Da, ati ghicit, e vorba de Transilvania sau de Ardeal, pentru ca vacanta 2020 mi-a oferit cateva momente placute alaturi de Magduta, ce m-a insotit in tot acest periplu prin “tinutul de dincolo de padure”.

Fie ca e vorba de Sibiu, Sighisoara, Targu Mures, Cluj sau de satele si comunele rasfirate pe dealuri, Transilvania are un aer aparte, mai linistit, mai calm si mai distant. Noi am ajuns in cateva zone pitoresti, unde ne-am dorit mai de mult sa ajungem, ceea ce ne-a umplut inima de bucurie. Cateva zile au fost de ajuns pentru a putea parcurge peste 1000 de km (fata de Bucuresti) si de a vedea locuri cu adevarat magnifice.

Am inceput cu Sibiul, dar pana la el a trebuit sa trecem muntii. Aveam de ales intre Valea Jiului, Transalpina, Valea Oltului, Transfagarasan si DN1 cu variantele ei din jurul Brasovului. Nu ne-am gandit la variantele dinspre Moldova, deoarece ocolul era mult mai mare. Am ales culoarul Rucar-Bran pe ruta Bucuresti – Targoviste – Dragoslavele – Rucar – Bran, iar la Tohanul Nou am facut stanga spre Poiana Marului – Sinca Veche, unde ne-am oprit la “Grota cu doua Altare”, pentru a lua o mica gustare. Nu, nu am vizitat grota din lipsa de timp… E adevarat ca pe aceasta ruta, am stat peste o ora, la trei semafoare in zona Moeciu de Jos, deoarece drumurile nu pot fi reparate decat vara in plin sezon turistic, ceea ce ne-a determinat sa nu mai vizitam grota si Manastirea Rupestra de la Sinca Veche.

Totusi, am avut si un pic de noroc, pentru ca am intrat pe E68 (Brasov – Sibiu) pe la Sercaia, localitate in care s-a produs un accident la iesirea dinspre Brasov, insa, noi intrand mai spre vest, eram pozitionati dupa incident. Pe sensul spre Brasov s-a format o coada de masini de cel putin cinci km… De-aia trebuie sa fim foarte atenti cand plecam la drum si sa respectam regulile de circulatie

La Porumbacul de Jos ne-am abatut din drum pentru a vedea Castelul de Lut din Valea Zanelor de la Porumbacul de Sus, insa odata ajunsi acolo, cand am vazut ce aglomeratie era, iar vizitarea castelului ne-ar fi luat cel putin o ora si ceva, am renuntat. Am luat totusi o pauza de relaxare dupa care, urmatoarea oprire a fost la Sibiu, cu o oarecare intarziere din cauza circulatiei cu viteza redusa pe un pod… Eh… peripetii…

Ne-am cazat la Hotel Parc, langa autogara Q7 si langa Stadionul Municipal. O alegere buna, deoarece am putut folosi vaucerele de vacanta, conditiile au fost deosebite, iar zona este una linistita. Spre seara, am adormit bustean, dupa lungul drum spre destinatia noastra… Ardealul.

A doua zi am facut o plimbare prin Sibiu. Vremea a tinut cu noi. Piata Mare, Piata Mica, Podul Minciunilor, strada Cetatii cu ale ei turnuri si ziduri, Parcul Sub Arini sunt doar cateva obiective pe care le-am atins in scurta noastra vizita.

In ziua urmatoare am primit o invitatie de la Nea Fane, fostul cabanier de la Cantonul Cheia din Buila-Vanturarita, sa-i vizitam noua “locatie” o cabana micuta, fosta scoala in satul Cheia de Ramet. Toate bune si frumoase, insa noi trebuia mai intai sa ne gasim cazare in Aiud, localitatea cea mai apropiata de drumul spre Cheia de Ramet. Initial voaim sa ne cazam in Alba Iulia, insa socoteala de acasa niciodata nu se potriveste cu cea din “targ”. Asadar, in Alba Iulia am pierdut vreo ora cu telefoane si internet pentru a gasi cazare in Aiud. Pana la urma am gasit la un hotel, asa zis, de trei stele care sa primeasca si vaucere de vacanta. Am facut aproape o ora pana la Hotelul Victoria din Aiud. Am fost totusi bucurosi ca am gasit cazare. Dupa pranz, ne-am cazat apoi am plecat in cautarea Cabanei Cheia de Ramet.

Am ajuns pe la ora cinci seara in satul Bradesti, un sat pe drumul spre Ramet si Ponor. N-am stiut ca drumul e de macadam si are 26 de km, ceea ce ne-a cam umplut de praf. Printre altele am aflat ca acest drum ar vrea sa fie viitorul “Trans-Apuseni”. Se lucreaza la el, probabil ca va fi asfaltat cat de curand. Peisajul e superb, sunt cateva puncte de belvedere, de unde se vad foarte frumos dealurile, vaile si muntii din imprejurimi.

Din Bradesti, ce sa vezi… se merge pe jos, intr-o continua coborare, deoarece satul Bradesti e la 1000m altitudine, iar satul Cheia de Ramet e pe la 500m. Asa ca am luat-o agale la pas pret de vreo 4 km si jumatate. O buna parte de poteca merge de-a lugul vaii Bradestilor. Exista si marcaj turistic cruce albastra , ce face legatura cu Cheile Rametului. In satul Cheia se intalnesc mai multe trasee turistice ce strabat zona printre peisaje magnifice si locuri deosebite.

Ajunseram pe la sase si jumatate, poate spre sapte seara, exact cand amicul Radu se apuca de focul de tabara. L-am rugat sa ne lase sa preparam mai intai un pastrav pentru cina, ca apoi sa stam la o bere rece, pana noaptea tarziu, la focul de tabara. Ceea ce am si facut… Nimic nu se compara cu muzica folk ascultata seara la un foc de tabara… in compania bunilor prieteni… Eh… Macar de atata sa ne bucuram anul asta…

Bineinteles ca am ramas peste noapte la cabana fosta scoala din Cheia de Ramet, unde gazda noastra, Nea Fane ne-a primit cum a putut mai bine. Iti multumim Nea Fane! A doua zi dupa cafeu si micul dejun, am plecat spre masina lasata suuus, la 1000m altitudine, pe drumul judetean DJ750C, la Bradesti. Magda era cam speriata de cat aveam de urcat, insa incet, incet am reusit sa ajungem.

In urmatoarea zi am vizitat Salina Turda, aflata la 42 de km de Aiud. Interesanta si amenajata modern, insa comparativ cu cea de la Slanic Prahova, desi cea din urma e mai putin amenajata, parca e mult mai mare si mai spectaculoasa, din punct de vedere, sa zicem, natural. Salina Turda iti ia ochii, datorita amenajarilor, uneori exagerate. Cel putin impresia asta mi-a lasat-o mie. Si… foarte aglomerata, deh… sezon de vacanta. Ah, era sa uit: pretul de intrare in Salina Turda – 40 lei de persoana… cam piperat (tot parerea mea).

Iata ca a sosit si ultima zi a “pelerinajului” nostru prin Transilvania. Am vizitat Cetatea Aiudului, doar pe la exterior, din strada, din cauza lucrarilor ce se efectueaza la restaurarea ei. Adica, era inchisa. Apoi ne-am intalnit cu amicii de la Cheia de Ramet pentru a merge impreuna in Cheile Turzii. Am ajuns destul de tarziu, pe la ora trei dupa amiaza, eram si toropiti de caldura, asa ca Magda n-a putut merge decat pana la jumatatea Cheilor (lungimea totala de aproape 2km, marcaj punct rosu ), iar eu am insotit-o si pe drumul de intoarcere. Mi-a placut ca exista multe trasee de alpinism de diferite grade de dificultate. Nu mi-a parut rau ca nu le-am vazut in intregime, pentru ca nu pleaca de acolo. Poate vin la anul sa le termin de vazut, insa nu difera mult de alte nenumarate chei. E adevarat ca fiecare are farmecul ei, insa pe acestea, le voi vizita cu alta ocazie.

Am plecat spre casa, in jurul orei cinci dupa amiaza. La 0:33 deja eram in pat, cu dusul facut, la Bucuresti. Am mai intarziat pe drum pentru ca am facut mai multe opriri de dezmorteala. Inserarea ne-a prins la intrarea pe valea Oltului, fiind cea mai scurta varianta aleasa pentru a trece muntii. Mi-am adus aminte de sloganul site-ului “Eram fericiti… si n-am stiut!”, slogan valabil incepand cu anul acesta… O “tura” placuta, minunata, cu multe obiective atinse, in “Tara de dincolo de padure” – Transilvania.

Din câte mi-am propus anul acesta, am reușit să fac câte ceva. De aceea sunt bucuros. Această bucurie se datorează și faptului că am reușit, în sfârșit, să ajung în Cheile Nerei. Și bucuria nu se oprește aici, pentru că alături de mine au fost și doi buni prieteni montaniarzi, e vorba despre Bogdan, amicul meu de mers pe munte și Nea Fane, cabanierul de la Cantonul Cheia din Buila-Vânturarița, pe care mulți dintre voi cu siguranță îl știți.

Am plecat sâmbătă dimineață din București cu mașina lui Bogdan proaspăt upgradată cu gaz. Bogdan, mândru nevoie mare, nu mai înceta să-și laude mașinuța… că ce bine merge pe gaz, că ce economie face, că îl costă un plin nu-știu-cât și că își va recupera investiția de doar nu-știu-câți lei în câteva luni… Mi-a făcut capul calendar, dar trebuie să recunosc, mașina a mers excelent și, într-adevăr, datorită faptului că gazul e mult mai ieftin (cu mici variații de preț, prin țară) ne-a costat mult mai puțin transportul. E o treabă și-asta cu gazul…

Și cum vă spuneam, am plecat sâmbătă dimineață din București pe A1 spre Râmnicu Vâlcea să-l recuperăm pe Nea Fane. L-am pescuit din parcul Zăvoi, apoi am luat-o spre Târgu Jiu. Autostrada A1 n-a fost foarte aglomerată, nici “Dealul Negru” și nici drumul spre Târgu Jiu. Ne-am oprit în Horezu la niște prieteni foarte buni (nu spun cine, sic). Am mâncat o pizza și am plecat.

Pe la unu și jumătate (13:30) deja făceam poze Coloanei Infinitului iar pe la două, Porții Sărutului și Mesei Tăcerii. Tot în parcul cu Masa Tăcerii ne-am oprit la o terasă să bem o cafea, un suc sau o apă. Căldura era destul de mare chiar și la umbră, însă vântul adia puțin, iar atmosfera era plăcută, ceea ce făcea ca totul să fie ca-n rai.

Drumul spre Cheile Nerei e lung și oarecum întortocheat… am ales varianta prin Baia de Aramă, coborând ușor pe lângă Parcul Național Domogled – Valea Cernei spre Băile Herculane pentru ca apoi să urcăm puțin spre nord. La Mehadia am ales scurtătura pe un drum destul de rupt până la Iablanița, scutind vreo 6-7 km. Apoi drumul ne-a dus la Bozovici de unde până la Anina mai era o “aruncătură de băț”… Astfel ne-a sărit în ochi, cam pe la jumătatea drumului dintre Bozovici și Anina, ce credeți? Da, celebra cascadă Bigar… Hai să ne oprim s-o vedem, dacă tot e în drum. Zis și făcut, noroc, că ziua e mai lungă vara.

Nu pot spune că am rămas mut de frumusețea cascadei Bigar, dar nici că e urâtă sau mai știu eu cum… Părerile sunt împărțite, iar The World Geography prin fotografia Sandrei Rugină a făcut-o celebră punând-o pe primul loc în topul celor mai frumoase din lume, în anul 2013. Personal, pot spune că îmi place pentru că e creată de natură, iar tot ce e natural e frumos.

Spre seară, am ajuns, după multe peripeții datorate căutării unor magazine cu de-ale gurii, în orașul Anina, mergând ușor, în căutarea unui loc de campare pentru noapte. Așa se face că, pur întâmplător am găsit cel mai bun loc pe care îl puteam găsi… Cantonul silvic Poiana Iulii. Drumul nemarcat, ne-a sărit (mie) în ochi, din drumul principal spre Oravița (DN57B). Am mers cateva sute de metri “la risc” pentru că nu știam unde ne va duce drumul, când, într-un final se deschide o poieniță și un canton…

“Minune Dumnezeiască”, am zis, amintindu-ne de replica lui Jean Constantin din celebrul film “B.D. la munte și la mare”… Să ne dea nouă destinul o asemenea pajiște înconjurată de brazi și de pomi fructiferi? Da, ne-a dat! Am despachetat și ne-am instalat corturile, după care am făcut un foc (de fapt Bogdan, că el e profesor… a iubit o țigancă… deh) în vatra existentă la care am gătit câte ceva, pe care le-am mai stins cu niște digestiv luat de Fane din drum, special pentru serile de pe munte. Pentru că, ce să vezi, ghinion, și eu și Bogdan, deși aveam pregătită în pet-uri de jumătate, niște țuică și palincă foarte bună, le-am uitat pe masa din bucătărie… Când am constatat că le-am uitat, era deja prea târziu… eram prin Pitești… Așa că ne-am mulțumit cu “Drobeta” lui Fane.

Ne-am bucurat de locul minunat pe care l-am găsit… Îți țiuiau urechile de liniște… pentru că locul era un pic mai jos decât drumul principal, era într-o vale împădurită care izola sunetul atât de bine încât auzeai doar liniștea. Chiar ne întrebam, unde-s sirenele salvărilor, accelerația motoarelor de fițe, bormașina vecinului sau suflătoarele de frunze ale celor de la domeniul public… Da! Nimic din toate astea nu ne deranja, nici măcar vreun pârâiaș sau vântul printre frunze nu făceau vreun zgomot. Nici măcar semnal la telefon n-aveam ca să ne deranjeze vreun apel…

Seara a trecut pe nesimțite, cerul senin a lăsat bolta plină de stele să se arate în toată splendoarea ei. Am stins focul și ne-am băgat la hotelul de mii de stele. Am dormit ca un prunc… A doua zi, după cafeul obligatoriu și micul dejun al montaniardului am strâns și am plecat spre Cheile Nerei.

După Oravița, drumul destul de prost pe alocuri, coboară spre Sasca Română și cea Montană, dar până acolo trece prin Potoc, localitatea din care se face o variantă de drum spre Cheile Nerei. Pe această variantă am ales-o și noi pentru că ne ducea exact unde voiam, și anume, la Podul Bei, un punct de intersecție spre trei obiective diferite și anume: La Tunele – în aval, pe valea Nerei; Cascada Beușnița via campingul din Valea Beiului și Cheile Nerei propriu-zise (alea lungi) care urcă pe firul Nerei până în localitatea Șopotul Nou. Bineînțeles că râul Nera merge mai departe și în amonte și în aval, pentru că se varsă în Dunăre și izvorăște din Munții Semenic din Parcul Național Semenic – Cheile Carașului.

Acum pentru că lecția de geografie s-a terminat, începe cea de sport. Am parcat în parcarea amenajată de la Podul Bei, am plătit intrarea la rangerii ce tăiau bilete și am “tăiat-o” spre Tunele, pe marcaj dungă roșie . Traseul este ușor de parcurs și destul de spectaculos, tocmai datorită tunelelor sau semitunelelor săpate în stâncă, pe malul drept al Nerei. Peisajele sunt fabuloase și încântă privirea excursioniștilor. Înainte de tură am făcut o mică documentare pe net… Astfel, am citit că undeva pe traseu ar trebui să fie niște peri sălbatici și, cum era vremea lor, am căutat cu atenție și… ce să vezi, chiar i-am găsit și ne-am înfruptat din ei. Nu vă pot spune în cuvinte simple, cât de bune și de gustoase au fost! Vedeți, e bună la ceva și documentarea asta pe net.

Când stânca din dreapta drumului se termină și se deschide larg perspectiva, ne-am întors, pentru că nu ni s-a mai părut atât de spectaculos. Ne-am mai oprit o dată la bușteanul cu desene făcute de carii apoi încet, încet am ajuns la mașină. Din parcare am plecat cu mașina spre păstrăvăria din Valea Beiului unde este amenajat și un camping. Am găsit un loc frumos pe malul râului Bei ne-am pus corturile apoi ne-am propus să mâncăm un păstrăv dacă tot suntem la păstrăvărie. Ceea ce am și făcut. Proaspăt și bun, ne-a potolit foamea pentru moment. Ne-am făcut și ceva rezerve de “suc de hamei fermentat”. Și… cum stăteam noi așa la o vorbă despre dozele de palincă uitate acasă… surpriză: Loredana și Adriana… apar de nicăieri, ca două floricele, de-am rămas șocați… Dar cine sunt ele? Două fete vesele din Timișoara, pe care le-am cunoscut la Canton, în Buila fix în urmă cu un an.

Bucurie mare, reîntâlnire neașteptată cu îmbrățișări și pupături. A fost o după-amiază pe cinste, cu bere și cu palincă, cu povești despre munți și văi, despre creste, coclauri și amintiri, și mai ales, cu multă veselie și bucurie.

Am stabilit ca peste două zile să ne întâlnim la Lacul Dracului, noi venind dinspre cantonul Damian, iar ele dinspre Șopotul Nou. De ce peste două zile? Pentru că a doua zi urma ca noi să facem Ochiul Beiului și cascada Beușnița, iar ele aveau de mers în Cheile Șușara. Poteca marcată cu dungă galbenă trece de păstrăvărie, continuând pe malul drept al văii Beiului. După aproximativ 40 de minute ajungem la Ochiul Beiului unde ne oprim pentru pozat. După ce epuizăm toate pozițiile de pe “film”, continuăm spre cascadă, încă vreo 30 de minute, așa scrie pe indicator, noi nu ne-am uitat la ceas pentru că eram la plimbare relaxați și nu ne-am pus problema cât facem… La cascadă ne-am oprit evident pentru pozat, dar ne gândeam dacă să mergem și mai sus puțin, la Beușnița 2. Până la urmă am renunțat din cauza faptului că era puțină apă, parioada în care am vizitat-o noi fiind destul de secetoasă. O cascadă este spectaculoasă în special primăvara când e bogată în apă sau toamna după ce încep ploile. Așa că după pauza de țigare și pozat ne-am întors. Mie mi-a plăcut foarte mult cascada Beușnița mai ales că-mi doream de ceva timp s-o văd. Am savurat-o din plin și m-am încărcat cu energie. Mulțumesc Beușnița!

Pe drumul de întoarcere de la păstrăvărie până la Podul Bei ne-am oprit la cascada “La Văioaga” s-o pozăm și pe ea. Am lăsat-o special pentru întoarcere deoarece la dus era cam aglomerat. Am fotografiat-o din două mari unghiuri, adică de sus, de deasupra și de jos, unde cade apa. Este o cascadă frumușică cu personalitate.

Odată ajunși la Podul Bei am făcut stânga spre Cantonul Damian. Am riscat să mergem cu mașina cei aproape 5 km deși ni s-a spus că drumul e destul de anevoios. Cu atenție și cu băgare de seamă, mai ales că Bogdan, care era la volan e un șofer excelent, am ajuns cu bine la canton. “Damian” e un canton silvic părăsit, o ruină ce a început să se degradeze. Păcat, mare păcat! Uneori nu înțeleg de ce unele lucruri sunt lăsate să moară, deși au slujit și ar fi putut încă sluji cu mare cinste și devotament, oamenilor, turiștilor și tuturor celor ce vor să se bucure de natură. Nu înțeleg, pur și simplu. Dar gata cu negativismul…

Da… am parcat pe pajiștea de lângă canton și ne-am ales câteva locuri de cort excelente. În jurul cantonului erau câțiva meri cu fructe aproape coapte. Am luat și noi câteva pentru diversificarea meniului. Am așezat corturile mai aproape de malul Nerei apoi ne-am relaxat în liniștea desăvârșită la un foc de tabără pe care l-a făcut Bogdan, știți de ce el, cu mâncărică și digestiv.

În acea noapte am primit vizita oficială a unei vulpițe ce căuta prin punga de gunoi pe care o agățasem de capătul mesei, dar ne-am panicat un pic când am auzit zgomote suspecte de conserve căzute pe jos. Am ieșit din corturi, care cu cuțitul în mână, care cu telecomanda de la mașină, care cu lanterna să vedem ce e. Vulpița noastră fugea cu sacul de gunoi în gură, dar nu se vedea, doar sacul care se mișca repede prin iarba înaltă și deasă. Brrr, fenomene paranormale se întâmplă la cantonul Damian… Apoi se oprește și se uită înapoi, spre noi. Îi vedem ochii strălucitori în lumina lanternelor și ne liniștim. De dimineață, la micul dejun apare și ea, vulpița, hămesită de foame, dând târcoale corturilor și mesei. I-am dat câte ceva de mâncare apoi a dispărut în tufișurile de pe malul Nerei.

Noi ne-am pregătit rucsacii de tura, aparatele foto și am plecat spre Cheile Nerei. Eram bucuroși că vom vedea, în sfârșit, această minunată creație a naturii. Am lăsat corturile montate deoarece ne hotărâsem ca atunci când ne întoarcem să mai zăbovim o noapte în liniștea asta perfectă și după aia să plecăm spre casă. Poteca șerpuiește pe malul drept al Nerei cu marcajul său bandă roșie . Pe traseu sunt marcate câteva obiective cum ar fi “La Cârlige”, “Ogașul Pocului” sau “Izvorul Iordanului”, unde chiar este un izvor de unde ne-am luat apă proaspătă. Obiectivul nostru era să ajungem la Lacul Dracului care ne aștepta după aproape 9 km. Și nu numai lacul ne aștepta ci și Adriana și Loredana. Cel puțin așa speram noi…

Știam din documentarea făcută, că la un moment dat trebuie să traversăm râul prin apă. Traversarea este la aproximativ o oră față de canton, după porțiunea numită “La Cârlige”. După schimbarea malului Nerei, poteca dezvăluie peisaje absolut extraordinare. Te întrebi cum de natura are atâta imaginație ca să construiască asemenea frumuseți. Până la Lacul Dracului mai sunt încă aproximativ 6 km, pe care noi i-am parcurs în câteva ore. La ora 13:00 trebuia să fim la marea întâlnire, dar am întârziat vreo 25 de minute. Am apreciat foarte mult faptul că prietenele noastre din Timișoara ne-au așteptat, probabil știau că drumul nu-i chiar atât de ușor, având câteva porțiuni de urcat și de coborât, cu diferență de nivel destul de mare. Unele din ele au chiar și “lanțuri”.

Una peste alta am ajuns la Lacul Dracului unde ne-am reîntâlnit bucuroși cu fetele din Timișoara. Am luat o pauză de masă, apoi una de poze. Am schimbat impresii de călătorie și am promis că vom trimite pozele pe transfer pentru a se bucura și ele de amintiri frumoase. Într-un târziu ne-am despărtit. Pe noi ne așteptau 9 km de chei pe drumul de întoarcere. Fetele au dispărut repede pe poteca spre Șopotul Nou. Spre seară am ajuns și noi la corturi, destul de obosiți după tura în forță pe Cheile Nerei. Am mai pozat câte ceva pe traseu, dar la întoarcere parcă peisajul e diferit, nu din pricina unghiului sau a luminii soarelui la apus, ci prin faptul că deja l-ai văzut o dată și e proaspăt în memorie, sau doar percepția noastră e diferită având și altă stare de spirit… deh… oboseala.

Am făcut un foc, am pregătit masa și ne-am odihnit la o doză de bere până când s-a făcut beznă totală. După ce am stins focul și ne-am băgat la cortulețe, eu am adormit buștean. Dimineață, la cafea și la micul dejun am decis ca la întoarcere să mergem o zi pe “moșia” lui Bogdan de la Slănic Prahova, o alta pe “moșia” lui nea Romică, cabanierul de la Cuca, a treia zi la “moșia” mea din Argeș și într-un final să-l lăsăm pe nea Fane la “moșia” lui din Buila. Zis și făcut. Dar înainte de asta am mai petrecut o noapte pe malul lacului Buhui, într-o pădure de o frumusețe rară, la est de orașul Anina. Vremea ploioasă ne-a cam ținut în corturi, dar măcar ne-am mai bucurat încă o zi de aerul curat și de momente de relaxare.

Entuziasmul a fost la cote maxime pentru fiecare moment petrecut împreună, cu promisiunea ca la anul să o facem din nou “lată”, ca de fiecare dată!

Ia zi nea Fane, ia zi Bogdane, ia spuneți fetelor, pe ce coclauri ne vom mai întâlni? Dar cu tine cititorule, pe unde te voi întâlni, pe unde ne vor purta bocancii?

A doua zi… ceață… Multă ceață, nu vedeai decât la 5 metri în față… Cărarea părea că duce în nori… Mi-am făcut rucsacul, am mâncat apoi am mai stat un pic, doar doar s-o mai risipi ceața. În cele din urmă am plecat, așa pe ceață. Pe parcurs s-a mai luminat, însă doar partea nord-vestică. Cealaltă a rămas în ceață toată ziua. Am mers spre vârful La Om (Piscul Baciului – 2238m) trecând prin numeroase vârfuri (Țimbalul Mare – 2177m, Țimbalul mic – 2210m, vf. Sbirii – 2220m, vf. Căldării Ocolite – 2202m).

Trebuia să fiu atent la fiecare pas, iar creasta urca și cobora destul de abrupt tot timpul. Coborârile sunt cele mai dificile, iar la unele din ele a trebuit să renunț la bețe. Oricum te folosești și de mâini, și la urcare și la coborâre, pentru că altfel nu se poate.

Îmi dau seama că am avut o doză mare de curaj și de inconștiență plecând aproape nepregătit la drum, din punct de vedere antrenament fizic.

Craiul e foarte spectaculos, dar și foarte greu pentru un neantrenat. La un moment dat chiar intrasem un pic în panică, văzând că până la varful La Om mai erau înca vreo 4-5 vârfuri de urcat și de coborât… iar mie începuseră să-mi tremure genunchii…

În fine, ultimele vârfuri le-am făcut destul de încet, cu perioade de odihnă destul de dese, iar într-un final am ajuns și pe vârful La Om (2238m). După o pauză binemeritată și câteva poze, am coborât puțin până la refugiul Grind 2.

Aici erau deja doi cehi cu care am schimbat câteva vorbe, aflând de ce vin ei în România să facă turism montan: pentru că la ei în țară nu au vârfuri mai înalte de 1600m iar în țările învecinate cu Cehia asemenea excursii sunt foarte scumpe, mai ales în Elveția, unde locul de cort este aproape 20 de euro. Asa că România este destinația preferată al lor iar românii sunt destul de prietenoși și îi ajută în multe situații.

Spre seară a mai venit un grup de 4 turiști din București care au dormit la cort, mai puțin o fată care a preferat refugiul. Cu unul dintre ei m-am mai întâlnit în Făgăraș la Podragu în urmă cu vreo 10-15 ani. <update 2019> Despre celălalt am aflat abia în 2019 că e unul din amicii mei de radioamatorism și de călătorii montane. După ce i-am arătat poza, mi-a confirmat că el e, Bogdan radioamator cu indicativul YO3IXW. M-am bucurat foarte mult pentru revederea după atâția ani. </update 2019> Am mai depănat amintiri, am făcut ceva poze cu asfințitul și am adormit. În plan era să continui creasta a doua zi, până în șaua Funduri (1954m), însă lipsa de apă m-a făcut să cobor pe șaua Grindului.

Asta am și făcut, de dimineață după ce am mâncat și mi-am făcut rucsacul. O căpriță neagră se tot învârtea pe lângă refugiu, dis de dimineață, probabil în căutare de hrană. M-am gândit că poate s-a învățat cu turiștii, deoarece nu se prea speria. Era căprița refugiului…

Grupul din București a plecat spre sud-vest spre șaua Funduri. Ei mai aveau rezerve de apă, foarte importante, deoarece în șaua Funduri, chiar și după ce cobori de pe creastă, în pădure, tot nu găsești apă! Abia în locul numit “La Table” unde am ajuns și eu, se găsește apă. Ciobanii cu oile se alimentează tot de “La Table”, chiar dacă vin dinspre Brusturet sau Funduri.

Așa că am coborât pe șaua Grindului , pe un grohotiș cu diferența de nivel de aproximativ 300m. Se știe că pe munte, coborârile sunt mai dificile și mai greoaie decât urcușurile… Asta și din cauza faptului că toată greutatea corpului se înfige în degetele de la picioare și în rotule. Iar pe grohotiș e și mai și… Dar l-am trecut cu bine, ajungând în cele din urmă la refugiul Grind 1 (1610m). De aici am coborât prin pădure până “La Table” unde am băut apă proaspătă.

La coborâre, peisajul a fost “umbrit” de nesăbuința oamenilor din zonă care taie păduri fără nicio noimă. Nu știu cum se face, că într-un Parc Național, ce ar avea ca scop tocmai protejarea biodiversității, să se autorizeze tăiatul pădurilor. Oricum natura nu iartă, iar acei nevrednici vor plăti cu vârf și îndesat! Sunt sigur de asta!

După un sfert de oră prin pădure poteca ajunge la capătul unui drum forestier. Iar de aici o ține preț de câțiva kilometri până în Zărnești, prin Cheile Prăpăstiile Zărneștilor pe curba de nivel de 700-800m, paralel cu Valea Vlădușca , chei deosebit de spectaculoase, pline de trasee de “cocoț”. Până în cheile Zărneștilor, se poate merge, preț de un km, ca variantă de traseu, pentru a tăia ocolul drumului forestier, pe Cheile Pisicii, care au fost săpate de însăși pârâul Vlădușca. Eu nu am ales această variantă, deoarece gradul de oboseală era ridicat. Am preferat drumul forestier.

Atât alpiniștii începători cât și cei avansații, se pot antrena în cheile Zărneștilor foarte bine, locurile fiind amenajate cu mare grija de cei cu experiență și de salvamontiști. În chei, dealtfel, există și un refugiu salvamont pentru suportul cățărătorilor. În plus, denumirile traseelor de “cocoț” au denumiri din cele mai exotice și haioase cu putiință. Fiind sâmbătă (30 iunie 2012) aproape toți pereții erau plini. Un spectacol deosebit ce merită văzut.

Așa se încheie (cu bășicile de rigoare la degetele mari de la picioare) o tură excelentă în cel mai spectaculos munte de la noi – Craiul. De-aia iubim Craiul, pentru că impune respect, o anumită conduită și atitudine, dar și oferă înzecit, poate înmiit, o frumusețe de neegalat, măreție, naturalețe, splendoare, liniște și pace.

Partea I aici.

E într-adevar un munte spectaculos și solicitant. Mai degrabă cred că, ar fi trebuit să mă antrenez mai mult înainte… După cum probabil știți deja, eu am activități de birou, iar în timpul liber, mai ies cu bicicleta. De aceea, în weekend-uri mai fac câte o tură scurtă prin Ciucaș, de încălzire, dar, de data asta nu am făcut decât una… și aceea destul de “soft”. Și asta s-a resimțit în Crai, din plin…

Dar să începem… Am pornit de la cabana Gura Râului – Zărnești pe drumul forestier către Cheile Prăpăstiile Zărneștilor (drumul spre satul Măgura). De la celebra Fântână a lui Botorog am urcat pe potecă spre cabana Curmătura (dungă galbenă ). După o oră și ceva de mers destul de lejer, traseul iese în Poiana Zănoaga (aprox. 1300m), o poiană denivelată dar și foarte stâncoasă.

Aici am făcut un scurt popas, după care am luat-o iar prin pădure. Am mai mers preț de vreo oră poate o oră și jumătate într-un urcuș domol, apoi pe curba de nivel ajungând în cele din urmă la cabana Salvamont și în trei minute la cabana Curmătura (1470m).

Doi dulăi mari Saintbernard așteptau liniștiți la intrare. Am aflat ulterior că unul e foarte tânăr, are doar 8 luni, iar celălalt e mai în etate, are 7 ani. După cazare și un pic de odihnă am urcat până în Șaua Crăpăturii ( 15 minute, 1600m) de unde se poate vedea foarte frumos din punctul de belvedere, panorama nord-vestică ce înconjoară masivul. Am deslușit orașul Brașov, măgura Codlei, orașul Râșnov și Zărnești, iar mai în stânga începeau timid să se vadă masivele Iezer-Păpușa și Făgăraș. Mai mult știam că sunt acolo, decât să se vadă clar…

În plan mai apropiat se vede drumul către cabana Plaiul Foii și coborârea prin Crăpătură pe lângă Acul Crăpăturii, o formațiune stâncoasă la marginea vestică a Pietrei Mici – 1816m. După câteva poze am urcat puțin pe Piatra Mică, până la grohotișul prin care se urcă pe vârf.

O multitudine de flori mi-au încântat privirile, dar cea mai frumoasă rămâne celebra Garofița Pietrei Craiului, cu două subspecii (dianthus callizonus și dianthus spiculifolius), prima crescând numai în acest masiv, fiind o plantă endemică a Craiului. Foarte rar se poate vedea și prin unele locuri din Făgărașul estic.

Celei din urmă i se mai spune și Barba Ungurului sau Braba Ciobanului iar popular se numește Garofița Albă de Stâncă. În lume exista în jur de 300 de specii de garofițe (dianthus).

A doua zi dis de dimineață, la cafea, m-am hotărât pe ce traseu aveam să urc spre creastă. Variantele erau trei: prima era prin șaua Crăpăturii spre vârful Turnu – primul vărf din creasta nordică . A doua variantă, cea mai scurtă, dar și cea mai abruptă, deci mai grea, se întindea chiar din dreptul cabanei spre creastă , cu o ușoară înclinație spre stânga (cum te uiți la creastă de la cabană).

Acest traseu poartă denumirea de traseul “Carol Lehmann”. În treacăt fie spus, Carol Lehmann, un brașovean și un montaniard alpinist adevărat, iubitor al Pietrei Craiului a făcut și marcat numeroase trasee turistice, poteci și refugii din munții noștri, la începutul secolului XX (prin anii ’30). Contribuția lui la realizarea hărților turistice și a marcajelor este extraordinară.

Al treilea traseu urcă spre vest, apoi un pic spre sud și iar vest, pe curba de nivel ajungând într-un final la vârful Ascuțit (2148m). Eu am ales varianta “Lehmann” , din simplul motiv că eram nerăbdător să ajung pe creastă, dar cu ce preț…

În afară de rucsacul standard (ca greutate, cort, sac de dormit, haine, mâncare, butelie, vase), a trebuit să pun în rucsac și 8 litri de apă (4 peturi de 2 litri, fiecare) deoarece pe creasta Craiului nu e deloc apă. Sunt doua locuri cu apa, mai aproape de creastă, unul e între Șaua Padinei Închise (1936m) și vârful Ascuțit (2148m), cam în dreptul vârfului Padina Popii (2025m), pe versanutul nord-vestic, pe traseul ce urca de la refugiul Diana (1480m) pe Brâna Caprelor și se numește “La Găvan” (20-30 minute de coborâre de pe creastă).

Al doilea se află situat tot pe partea nord-vestică a masivului, între vârful Țimbalul Mic (2231m) și vârful Zbirii (2220m), pe Brâul de Mijloc, o potecă ce merge paralel cu creasta pe la 1800 – 1900 de metri. Se numește “La Ulcior” și se află într-o grotă micuță. Coborârea de pe creastă la acest izvor este periculoasă, de aceea nu o recomand.

În orice caz, e bine de știut că aceste surse de apă sunt temporare, adică în unele anotimpuri mai ales vara și toamna sunt secate, nu vă bazați pe ele. De aceea este cel mai bine să vă luați apă de la cabana Curmatura, de lângă refugiul Șpirlea sau de la izvorul “La Table”, care sunt surse sigure de apă. Asta e situația apei în Crai, trebuie cărată mai multă de jos…

Traseul urcă în continuu, nu știu dacă porțiunile drepte (orizontale) însumează 30m în total pe tot parcursul. În cea mai mare parte, panta este destul de abruptă. Se merge prin pădure într-un urcuș relativ moderat, apoi de la grohotiș, cărarea urcă mai abrupt spre stânga. Pe multe porțiuni trebuie să renunți la bețe pentru a te agăța cu mâinile de stânci, exact ca și în creastă.

În 2-3 ore pașii m-au scos în șaua Padinei Închise (1936m) pe creasta Pietrei Craiului. Reușisem… Un scurt popas printre stânci și jnepeniș m-a făcut să-mi “trag sufletul”…

După pozele de rigoare, am pornit spre sud-vest pe creastă, spre varful Padina Popii (2025m) > Vârful Ascuțit (2150m). În porțiunea nordica a crestei vegetația este formată în special din jnepeniș. Abia din apropierea vârfului Ascutit, jnepenișul se rărește, lăsând stâncile să predomine creasta.

Am mai mers preț de încă o oră, poate o oră și jumătate, în urcușuri și coborâșuri mai line sau mai abrupte, până am zărit refugiul vârful Ascuțit.

Bucuria a fost imensă, deoarece eram destul de obosit. Mi-am amenajat un locsor în refugiu, unde erau deja doi străini, am mâncat iar siesta am facut-o cu aparatul foto în mână.

Între timp au mai apărut și alți turiști, un grup din Germania de 14 persoane (doi instructori și restul studenți).

Am socializat cu ei “de mi-au răgușit mainile”, cu engleza pe care o cunosc, dar limbajul universal, este tot ce al trupului, gesturilor, iar dupa un gât de țuică, nu mai existau bariere lungvistice. După un apus de soare foarte interesant datorită norilor, am adormit.

Partea a II-a aici.

Sfârșit de vacanță în 2011… Mai aveam 4 zile libere, vremea era neprietenoasă, așa că, ce să facem? L-am sunat pe nea Fane (cabanierul din Cheia – Buila-Vânturarița), care își exprimase dorința de a ieși câteva zile cu noi, pentru a ne arăta Cheile Râmețului și a fost de acord.

Am plecat, cu Magda și Bogdan în Râmnicu Vâlcea. De acolo l-am pescuit pe nea Fane și ne-am îndreptat către Sibiu – Sebeș – Alba Iulia – Teiuș.

În Sebeș, am remarcat casa memorială Lucian Blaga, prilej cu care ne-am amintit versurile poeziei

Dați-mi un trup, voi munților:

“Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet ce-l port.

Daţi-mi un trup, voi munţilor, mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin!

Pământule larg, fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic!

Prin cosmos auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber cum sunt, pământule sfânt.

Când aș iubi, mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi, spre cer,
să-l cuprind, mijlocul să-i frâng, să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî, aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori călători şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.”

…O, cât de frumoase sunt aceste versuri!

În Teiuș am făcut stânga și am mers încă aproape 20 de kilometri, până în localitatea Râmeț. Am ajuns spre seară și ne-am cazat la căsuțele din cadrul complexului cabanei Mânăstirii Râmeț.

De cum am venit am remarcat, frumusețea deosebită a locurilor. Așezată pe malul pârâului Geoagiu (Stremț), cabana Mânăstirii Râmeț domină zona de intrare în chei și este punct de plecare către mai multe trasee turistice din zona munților Trascău.

Ne-am trezit a doua zi, mult mai devreme decât am fi făcut-o în București și asta datorită aerului foarte curat și proaspăt. După cafeaua de dimineață am pregătit ceva de mânacare. Nici n-am terminat bine de luat cărnița de pe grătar că a și apărut o turmă de capre care s-a înfipt direct în grătar, lingând ce-a mai rămas pe el… Ne-am amuzat și le-am făcut câteva poze, gândindu-ne dacă nu cumva le arde grătarul pe limbă …ziua începuse bine.

Într-un târziu, am plecat agale pe drumul forestier ce urcă ușor, paralel cu firul apei, spre chei. Câteva vile cochete ne-au încântat privirile, pentru că se încadrau armonios cu peisajul natural absolut superb. Deasemenea, încă mai există, neatinse de civilizație și câteva bordeie, parcă rupte din negura istoriei, cu arhitectura tipică zonei. Sunt absolut fascinante.

După aproape o oră de mers am intrat pe poteca din pădure pe partea stângă a văii Geoagiului pe marcaj cruce albastră. De-a lungul potecii răsare ici și colo câte o stâncă printre brazii amestecați cu foioase. Dacă ar fi fost cu o lună înainte ne-am fi delectat cu mure sau zmeură, dar acum nu mai erau… Vremea era tocmai bună de drumeție, deși era înnourat, nu era răcoare deloc.

După câteva minute de mers, pădurea face loc stâncilor din ce în ce mai mult. Pe alocuri drumul e destul de aventuros, dar nu ne face probleme niciunuia dintre noi. Apa era puțin tulbure deoarece în amonte se mai simțeau urmele ploilor recente. De-a lungul apei, poteca uneori o ia chiar prin apă, dar administratorii Cheilor Râmețului au amenajat câteva porțiuni mai dificile, cu ajutorul unor scoabe metalice înfipte chiar în stâncă, unele la nivelul picioarelor iar altele la nivelul mâinilor, astfel încât “poteca” pe aceste porțiuni este pitorească și conferă un spor de aventură excursiei.

Într-un târziu ajungem la “Portal”, o formațiune stâncoasă ce ia forma unei arcade pe sub care și-a croit drum firul apei. Acest “Portal” a fost cândva, în vechime, o peșteră căreia i-a căzut tavanul sau s-a prăbușit o parte din ea, rămânând astfel doar această arcadă.

Cert e, că e foarte frumos, un loc minunat, lângă care e sculptat pe un perete de stâncă, probabil de către turiști sau de către cei de la Mânăstire următoarea frază:

“† Mânăstirea Râmeţ, Un colţisor de Rai”

…ceea ce mi s-a părut absolut de necontestat. Dacă străbați aceste locuri îți dai seama că așa e, un loc magic cu încărcătură energetică pozitivă foarte puternică. Este un loc binecuvântat în care natura își revarsă valurile binefăcătoare peste toată ființa.

Câțiva zeci de metri mai sus, după ocolirea “Portalului” prin stânga, ajungem la porțiunea numită “La Cuptor”. Aici se oprește amenajarea cu scoabe înfipte în stâncă a potecii, astfel încât înaintarea se poate face doar prin apă preț de aproape un kilometru. Noi am optat să ne oprim aici, deoarece apa era destul de rece iar Magda n-ar fi putut face față acestei provocări. Mai exista o variantă a traseului, un pic mai dificilă, câțiva zeci de metri înainte de “Portal”. Dacă am fi traversat pârâul, am fi întâlnit o potecă ce urcă destul de abrupt, diferență de nivel de aproximativ 100 de metri, pe “Brâna Caprelor” (triunghi albastru), traseu ce urcă pe una din crestele munților Trascău.

Formațiunea stâncoasă “La Cuptor” compusă din cele două stânci destul de mari și apropiate, aduce, cu un aer maiestos, un plus de măreție și frumusețe peisajului. Studiind mai atent aceste stânci îți poți da seama că aici a fost, într-adevăr, o peșteră căreia i-a căzut tavanul.

Am făcut un popas binemeritat în care ne-am bucurat de fiecare clipă. Magda s-a amuzat ridicând-ul pe Fane la rangul de “Sir”. N-am văzut-o pe Magda niciodată atât de veselă și binedispusă. Mă bucur că s-a simțit bine alături de noi. După câteva zeci de poze, am luat-o încet, încet, înapoi.

Ne-am bucurat sufletul și privirea cu minunatele peisaje naturale și “sălbatice” ale Cheilor Râmețului și ne-am promis că vom reveni pe aceste neasemuite meleaguri. Seara, la un foc de tabără ne-am simțit excelent, lângă o “halbă” de bere și o pungă de semințe… o seară într-adevar de neuitat.

A doua zi, cu inima strânsă, dar cu sufletul plin de bucurie că am trăit emoția unei excursii extraordinare într-o zonă absolut deosebită, am plecat spre casă… nu înainte de a vizita Mânăstirea Râmeț.

Vă iubim Chei ale Râmeţului, te iubim Românie dragă!

Am descoperit Cabana Cheia din masivul Buila-Vânturarița în vara anului 2011 când pur și simplu, Parângul nu ne-a primit… Vorbesc uneori la plural pentru că am fost împreună cu amicul meu Bogdan și vă povestesc pățaniile petrecute împreună cu el…

În după-amiaza zilei de 20 iulie (Sf. Ilie) eram la poalele vârfului Cârja în Parâng şi o vijelie cum n-am mai văzut vreodată, a venit peste noi; a durat aproape 3 ore și prevestea vreme neprietenoasă cel puțin câteva zile. Asta am aflat după ce s-a oprit ploaia și am reușit să ne sunăm prietenii care ne-au informat despre vremea probabilă ce ar fi urmat… Toți ne-au sfătuit să plecăm de pe munte că “e jale” ce urmează să vină… Iar o amică ne-a sugerat să mergem în Buila-Vânturarița la prietenii ei de-acolo.

Zis și făcut. A doua zi am plecat de dimineață din Petroșani pe ruta Transalpina – Horezu – Râmnicu Vâlcea. În câteva zeci de minute ne-am oprit în localitatea Cheia pentru câteva cumpărături. După asfalt au urmat 22 de kilometri de drum forestier până la Cabana (cantonul) Cheia așezat chiar la baza nord-vestică a masivului Buila-Vânturarița, ce în treacăt fie spus, aparține de Munții Căpățânii.

Am făcut o alegere bună venind aici, deoarece este un loc absolut magic și plin de bunătatea oamenilor simpli. În împrejurimi sunt câteva schituri și o mânăstire, locuri încărcate de energie pozitivă. Parcul Naţional Buila-Vânturariţa este cel mai mic parc naţional înfiintat în urma unui proiect al Asociaţiei Kogayon.

Ajungând pe înserat, drumul forestier ce trece prin pădure, era plin de licurici… Prima dată când i-am văzut nici nu ne-am dat seama ce sunt… Atât de frumos sclipeau în pădurea întunecată încât, pentru căteva minute, am simțit că fac parte dintr-un desen animat de Walt Disney.

Cantonul este situat la poalele masivului Buila-Vanturarita, pe versantul nord-vestic, cu fața spre munte, adică spre est. Pereții din fața cantonului se numesc Stogșoare la poalele cărora sunt câteva peșteri micuțe și foarte puțin umblate, în stânga, cum te uiți la Stogșoare se află Stogul, iar în dreapta, după Valea și Cheile Cheii, se înalță falnic Claia Strâmbă cu a ei Santinelă și cu pereții de cocoț de toate gradele de dificultate. Apoi, în stânga-spate se continuă creasta Builei-Vânturarița până la Vârful Cacova (1407m). Prin fața cabanei, la aproximativ 70 de metri trece pârâul Cheia pe malurile căruia veți găsi în lunile de vară, multă zmeură.

Cabana are în fața ei un teren de camping și mai multe utilități cum ar fi o bucătărie de vară cu grătar și toate cele, și, mai nou, una de iarnă, așa numita Șură; un loc amenajat pentru strângerea gunoiului, un spațiu generos, special amenajat pentru copii, cu o căsuță în copac (Fata pădurii), hamac și alte accesorii. Într-o parte, lângă bucătăria de vară este amenajată o afumătoare pentru carne, “chiuveta” cu apă curentă din pârâul Comarnice, afluent al Cheii, mese și băncuțe, unde te poți odihni după o tură ostenitoare, iar seara, la un foc de tabără, poți depăna amintiri și impresii la un pahar de vin bun. Într-un cuvât, locul te îmbie la relaxare, fizică și spirituală, la odihnă și zăbavă, oferind din plin liniște și pace.

Iar gazdele… sunt nemaipomenite… Ionuț (John) este un om dintr-o bucată, oltean hotărât, sportiv, gospodar, muncitor cu un suflet mare. Nea Fane, este tipul de om “să-l pui pe rană”, vorbăreț, vesel, săritor, priceput, harnic și foarte simpatic. Iar Culiţă, mai tăcut, cu simțul umorului și cu poftă de viață dar și priceput la toate îți sare în ajutor când dai de greu. Oameni deosebiți cu rădăcini adânci în Dacia noastră străbună. Ființe ale locului, iubitori de natură și de oameni. Mi-e tare drag de ei, și, în același timp, mi-e dor de ei. Îi veți îndrăgi cu siguranță!

Cantonul Cheia, oferă câteva camere foarte curate, îngrijite, pentru turiștii aflați în tranzit sau care vin special să se odihnească câteva zile, cât și priciuri, mai ieftine, dar foarte comode, deoarece sunt cu saltele.

Personal îmi place mai mult la priciuri decat într-o cameră. Toaleta pentru bărbați este afară în spatele cabanei sau, “în mijlocul naturii”, iar femeile și copii au amenajată o toaletă curată și îngrijită chiar în cabană, pe prispă, lângă intrarea în bucătăria de iarnă (bucătăria din cabană). La cerere sau la nevoie toaleta are și baie cu apă caldă, trebuie doar făcut focul la boilerul din baie.

De curând, Ionuț, Nea Fane și Culiţă, au amenajat un foișor acoperit și închis, ca alternativă pentru bucătăria și sala de mese de iarnă, pe care au denumit-o “Șura”. Apa curentă este asigurată gravitațional din pârâul Comarnice, ce curge la câțiva metri de cabană. Curentul electric este asigurat cu un generator pe benzină și este folosit în special doar seara. De curând au fost instalate și panouri solare care asigură curent electric pe toată durata zilei. Oaspeții au la dispoziție tot ce le trebuie ca să-și prepare singuri mâncărurile aduse de ei.

Veselia este la ea acasă, iar seara, la focul de tabără se cântă la chitară și se spun povești de munte. Câțiva prieteni din împrejurimi sunt clienți fideli ai locului, oameni minunați cu care poți lega prietenii pe viață. Cum să nu te simți minunat în acest loc magic, cu o așa companie și într-o asemenea atmosferă.

Iubesc locul acesta, așa cum iubesc România!