece, iar eu și Bogdan am hotărât să mai rămânem o zi. Cum mâncam noi liniștiți, dintr-o dată, Teo ne spune să-i dăm și lui ceva de mâncare, să-i ajungă până venim noi a doua zi, că el are doar supe la plic și ceaiuri. Ne miram noi de ce aveam rucsacii așa grei, (“hai moșucilor, hai moșucilor”).

Restul zilei a trecut pe nesimțite, am dormit, am mai stat să admirăm peisajul, ne-am mai plimbat prin împrejurimi, am făcut multe poze, toate într-o liniște deplină. După amiază, o turmă de mioare cu ciobani și câini a traversat locul de campare, ronțăind la iarbă, iar noi le-am pozat și filmat. O zi superbă cu o seară la fel, în care am reușit să ne odihnim pentru continuarea drumeției. Și iată că a venit și ziua următoare în care după micul dejun și cafea, ne-am strâns corturile și am plecat spre lacul Capra. Am trecut de vârful Mircii (2470m), vârful Arpașul Mare (2468m), Monumentul Nerlinger, care are povestea lui tristă. Până la Monumentul Nerlinger ne-am întâlnit pe potecă cu un fost coleg de serviciu, despre care nici nu știam că e montaniard. Ne-am îmbrățișat și am făcut un mic popas să schimbăm impresii… Toți eram cu aparatele foto atârnate de gât, însă niciunul n-a fost inspirat să imortalizeze momentul. Noroc cu cineva din gașca lui Mircea L., care a făcut vreo două poze cu noi pe creasta Făgărașului. Chiar ne gândeam, după ce ne-am despărțit, că ne întâlnim (mai des) pe munte decât în București… Oricum, bucuria revederii mai ales în asemenea condiții a fost mare și merita amintită aici.

Am continuat cărarea de creastă ocolind prin dreapta vârful Arpașul Mic (2460m) și iată-ne ajunși “La Trei Pași de Moarte”. Da, așa-i spune unei porțiuni de câteva zeci de metri de potecă de creastă, ce are un grad destul de ridicat de dificultate. Există și varianta de ocolire prin valea dinspre nord, însă durează, deoarece trebuie să cobori o diferență de nivel de peste 200m ca apoi să urci din nou pe creastă. Am ales varianta “grea” sau rapidă și am înfruntat destinul. Totul a decurs bine, iar la capătul porțiunii ne aștepta “premiul”: Fereastra Zmeilor, o formațiune de stâncă asemănătoare cu o arcadă. Pe care am pozat-o. Am luat și o mică pauză de respiro în care ne-am mai aranjat după aventura celor “trei pași de moarte”…

Vârtopelul (2385m) ne aștepta să-i trecem pe la poale ca apoi să-l urcăm până aproape de vârf. Ceea ce am și făcut, însă limbi de zăpadă încă persistente în iulie ne-au îngreunat puțin drumul. Dar a fost bine până la urmă, mai grea a fost coborârea la lacul Capra (2230m) din cauză că e destul de abruptă iar noi destul de obosiți. Aici ne aștepta Teo, care deja se împrietenise cu toți turiștii. Ne-am aranjat corturile, am schimbat impresii și am petrecut după amiaza și seara făcând poze. Am făcut și câteva poze de noapte cu expunere lungă care au ieșit foarte de bine.

De dimineață, după cafea și câteva înghițituri de păpică, am urcat doar cu rucsacii de tură pe Vânătarea lui Buteanu (2507m), ce se află aproximativ la jumătatea masivului Făgăraș. Dacă ai noroc de vreme bună, poți vedea toată creasta spre est și spre vest destul de bine, recunoscând toate vârfurile importante. Am făcut iarăși multe poze, din care vă arăt câteva.

La coborâre, nori negri se adunau înspăimântători spre sud. Deh, Făgărașul… așa adună el norii mereu… Până am ajuns la corturi și le-am strâns, deja se înnourase bine, iar frontul se apropia din ce în ce mai mult de noi, așa că am hotărât să coborâm la Bâlea și să purcedem spre casă. Poteca spre Bâlea era la fel de aglomerată, în ambele sensuri, cu tot felul de “turiști” care mai de care, cu echipament neadecvat muntelui. Noi (și nu numai noi) îi numim “pantofari”; și iar mi-am adus aminte că nu mai vreau pe munte în plin sezon. Ne-am orientat către telecabină pentru a ajunge la Bâlea Cascadă. Am fâcut câteva poze din telecabină, apoi ne-am pregătit pentru aventura vieții de montaniard: autostopul. Trebuia să ajungem la păstrăvăria Sâmbăta, unde ne lăsasem mașina.

Cu autostopul, drumul a avut trei aventuri… În prima dintre ele, abia după două ore de făcut autostopul, ne-a luat un bucureștean, care ne-a povestit că și el a fost în situația asta și nu-l lua nimeni, așa că ne înțelege și vrea să ne ajute, doar că o ia spre Sibiu și ne va lăsa un pic mai jos de Cârțișoara, la DN1 (E68 Sibiu-Brașov). I-am mulțumit frumos pentru gest, mai ales pentru că n-a vrut să ne ia bani. După câteva zeci de minute de autostop pe DN1, ne-a luat un nene binevoitor ce se ducea la Brașov, așa că ne-a lăsat la intrarea în Sâmbăta de Jos. Aici, după alte câteva zeci de minute de așteptare, ne-a luat un autobuz cu pelerini, ce mergeau la Mânăstirea Sâmbăta să se roage. L-am mulțumit pelerinilor și șoferului pentru bunătatea de care au dat dovadă, apoi am coborât. În sfârșit eram în mașina noastră pe drumul spre casă.

Aventură nene, nu glumă, amintirile persistă și azi. Ne-am bucurat de fiecare clipă și ne-am simțit bine. Au fost și momente mai dificile însă le-am trecut cu bine. Emoția fiecărei ieșiri pe munte nu se poate compara sau expune în cuvinte. Iubesc Făgărașul cum iubesc pădurea și fiecare colț de natură. Știu că și el mă iubește, mi-a dovedit-o de atâtea ori! Mulțumesc, Făgăraș drag! Ai locul tău de cinste în inima mea.

Le mulțumesc mult lui Teo și lui Bogdan pentru unele dintre poze. Partea I aici.

S-a mai terminat o tură de câteva zile de relaxare în Făgăraș. Vremea frumoasă și amici de munte m-au însoțit într-o aventură de neuitat. Plecat-am doi din București să-l luăm pe-al treilea din Ploiești într-o dimineață superbă de iulie. Știind că venim, și având tot timpul de pregătire (drumul București-Ploiești, aproximativ o oră), Teo tot a reușit să întârzie vreo jumătate de oră până să coboare. Parcă era o prințesă ce se lăsa așteptată… Spre prânz ajunsesem deja la păstrăvăria din localitatea Sâmbăta, una din porțile de intrare în masivul Făgăraș. Aici am lăsat mașina și ne-am pregătit bagajele destul de grele. Am împărțit țuica, erau câte două jumătăți de căciulă. Teo a zis că nu bea… deh baiat cuminte. Nicio problemă, las’ că bem noi, așa că am luat una eu și una Bogdan. Am plecat ușurel spre cabana Sâmbăta pe triunghi roșu, amintindu-mi atât de plimbarea din 2007 cu iubita mea dragă, cât și de multe alte ture Făgărășene.

	Mânăstirea Sâmbăta – Cabana Sâmbăta – Fereastra Mare a Sâmbetei
	Creasta Făgărașului până la Lacul Capra
	Vârful Viștea Mare – Vârful Moldoveanu – 15 minute spre sud
	Lacul Capra – Vârful Vânătarea lui Buteanu
	Coborâre Lacul Capra – Bâlea Lac

Am poposit spre după amiază, ca băieții veseli (aveam niște fețe de intelectuali sobri) la cabana Sâmbăta (1401m) unde ne-am luat și trei paturi, de lene să nu mai desfacem corturile. Am petrecut seara cu ochii spre Fereastra Mare a Sâmbetei (2188m) străjuită de Coltul Bălăceni (2285m) în stânga și de Muchia Slăninei (2268m) în dreapta, dar și cu nerăbdarea de a urca pe creastă. Evident că nu a lipsit gâtul de țuică și berea rece. Plecasem într-o tură de relaxare totală, liniștiți, nu ne grăbea nimeni… voiam să savurăm muntele pe-ndelete. Așa că a doua zi nu am avut altceva de făcut decât să urcăm în creastă și să ne oprim în Fereastra Mică a Sâmbetei (2196m). Am mers atât de puțin pentru că pe creastă, în șaua din Fereastra Sâmbetei se pusese ceața, iar noi voiam să facem poze. Pe urcuș ne-am oprit să facem un ceai. Ne era tare dor de gustul ceaiului de cimbrișor, pe care l-am adunat de pe potecă. La masa de seară, din Fereastra Mică, i-am invitat pe amicii de tură, la mine în cort. Ne-am delectat cu un gât de țuică și am pus de mâncare. Teolică a supt aprig din sticla de țuică, deși zicea că e băiat cuminte…

A treia zi, chiar de Sf. Ilie am plecat spre vest pe marcajul de creastă dungă roșie parcurgând toate vârfurile până la refugiul Viștea Mare (2320m). Am făcut și câteva popasuri printre vârfurile Gălășescu Mic (2398m), nu mai știu dacă ne-am oprit în Fereastra Răcorele (2297m), apoi pe Vf. Gălășescu Mare (2470m) și Vf. Galbenele (2436m) ca apoi să trecem de Vf. Hârtopul Ursului (2454m) până la refugiul Viștea Mare. Traseul e destul de ușor mergând doar pe curbă de nivel cu mici suișuri și coborâșuri lejere.

Am făcut multe poze spre amintirea clipelor petrecute pe creasta Făgărașului, că doar e muntele meu de suflet.

Făgărașul, a rămas pentru totdeauna muntele meu de suflet, poate pentru că a impus respect și m-a făcut să învăț foarte repede multe din lecțiile pe care le oferă cu generozitate, să-i simt sufletul și să-l iubesc, dincolo de lumea materială.

Edi G.

După amiază, la refugiul Viștea se pusese pe o ploaie repezită de vară. Ajunsesem destul de devreme și încă nu ne hotărâsem dacă să dormim în refugiu sau să scoatem corturile. Teo tindea către refugiu, iar Bogdan și cu mine voiam la cort. Până la urmă am rămas în refugiu, dar spre seară se aglomerase mult prea tare. După câteva discuții în contradictoriu, s-a făcut loc pentru toată lumea… Bref… Mai bine ne-am fi scos corturile… Dar să revenim la povestea frumoasă, după ploaie a apărut un curcubeu superb cu soarele la apus. Bineînțeles că l-am fotografiat și vi-l arăt și vouă. Cu chiu cu vai am supraviețuit nopții în aglomerația din refugiu, astfel încât a doua zi am reușit să plecăm mai devreme, fiindcă aveam rucsacii deja făcuți, nu a trebuit decăt să împachetăm sacul de dormit, frontala și ce mai rămăsese din micul dejun.

Și iată-ne cucerind vârful Viștea Mare (2527m)… Pe urcuș, Teo glumea cu noi îmbărbătându-ne de la spate cu fraza: “hai moșucilor, hai moșucilor…” Odată ajunși am început să pozăm la greu, până ne-am tras sufletul… Aglomerație ca pe autostradă în sezon… Teo s-a oferit să rămână de strajă la rucsaci pentru că dăduse o fugă pe Moldoveanu cu o seară înainte. Așadar am plecat cu Bogdan spre vârful Moldoveanu (2544m) înarmați doar cu aparatele foto. Poteca de Moldoaveanu se desprinde spre sud din cea de creastă și are marcajul punct roșu. Indicatorul ne spune că avem de parcurs 15 minute… pe care i-am parcurs.

Pe vârful Moldoveanu aceeași aglomerație de nedescris, grupuri de turiști străini amestecați cu grupuri de-ai noștri se perindau pe-acolo; cu greu puteai face o fotografie singur, doar cu vârful. Era și un moșulică bulgar îmbrăcat cu niște pantaloni legați cu sfoară și încălțat cu teniși, într-o cămașă de in și-n cap o pălărie… Am rămas șocați de cum era îmbrăcat și locul unde se afla, n-am avut inspirația să-i facem măcar o poză. Grupuri de cehi, unguri, israelieni, polonezi și cercetași de-ai noștri… se tot fâțâiau pe vârf. Era ceva de neimaginat, mie unul nu prea mi-a plăcut aglomerația asta, dar ce să faci, eram în plin sezon… și lumea, ce să vezi, a descoperit muntele… Atunci mi-am promis că voi evita perioada de sezon, cel puțin în zonele populare.

După pozele cu greu făcute, ne-am întors la rucsaci. Teo își clătea ochii pe niște cehoaice sau unguroaice… L-am trezit din visare și am coborât spre vest. Partea a doua aici.

Mi-aduc aminte cu nostalgie de acei ani ai tinereții când mergeam fără griji și probleme pe unde ne tăia capul… Ne trezeam într-o dimineață oarecare cu gândul: “Hai pe munte” și într-o oră-două eram deja la gară și ne urcam în tren… Aproape la fel s-a întâmplat și într-o vară din anii 2000 (nu mai țin bine minte dacă era în 2001 sau 2002).

Am sunat 2 amici despre care știam că sunt dispuși să meargă pe munte aproape tot timpul – Irina și Edi; și fiind vacanță am și plecat. Voiam să intrăm în Făgăraș prin vest așa că am plecat spre Râmnicu Vâlcea. Acolo ne-am întâlnit cu un amic al Irinei care ne-a întâmpinat la gară și ne-a urat “tură ușoară”.

Ooo, dar prin câte peripeții am trecut până să ajungem pe cărarea spre Suru… Am așteptat câteva ore în gară, un alt tren care mergea pe Valea Oltului. Între timp, ne gândeam că poate fentăm atâta așteptare cu vreun microbuz, ceea ce am și făcut, dar ghinion… microbuzul făcuse pană în Călimănești. Din locul unde a făcut pană până la gara din Călimănești erau vreo 3 km așa că, să ne fi văzut cum alergam cu rucsacii în spinare prin Călimănești ca să prindem trenul ce urma să ne lase în halta nod de cale ferată Podul Olt.

Am avut noroc și am prins acel tren dar până la Sebeșul de Sus mai era cale lungă… Din Podul-Olt, dintre toate mașinile ce “nu” treceau pe-acolo am avut șansa să ne ia o… căruță… ce ne-a dus cu viteza luminii stinse, vă dați seama, doar până la drumul de intrare spre Sebeșul de Sus. Norocul nostru a fost, că vara, ziua e mai lungă iar soarele apune destul de târziu…

Aici am stat câteva zeci de minute bune până să treacă pe acolo vreo mașină sau alt mijloc de transport, dar într-un târziu ne-am suit în bena unei basculante care ne-a dus până în Sebeșul de Sus. Eram deja pe cărare spre Suru…

Am urcat cât am putut de mult în seara aceea iar pe la 9 am găsit un luminiș unde ne-am așezat tabăra. Fusese o zi de pomină…

Dis de dimineață soarele își făcea deja de cap printre brazii din apropierea corturilor facând să dispară roua așternută peste noapte. Ne-am trezit. În două ore eram deja pe potecă urcând voioși spre refugiul Suru. Aici am aflat câteva povești despre fosta cabană care arsese. Acum aflu de pe net că s-a construit o cabană nouă. Sper să ajung s-o văd cândva.

Am facut un popas pentru masă și într-o ora eram deja pe traseu spre Șaua Surului (2110m). Spre dupa-amiază am ajuns și ne-am așezat corturile lângă alte câteva. Vremea buna ne-a ajutat, deși noaptea era destul de frig. Pe vremea aceea aveam saci de dormit de vară, iar cortul meu, încă era un “Făgăraș 2”. Foarte bun în condiții de frig.

A doua zi am mers până la Cabana Negoiu. Din pacate, în seara aceea, amicul meu Edi a băut câteva căni de coniac în plus cumpărate de la cabană. I s-au împleticit picioarele printre ancorele cortului meu și a căzut fix peste el. L-a făcut ferfeniță… Și era un cort destul de bun pentru acele vremuri (avea 6,4 kg!).

În noaptea aceea am dormit aproape sub cerul liber care se vedea (romantic – sic) printre rupturile cortului. Ce-i drept m-am cam suparat pe Edi atunci, dar acum, după atâția ani îmi amintesc cu nostalgie și cu zâmbetul pe buze, de acele întâmplări. Bineînțeles că l-am iertat pe Edi în urmă cu mulți ani, însa am rămas fără cortul acela la care țineam foarte mult. De ce? Pentru că a doua zi de dimineață, de supărare că nu pot continua tura, am coborat împreună cu Irina prin cariera de marmură din Porumbacu de Sus, lăsând cortul “cadou” muncitorilor de acolo. Am avut noroc cu o basculantă ce transporta marmură că ne-a luat până la Porumbacu de Sus, pentru că dumul este foarte lung (aproximativ 30 de km).

Nu mai știu cum am ajuns acasă, cert e că tura, deși începuse promițător, s-a terminat destul de neplăcut pentru mine. Edi rămase pe creastă și a continuat de unul singur. Nu știu pe unde a luat-o sau ce-a mai făcut pentru că nu am mai vorbit cu el de-atunci. Auzisem că a plecat în Italia… Edi, dacă vezi cumva aceste rânduri dă un semn, te rog!

Aceasta a fost o tură de pomină… scurtă… și… neterminată. Poate o voi termina cândva, cine știe…

Păcat de cei ce-și bat joc de tot ce-i înconjoară, de natură, de lucruri și de oameni…

Nu mă pot abține să nu arăt oamenilor pentru care încă mai contează bunul simț și rațiunea, câteva poze cu starea cabanei Urlea în 2009.

Multumesc lui Teo pentru unele fotografii.

Nu știu cum mai arată acum însă în 2009 căsuța cu priciuri din stânga cabanei Urlea avea acoperișul găurit pe ici pe colo, tabla flutura în vânt, iar în interior mai erau doar scheletele paturilor într-o încăpere, iar în celelalte nu mai erau decât 2-3 fiare contorsionate și multă mizerie…

Parterul cabanei era devastat, saltelele de la paturile de sus erau aruncate prin fosta bucătărie, iar toate celelalte lucruri care încotro… Mirosul de mucegai și de umezeală putredă persista peste tot atât în cabană cât și la priciuri.

Nici nu am mai urcat la etaj să fac poze, pentru că aproape că îmi dăduseră lacrimile de durere… Singurele locuri rămase cât de cât într-o stare mai bună erau WC-urile.

Mi se rupe sufletul când văd asemenea stricăciuni aduse unor lucruri valoroase, nu numai pentru utilitatea lor, cât și pentru munca depusă de oamenii care au construit-o și prin valoarea de neprețuit, aceea că, poate cândva, vreodată, a salvat viața unui om. Poate că vreun turist însetat sau flămând a ajuns acolo și a găsit un ceai cald sau o bucată de pâine…

Sunt câțiva nefericiți în satul de la poalele muntelui (localitatea Breaza) care îi îndrumă pe turiștii străini să meargă la cabană spunându-le că vor găsi cazare și masă, iar bieții turiști, când ajung și văd starea în care se află cabana, vă dați seama ce e în sufletul lor… sau la gura lor…?

Asta v-o spun deoarece o știu din proprie experiență: un turist neamț care a ajuns a doua zi după noi în jurul prânzului, ne-a povestit că, de jos din Breaza, i s-a spus să meargă fără grijă că este cazare și masă la cabana Urlea. Omul nostru a plecat fără cort, sac de dormit sau mâncare iar când a ajuns, i-a căzut fața… După ce a mâncat un baton de ciocolată, o napolitană și și-a tras sufletul, a fost nevoit să plece înapoi pe traseul pe care a urcat, astfel încât să ajungă la un adăpost până seara… Este chiar omul din prima fotografie din acest articol, stă cu spatele și caută ceva în rucsac.

În treacăt fie spus, în afară de ignoranța proprietarilor (“cică” e proprietate privată, adică, dacă e a cuiva, respectivul poate să-și bată joc de ea după bunul plac…) mai sunt și unii ciobani (la propriu) care îngrijesc de oi și care, poposind în zonă le e mai la îndemână să ia un lemnisor din cabană în loc să facă focul cu uscături din pădure, iar localnicii care merg la cules de afine în cursul săptămânii, își petrec serile la cabană, contribuind uneori, din comoditate, sărăcie sau lene, la dezastru.

În general, ca turist, nu poți avea o părere proastă despre ciobani sau localnici, pentru că îi vezi și interacționezi cu ei foarte puțin, timp în care nu-ți poți face o părere pertinentă despre ei. Îi vezi destul de amărâți, cu problemele și grijile lor, prost îmbrăcați, nespălați, deh… traiesc în mijlocul naturii, sunt prost plătiți și mai degrabă ți se face milă de ei, de aici și părerea bună.

Dar, aproape toți, de exemplu, “vorbesc” foarte urât cu bietele patrupede de pe urma cărora traiesc, majoritatea le și lovesc, la fel se întâmplă și cu măgărușii sau cu caii “din dotare”, nemaivorbind și de câini, lucru cu care nu am fost de acord niciodată. Am văzut odată pe unii, care au încărcat piatră până la refuz într-o căruță trasă de un singur cal, iar apoi au început să lovească bietul animal cu latul unui topor, ca s-o poată trage.

Câtă cruzime să ai să faci asemenea fapte, cât creier îți trebuie ca să-ți dai seama că bietul căluț nu poate să tragă tonele alea de piatră pe un drum nămolit și accidentat…? Și atunci, de ce-aș avea o părere bună despre unii oameni (localnici) pe care-i întâlnesc pe munte?

Degeaba încearcă unii să spună că nu e adevărat, pentru că se știe că sunt cei ce adună fier vechi, de exemplu, care duc la fier vechi de la locomotive sau vapoare, până la tot felul de fiare “găsite” pe munte la o cabană. Aduceți-vă aminte de motorul de elicopter căzut la Podragu, cum a fost în ultimii ani, “devorat” de “magneţi”.

La vechiul refugiu tip vagon de pe vârful Berevoiescu Mare din Făgăraș, acum câțiva ani buni, am găsit tabla din care era construit refugiul, care avea aproape 3 mm, îndoită și ruptă din câteva suduri. Ia spuneți-mi voi, ce credeți, a fost ruptă de turiști sau de “magneţi”?

Este strigător la cer ce se întâmplă… Acum scriu despre asta și poate că, în timp, lucrurile se vor schimba… în bine…

Probabil, că odată cu ridicarea la ceruri a cabanierului, și cabana Urlea a cerut Domnului… să fie lângă cabanier…

În dimineața următoare… surpriză… M-am trezit cu chef nebun de aventuri pe munte… Mă odihnisem foarte bine și i-am dat lui Teo vestea cea bună. Vom continua călătoria. Bineînțeles că s-a bucurat și am plecat încrezători mai departe după cafeluță și după ce ne-am asigurat că am umplut toate bidoanele “full” cu APĂ :).

Prima parte a poveștii o puteți citi aici: Făgăraș – Urlea 2009 (1).

	Localitatea Breaza – Colții Brezei – Cabana Urlea
	Cabana Urlea – Vf. Moșu – Piscul Somnului – Vf. Urlea – Traseul de creastă
	Vf. Urlea – Vf. Mogoș – Vf. Cheia Bândei – Colțul Bălăceni – Fereastra Mare
	Fereastra Mare a Sâmbetei – Cabana Sâmbăta – Hotel Floarea Reginei

Vremea ținea cu noi așa că am urcat spre creasta Făgărașului. Drumul urca agale prin pădurea de brazi, spre sud-vest-vest. La un moment dat se termină și jnepenisul și ieșim în golul alpin. Ultimele poze cu cabana Urlea, le facem într-o mică “pauză de dulciuri”.

Multumesc Teo pentru fotografiile făcute de tine.

Ici și colo câte o tufă de afine sau de zmeură ne oferă fructele lor proaspete. Drumul continuă pe culmea Muşuleața aproximativ paralel cu creasta principală (cea care trece prin Curmătura Zârnei – refugiul Zârna) și se unește cu aceasta imediat după vârful Urlea (2474m).

Însă până acolo mai e…

Între timp cerul se umple de nori, ceața se ridică pe versantul nordic. Mergem pe o potecă apropiată din ce în ce mai mult de un grup de stânci, cu pereți drepți, pe care se poate face alpinism. Teo mi-a povestit că s-a cățărat pe acei pereți cu ani în urmă.

Poteca traversează ușor spre sud, ocolind vf. Moșului (2273m) mai urcă puțin și ajunge la aproximativ 2300m. În stânga vedem lacul Urlea, iar în dreapta lacului (spre vest) se înalță semeț vârful Dara (2501m, 2506m – Hartopul Darei, 300m mai spre sud). Spre nord, chiar în fața potecii noastre vedem vârful Urlea (2474m) cu alt pisc mai mic la poalele lui.

Acest vârf mai mic se numește Piscul Somnului și a fost locul ideal pentru campare, în mare grabă, deoarece o ploaie destul de puternică ne-a cam prins din urmă. Dupa ce ne-am așezat cât de cât, scuturându-ne de ploaie, un ceai fierbinte a fost binevenit. Am mâncat, fiecare în cortul lui, am tras un pui de somn (deh… Piscul Somnului) și după vreo 2 ore, când ploaia s-a oprit pentru vreo jumătate de oră, am ieșit la pozat…

Norii destul de groși și ceața plimbându-se ca la ea acasă, nu prea ne-au lăsat să facem cine știe ce poze, iar ploaia ne-a băgat destul de repede înapoi în cort. Așa că, pe o vreme ca asta nu-ți rămâne decât să dormi. După o scurtă vizită fiecare în cortul celuilalt pentru poze cu fisheye-ul, ne-am băgat la săculețul de dormit și nu ne-am trezit decât pentru nevoi.

A doua zi, am prins o scurtă perioadă de vânt fără ploaie ca să se zvânte corturile de apă, am împachetat și am continuat drumul spre vest fix peste vârful Urlea. La coborâre, un grup de turiști ucraineni, cam la vârsta a doua – a treia, urcau vârful Urlea fără rucsaci, pentru palmares și poze. Noi am continuat spre vest trecând de vârful lui Mogoş (2395m), Cheia Bindei (2383m) și vf. Colţul Bălăceni (2285m) coborând în Fereastra Mare a Sâmbetei (2268m).

După un scurt popas, am hotărât să coborâm în special din cauza vremii nefavorabile care nu dădea semne de ameliorare. Am fi vrut să ajungem pe Moldoveanu dar vremea se încăpățâna să fie ploioasă. Turna cu găleata iar noi am luat-o pe poteca spre cabana Sâmbăta. După-amiază am băut o berică rece și ne-am petrecut făcând poze și povestind diverse.

Ploaia se oprise, aici la 1400m era mult mai senin decât pe creastă. Câteva raze de soare chiar își făcuseră timid apariția. Cam așa se termină aventura din Făgăraș – 2009 cu Teo.

Demn de povestit este faptul că la coborare, aproape de păstrăvărie, pe la 6 seara, un mic grup de 3 persoane, doua femei și un bărbat, probabil foarte credincios, voiau să urce până la cabana Sâmbăta, mai precis la chilia părintelui Arsenie Boca. Total neechipați, cu sacose de mână și cu umbrelă, în papuci și fără lanternă dar și cu dorința să se întoarcă până seara, au avut totuși noroc cu noi.

Le-am povestit că, la cum sunt “echipați” vor ajunge la cabană, în cel mai fericit caz, în jurul orei 9 seara. Dacă ar mai fi stat vreo jumătate de ora la chilie, (pentru ritualuri, rugăciuni), s-ar fi întors în plină noapte, prin padure, fără lumină.

Eu cred că le-am facut un bine, întorcându-i din drum. Chiar dacă i-ar fi călăuzit vre-un înger păzitor… dar… cine sunt eu să-i judec pe oameni…

O… ce tură… A trecut ceva vreme de când am fost în această tură, dar amintirile și emoțiile mă încearcă la fel de puternic. Prin ce-am trecut, nu pot să explic în cuvinte simple… a fost o experiență extraordinară pe care o voi povesti în rândurile ce urmează.

Iată-mă în concediu cu gândul la o tura pe munte. Cu cine să merg? Bogdan, proaspat operat, în convalescență, bineînțeles că nu era disponibil. Așadar, m-am gândit mai bine și mi-a venit ideea. Ia să-l sun eu pe Teo, fost coleg de serviciu, bun amic, despre care știam că se duce pe munte. Nu ne mai auzisem cam de multișor și mi-am zis că venise momentul să-i aud vocea. Nici n-a stat pe gânduri și a acceptat, deoarece este un iubitor de munte ca și mine.

Multumesc Teo pentru fotografiile făcute de tine.

A doua zi, eram deja la Ploiești cu rucsacul în portbagaj și cu Teo pe scaunul din dreapta. După o scurtă vizită la un hipermarket pentru proviziile de mâncare am plecat întins spre Brașov cu gândul să intrăm în masiv dinspre nord, prin dreptul vârfului și cabanei Urlea. Pe drum am oprit în Comarnic să luăm câteva lipii deoarece intră mai bine în rucsac, nu ocupă prea mult loc și țin destul de bine.

De la Predeal am făcut stânga, pe drumul spre Zărnești prin Tohanul Nou. După Șinca Nouă, am făcut stânga, chiar pe drumul de sub munte. Deși nu e atât de bun calitativ, ne-am bucurat că mergem pe el pentru că eram mai aproape de muntele nostru drag. După alți câțiva kilometri am văzut indicatorul de stânga spre localitatea Breaza, știind de pe hartă că de acolo pleacă trei trasee spre cabana Urlea.

Unul ocolește Colții Brezei prin stânga, al doilea merge aproximativ pe curba de nivel urcând ușor prin dreapta Colților Brezei, iar al treilea urmează, mult mai prin dreapta, valea Brezcioarei, iar apoi, urcă pieptiș spre stânga, ajungând să se intersecteze cu traseul al doilea, care după încă vreo oră de mers, ajunge, într-un final, la cabana Urlea.

În Breaza, oamenii sunt liniștiți, curați, ospitalieri, deh… oameni de la munte… Am mers până la marginea dinspre nord a localității, unde cabana Popasul Vânătorilor ne aștepta cu porțile deschise. Acolo am avut parte de o surpriză plăcută. Administratorul cabanei, un cunoscut de-al lui Teo, fost cabanier la Negoiu, un om deosebit, ne-a lăsat să parcăm mașina chiar în fața cabanei. Asta mi-a dat încredere și siguranță, că mașina nu va păți nimic, cele câteva zile de peripeții pe creste.

	Localitatea Breaza – Colții Brezei – Cabana Urlea
	Cabana Urlea – Vf. Moșu – Piscul Somnului – Vf. Urlea – Traseul de creastă
	Vf. Urlea – Vf. Mogoș – Vf. Cheia Bândei – Colțul Bălăceni – Fereastra Mare
	Fereastra Mare a Sâmbetei – Cabana Sâmbăta – Hotel Floarea Reginei

Popasul a durat cam o oră, am mâncat, ne-am pregătit rucsacii de drum, iar siesta nu se putea fără o bere rece și atât de bună încât am uitat cu desăvârșire, amândoi, să ne luăm… APĂ! Am plecat noi ca “o floare”, vorba unei colege, am trecut de mânăstirea Breaza, am trecut și de drumul forestier ce continua în dreapta pe firul apei (valea Brezcioarei), iar la vreo jumătate de oră, poate vreo oră, pe poteca din pădurea de la poalele Colților Brezei, ce să vezi?

Ni se facu’ un pic de… sete… iar bidonul… gol. Și de aici… numai gândul că nu avem apă, ne accentua setea cu fiecare pas. Prima data ne-am gândit că vom găsi vreun pârâiaș pe drum și vom umple bidoanele cu apă proaspătă. Ei aș… nici urmă de vreun pârâiaș… Am mai mers vreo oră și am dat peste o pajiște plină de zmeură și mure. Bune, coapte, dulci, dar nu prea țin de sete… Am mai cules de pe lângă trunchiul brazilor iarba numită popular măcrișul iepurelui sau măcriș de pădure. Puțin acrișoară, seamănă la aspect cu trifoiul, ne-a mai potolit pentru câteva minute setea.

Am mai mers preț de încă o oră și am dat de un indicator pe care scria că mai e o jumătate de oră până la cabana Urlea. Bucurie mare, însă soarele apuse demult, gura ni se uscase de tot, limba parcă era un obiect în plus în gură, de aveai senzația că vrei să o scuipi afară. În momentele astea mi-a venit în minte un episod cu Bear Grylls de pe Discovery, în care își păstra urina într-o piele de șarpe ca să se hidrateze mai târziu când i s-o face sete… Ce vorbești… nici urină n-aveam, pentru că mă ușurasem în urmă cu vreo oră. Dar în nici un caz n-aș fi încercat așa ceva…

Se lăsase întunericul destul de bine. Teo o luase înainte, fiind mai bine antrenat. Ulterior am aflat că luase hotărârea să ajungă la cabană și să se întoarcă după mine, cu apă; într-un moment când eram destul de departe unul de altul și nu mai voia să se întoarcă să-mi spună. Am rămas puțin surprins de decizia lui.

Neștiind de planurile lui Teo, m-am oprit să-mi scot lanterna, apoi mergeam ca teleghidat, iar pădurea, parcă nu se mai termina. Cred că trecuseră vreo 20 de minute, iar de Teo nu aveam cum să dau… Atunci m-am hotărât să mă opresc și să-mi găsesc un loc unde să pun cortul. Planul era să apuc să-l pun până să se lase bezna de tot, deși când m-am uitat mai bine fără lanternă, era deja noapte, pădurea deasă, iar cerul nu se mai vedea deloc. Locuri de cort nici vorbă, eram pe curba de nivel, în stânga deal, în dreapta, vale. Găsisem un loc mai ferit între doi brazi mai falnici, în pantă, și m-am apucat să-mi întind cortul.

Doar ce-am scos bețele și cuiele și aud în depărtare vocea lui Teo care mă striga. Edilicăăă…, încă puțin și am văzut raza de lumină a lanternei lui. Am strigat destul de încet, pentru că aveam gura uscată, dar m-a auzit. Venise cu apă rece de la izvorul de lângă cabana Urlea.

Am băut aproape un litru de apă, timp în care Teo, să-i dea Dumnezeu sănătate, mi-a spus că nu mai sunt decât vreo 5-10 minute până la cabană. Dar vezi, pentru că nu am știut, pentru că pădurea părea că nu se mai termină, întunericul devenise aprope de nepătruns și eram uscat până în esofag, nu am mai continuat drumul. În cele din urmă am strâns cortul pe jumătate desfăcut și am ajuns în sfârșit la cabană.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la izvor și să mă bălăcesc în torentul de apă.

Vă dați seama, desigur, că așa ceva nu se face la munte. Este o scăpare nepermisă unui montaniard, scăpare ce ne-ar fi putut costa chiar viața în alte condiții… Auzi, să uităm să ne luăm apă… bine că nu ne-am uitat și capul…

E bine de știut că pe acel traseu (punct roșu) dintre localitatea Breaza și cabana Urlea, nu e apă! Trebuie să vă alimentați de jos măcar cu un litru de apă de persoană. De atunci, grija primordială a mea când plec pe munte, este APA! O greșeală de genul ăsta nu se face de două ori.

În fine, ne-am culcat la priciuri, unde mirosul de mucegai persista destul de puternic, deoarece cabana Urlea este lăsată în paragină de cei ce o au în concesiune. Dar despre starea cabanei Urlea voi scrie un alt articol separat.

A doua zi ne-am trezit devreme. Eu mă simțeam epuizat (deh, muncă sedentară). Ne-am hotărât să coborâm pentru că eu nu mă simțeam în stare să continuu. După ce-am băut cafeluța de dimineață și am mâncat puțin, ne-am făcut plinul cu apă și… dacă tot trebuia să coborâm hai să încercăm un alt drum…

Am luat-o pe creasta Colților Brezei în speranța că ne vom întâlni cu traseul de coborâre de pe partea dreaptă. După câteva zeci de metri am ajuns la un impas.

Poteca se cam termina iar în fața noastră se înălțau falnic niște stânci (deh… Colții Brezei) pe care nu-i puteam trece așa ușor. Am luat o “pauză de ciocolată” și ne-am întors la cabana Urlea. Atunci ne-am hotărât să mai stăm o zi dacă tot suntem la munte, ne odihnim “ca lumea” și vom coborî a doua zi.

Zis și făcut, mi-am instalat cortul în fața cabanei pe un petec de iarbă mai plat. Teo a preferat să doarmă tot la priciuri. Eu însă mă săturasem de mirosul de mucegai. Ziua a trecut calmă, am făcut poze și ne-am relaxat. Se simțea nevoia de odihnă la mine, deoarece, ducând o viață sedentară din cauza serviciului, orice efort mai mare se simțea din plin, iar în urmă cu o zi, efortul a fost destul de mare, la care s-a adăugat și stresul lipsei de apă…

Vremea părea că va rămâne bună deși câteva fire de nori lungi și subțiri, probabil în straturile superioare ale atmosferei, prevesteau schimbări spre o vreme mai neprietenoasă. O familie de culegători de afine ne-a ținut companie în acea zi. Am mâncat afine pe săturate, dar și o tocănița extraordinară pregătită de ei la ceaun, cu de toate. A fost atât de bună… deh, apă de izvor, legume netratate, sarea gemă, totul natural. Acea zi a decurs perfect, apusul de soare superb, noaptea liniștită.

Continuarea acestei aventuri o puteți citi în partea a doua Făgăraș – Urlea – Sâmbăta – 2009 (2).

Sunt foarte emoționat scriind aceste rânduri, pentru că am cunoscut două fete simpatice, pe Magda și pe Irina cu care am plecat într-o tură pentru începători, deoarece Magda era începătoare pe munte. Am ales să urcăm în Făgăraș pe la Sâmbăta iar scopul era să mergem cât putem de mult pe creastă spre vest, însă tura s-a limitat la Fereastra Mare a Sâmbetei și înapoi.

Mânăstirea Sâmbăta – Cabana Sâmbăta – Fereastra Mare a Sâmbetei – retur

Din exces de zel am făcut o greseală, de care nu mi-am dat seama atunci, pentru că am ajuns la Sâmbăta pe la patru dupa amiaza, am lăsat mașina în curtea mânăstirii și am plecat deja în tură, obosiți de pe drum. Corect ar fi fost, mai ales pentru începători, să înnoptăm undeva la mânăstire sau mai sus puțin, ca apoi, a doua zi, odihniți, să plecăm mai departe.

Dar eu eram nerăbdător să ajung în mijlocul naturii și le-am convins să mergem mai departe cât putem și să înnoptăm în pădure, pe poteca spre cabana Sâmbăta (1401m). Mare greseală, nu m-am gândit că Magdei o să-i fie frică noaptea în pădure și n-o să doarmă deloc. A stat de veghe ascultând tropăitul furnicilor pe firul ierbii. Fiecare zgomot, cât de mic, era un semn că vine ursul, sau că vom fi înghițiți de cele mai teribile creaturi ale nopții… brrr…

Am campat în poienița unde se termina odinioară drumul de mașină, pentru că anul următor o viitură puternică a distrus mare parte din acest drum. Bine că locul este lângă valea Sâmbetei care susura destul de zgomotos acoperind alte zgomote, că de-ar fi fost liniște era și mai și… S-ar fi auzit până și cel mai mic zgomot, al unei frunze căzute pe tenda cortului iar teroarea ar fi crescut la cote inimaginabile… Îmi pare rău că nu mi-am dat seama atunci, pentru că n-aș fi chinuit-o în halul ăsta… În schimb Irina n-a avut nimic, a dormit buștean, fără probleme.

Evident că, la prima rază de lumină, Magda s-a mai liniștit și cred că a ațipit un pic câteva minute. Oricum soarele era sus pe cer când ne-au trezit măgărușii de la cabană care coborau singuri pe potecă. De altfel se știe că măgărușii au capacitatea de a se orienta și pot merge singuri fără să se rătăcească. Ba mai mult, când vrei să faci o potecă sigură, lasă un măgar să îți arate drumul. Întotdeauna îți va arăta cel mai bun drum posibil, dar și sigur, din punctul de vedere al solidității solului. Măgarii nu merg pe unele poduri de gheață sau pe pământ nesigur (mlaștini sau unde simt ei că dedesupt e ceva în neregulă). Foarte interesant este acest comportament al măgărușului…

După ce am băut cafeluța, am mâncat și am strâns rucsacii, am plecat ușurel pe potecă, spre cabana Sâmbăta. Drumul destul de lejer, ne-a oferit și câteva pauze de odihnă și poze. După vreo două-trei ore de mers ușurel am ajuns la cabană. Am campat, am pregătit o cafeluță și ceva de mâncare. Între timp Magda a tras un pui de somn pentru că era nedormită de noaptea trecută.

Irina se juca cu aparatul foto pozând tot felul de lucruri, unghiuri și peisaje. Fiind vară nu eram singuri, au mai venit și alți turiști care au campat în jurul cabanei, ceea ce i-a dat speranță și încredere Magdei că în noaptea ce urmează va putea dormi. Spre seară am făcut un foc într-o vatră de lângă cort și am stat privind stelele și focul. Am adormit târziu în noapte.

Dimineața în timpul cafeluței am hotărât să urcăm cât putem spre creastă, fără bagaj, doar cu un rucsac de tură. Irina era bucuroasă iar Magda voia să urce mai mult de curiozitate… Am pregătit rucsacul de tură și am plecat. Vremea ținea cu noi, era soare și cald; adierea vântului era binevenită.

Poteca merge pe firul apei până la intersecția cu traseele care duc, unul spre Vf. Cheia Bindei (2383m) marcat cu punct roșu , iar celălalt în Fereastra Mică a Sâmbetei ocolind Muchia Slăninei prin dreapta, marcat cu bandă albastră, un traseu destul de dificil.

Poteca noastră urcă direct spre Fereastra Mare, mai întâi urcând mai abrupt până în grohotiș apoi puțin mai lejer până la urcușul final spre creastă, ultimul hop. Cu opriri multe pentru odihnă și poze am ajuns până la “ultumul hop” unde ne-am oprit. Doar Irina a urcat până pe creastă făcând câteva fotografii minunate din Fereasta Mare a Sâmbetei (2188m).

La întoarcere am întâlnit un cioban și oile lui, foarte simpatic, cu care am conversat câteva minute. Până să apună soarele am și coborât, am strâns cortul, și am ajuns la mașină. Cu toții eram frânți de oboseală… A fost o excursie scurtă dar minunată cu multe amintiri plăcute, în vara anului 2006.