Primul meu Făgăraș, primul meu Moldoveanu… Era odată un munte mare care se numea Făgăraș și mai era un tânăr dornic de noi aventuri… Despre mine e vorba, așa eram de entuziasmat încât eram nerăbdător să ajung pe munte. Așa se face că am plecat în iunie 1992, când încă nu se topise toată zăpada. Erau limbi mari de zăpadă pe coaste și pe văi.

Nu îmi amintesc toate detaliile turei în schimb știu că am plecat din Zărnești mergând spre Plaiul Foii pentru a intra în Făgăraș dinspre est. Nu mai știu dacă am luat-o pe firul apei, la fel ca în tura din 1991, sau am mers pe poteca marcată cu bandă roșie . Parcă să zic că am luat-o totuși pe poteca marcată, pentru că am vrut să vedem, Bogdan și cu mine, dacă, și cu cât e mai lung drumul pe potecă, decât cel pe firul apei, adică cât de mult ocolește poteca, față de drumul de-a dreptul.

Până la poteca marcată am făcut un popas peste noapte, la cantonul silvic Rudărița, pentru că pe drumul forestier de la Plaiul Foii spre Făgăraș, ce să vezi, pe malul celălalt al Bârsei Groșetului un ursuleț își potolea setea, după amiază pe la 4… Era negru, nu brun și când ne-a auzit s-a speriat și a intrat în pădure, dar… nici noi nu eram prea bine… am cam tras o sperietură destul de zdravănă, de am ajuns la canton în 15 minute în loc de aproape o oră, întrucât mai aveam încă vreo 4 km de parcurs.

Peste noapte a fost liniște, nu ne-a deranjat nici un urs, a doua zi am plecat pe potecă și am ieșit în golul alpin înainte de vârful Comisul (1883m). Ne-am oprit undeva la un izvor să luăm apă și am plecat mai departe. În câteva ore de mers am ajuns în dreptul vârfurilor Berevoiescu (2300m) și Belia Mare (2295m). Ne-am îndreptat către refugiul de pe platoul de la Berevoiești care era de tipul “vagon” din tablă sudată pe structură de cornier gros. Am oscilat între a pune cortul sau a dormi în refugiu, până la urmă am ales să dormin în refugiu, deoarece se apropia o furtună destul de feroce. Înainte de furtună am apucat să mergem după apă la izvorul dinspre sud-vest la 15 minute de mers (ușor în coborâre).

Mi-aduc aminte că am cam făcut frigul în refugiu peste noapte… ne îmbrăcasem cu tot ce aveam la noi și stăteam pe priciuri amândoi în aceeași poziție, ca să ne încălzim, apoi când voiam să ne întoarcem pe partea cealaltă, ne anunțam, ca să ne întoarcem sincron. Asta și din cauza vântului care bătea nestingherit prin refugiu, pentru că geamul era spart, iar tabla era trasă și întoarsă pe la colțuri. Izolația de fibră de sticlă nu mai era demult iar priciurile erau devastate. Cu greu am găsit unul în care să putem dormi cât de cât.

Atunci mi-am dat seama că ceva e în neregulă cu unii oameni de la munte, încercând să aflu cam ce fel de oameni pot distruge în halul ăsta refugiile. Peste ani mi-am dat seama, e vorba de “magneți”, acei localnici care umblă după fier vechi, de alți localnici care vin vara să culeagă afine sau alte fructe sau plante și nu în ultimul rând, ciobanii care în pelerinajele lor cu oile, uneori mai distrug câte ceva… Bineînțeles că pot fi și unii turiști dar destul de rar, pentru că e puțin probabil ca un turist, căruia se presupune că îi place natura și turele montane, după un efort destul de mare pe care l-a făcut pentru a ajunge acolo, să se apuce să distrugă, când știe că acel refugiu îi oferă un adăpost pe vreme rea și chiar îi poate salva viața. Poate doar dacă se îmbată și începe să fie agitat, dar asta cred că se întâmplă foarte rar.

În fine, am trecut cu bine noaptea în refugiul foarte bine aerisit, iar a doua zi am mai mers preț de câțiva kilometri buni până la Curmătura Zârnei (1923m). Atunci mă gândeam cât de lungi pot fi potecile în Făgăraș, mai ales în partea estică… Până în Curmătura Zârnei, poteca de creastă lasă în drepta vârful Pietrele Popii (2229m), trece prin Curmătura Vladului (2182m), ca apoi să lase în stânga vărful Brătila (2274m) și vârful Ludișoru (2302m). După alți doi kilometri poteca urcă pe vârful Fața Unsă (2246m), ca după o coborâre de 300 și ceva de metri diferență de nivel să ajungă în sfârșit în Curmătura Zârnei. În apropierea vârfului Brătila este o intersecție de trasee montane, dintre care cel dinspre sud face legătura cu masivul Iezer-Păpușa pe marcaj triunghi roșu ce ajunge în vârful Roșu (2469m). Cel dinspre nord coboară pe valea râului Dejanilor în localitatea Dejani tot pe triunghi rosu .

La Curmătura Zârnei ne-am uitat la starea refugiului de tip iglu de fibră de sticlă, dar când am văzut în ce stare jalnică e am pus cortul imediat. Și bine am făcut. Deși noaptea înghețase apa afară, în bălțile de pe potecă, noi am dormit aproape în chiloți, pentru că deși foarte greu, cortul “Făgăraș 2” a fost un cort foarte bun și călduros. Și pe deasupra am avut și saci de dormit de vară, deci subțirei…

A doua zi… senin complet, nici un nor pe cerul albastru ireal. După cafeaua și conserva de dimineață am plecat. Un traseu punct roșu face legătura între Curmătura Zârnei și vârful Moșu (2261m), aflat pe traseul marcat cu triunghi albastru ce urcă de la cabana Urlea și merge paralel cu creasta principală până după vârful Urlea. Acest traseu poate fi folosit ca alternativă dacă vrei să scapi de vârful Urlea când urci de la cabana Urlea spre creastă.

Îmi amintesc cum pe una din muchiile înclinate la aproximativ 45 de grade, pline de zăpadă înghețată, am alunecat cam 100 de metri cu capul înainte, pe spate… Bogdan s-a făcut verde, își făcea calcule cum mă aduce în cârcă, rănit sau mort, până acasă, și mai ales, cum le spune alor mei că am murit, dar… ce să vezi, surpriză… m-am oprit din alunecare înfigându-mi unghiile în zăpada înghețată și punând frână cu mâinile și cu călcâiele. M-am oprit și în câteva minute eram din nou pe potecă. Imediat și-a revenit și Bogdan din “micul” șoc și am mers mai departe cu multă atenție mai ales pe limbile de zăpadă.

După vârful Zârna (2306m) poteca noastră () trece pe sub vârful La Fundul Bindei (2466m), vecin cu vârful Dara (2500m), apoi face dreapta spre vârful Urlea (2474m). Suntem în dreptul Lacului Urlea aflat la aproximativ 2200m. Este și o potecă ce coboară la lac (pe unele hărți apare dungă albastră ), pentru turiștii care înnoptează pe malul lacului. Noi ajungem să ocolim prin stânga vârful Urlea, întâlnindu-ne cu poteca ce coboară de pe vârful Urlea , potecă ce vine din satul Breaza, pe Colții Brezei, Cabana Urlea, vârful Moșu, vârful Urlea.

Trecând de vârful lui Mogoș (2395m) și de vârful La Cheia Bindei (2383m), mai avem foarte puțin până la Fereastra Mare a Sâmbetei (2188m) străjuită de falnicul Colț Bălăceni (2285m), ce are și câteva trasee de alpinism, și de Muchia Slăninei (2268m). După un mic popas în Fereastră, am tras tare să ajungem până spre seară la refugiul Viștea. Avantajul pe această porțiune e că se merge aproape orizontal, cu mici variații de nivel. Repere pe traseu până la refugiul Viștea sunt: Ferastra Mică a Sâmbetei, vârful Gălășescu Mic (2433m), Fereastra Răcorelelor (2297m), vârful Gălășescu Mare (2470m), vârful Gălbenelele (2456m) și vârful Hârtopul Ursului (2461m) de pe care se coboară la refugiul Viștea. Ceea ce am făcut și noi.

Refugiul era construit din cărămidă și beton și avea 8 priciuri. Nu știu dacă acum mai există în forma aceea, dar știu că e destul de solid, pentru că vitregiile vremii sunt destul de cumplite în aceste locuri, vânturi puternice, avalanșe și alte fenomene meteorologice pot duce la distrugerea lui. Spre seară au venit doi băieți dinspre vest. Spuneau că a doua zi trebuie să ajungă acasă în Zărnești. Mi-aduc aminte că tinerii erau încălțați cu teniși și erau îmbrăcați destul de sumar. Nu știu ce s-a întâmplat cu ei dar cred că au ajuns cu bine. Ne-am odihnit foarte bine după efortul făcut, noaptea trecând liniștită cu un cer senin și fără vânt.

A doua zi era ziua cea mare în care urcam în sfârșit, prima dată pe Moldoveanu. Ne-am pregătit rucsacii și restul echipamentului și țuști pe urcușul spre vârful Viștea Mare (2527m). Am făcut vreo oră două până am urcat, dar acolo am lăsat rucsacii și am mers doar cu aparatul foto “Smena 2” până pe vârful Moldoveanu (2544m), spre sud, pe marcajul punct roșu . După pozele obligatorii am luat-o înapoi cu grijă la Spintecătura Moldoveanului, spre Viștea. Am coborât apoi spre vest pe dungă roșie , marcajul de creastă al Făgărașului, spre vârful Ucea Mare (2434m), vârful Corabia (2407m), vârful Podul Giurgiului (2358m) și vârful Tărâța (2414m), ajungând în Șaua Podragului.

De aici am coborât la Cabana Podragu pe triunghi roșu . Negăsind cabana deschisă și terminându-ni-se conservele am găsit oportun să coborâm până la Cabana Turnuri, în speranța că acolo vom găsi ceva de mâncare. După un scurt popas la Cabana Podragu, chiar lângă motorul imens al elicopterului Mi-4 de fabricație rusească căzut la 4 iulie 1963, am plecat spre Cabana Turnuri pe valea Podragului, pârâul ce se formează din Lacul Podragu, se unește cu pârâul Arpașul Mare ce se scurge din Lacul Podrăgel și de pe versanții vestici ai Muchei Podragu și se varsă în Olt, sub denumirea de Arpaș, în localitatea Arpașu de Jos. Tot la Podragu am văzut și resturile elicelor elicopterului, care erau folosite ca spătar la băncuțele de odihnă de la cabană, iar una din ele era folosită ca ghid de captare și scurgere a apei la un izvor.

După câteva ore am ajuns în sfârșit la Cabana Turnuri (1520m) unde, din fericire, am găsit deschis și am comandat supă de cartofi cu pâine… În sfârșit mâncam mâncare adevărată. Rupți în gură de foame și de oboseală am mai comandat încă o supă și ne-am cazat la priciuri. Vreau să vă spun că acolo am mâncat cea mai gustoasă supă de cartofi “ever”! Sau era doar împresia noastră că e bună, pentru că eram lihniți și obosiți, astfel încât am fi mâncat orice cu plăcere… Nu știu, cert e că mi-a rămas întipărită în cap această idee și mai ales acel gust sublim. Am adormit la căldură pentru că hornul sobei trecea pe la etaj, unde erau priciurile. În sfârșit ne odihneam și noi “ca lumea”.

Pentru mine, Făgărașul, a rămas pentru totdeauna muntele meu de suflet, poate pentru că a impus respect și m-a făcut să învăț foarte repede multe din lecțiile pe care le oferă cu generozitate, să-i simt sufletul și să-l iubesc, dincolo de lumea materială.

Edi G.

Următoarea zi a fost cea mai grea din toată tura, deoarece după ce am coborât de pe munte aveam de mers încă vreo 15 kilometri pe drum forestier pe potecă bătătorită care te rupe la picioare, asta și din cauza bocancilor de armată și a ciorapilor care se mai adunau la călcâi, nu mai zic de rucsac, pentru că între timp s-a golit de greutatea conservelor. La un moment dat am lăsat în stânga marcajul triunghi roșu, foarte aproape de Cabana Arpaș (Fata Pădurii 600m), pentru a merge spre orașul Victoria. În scurt timp am aflat că nu are gară, adică nu trece niciun tren pe-acolo, deoarece cea mai apropiată cale ferată e la Ucea, un oraș aflat cu vreo 8 kilometri mai spre nord, pe ruta Sibiu-Făgăraș-Brașov. Am căutat o mașină spre Ucea și am găsit un autobuz de navetiști care ne-a dus aproape de gara din Ucea. Am luat trenul spre Sibiu, deoarece aveam întâlnire cu niște prieteni acolo. Am mai petrecut cu ei un timp prin Sibiu și Sighișoara, după care am venit acasă.

Cu acest articol am terminat seria de “Vremuri…” cu poze vechi pe hârtie, sau diapozitiv, cu amintiri din tinerețe și cu aventuri din timpuri imemoriale. Am mai avut ieșiri pe munte și multe aventuri dar, neavând cu ce să le ilustrez nu le mai scriu, unele dintre ele nici nu sunt demne de un articol. Iar site-ul, după cum vedeți, este vizual, bazat în special pe fotografii. De aceea, poate am să mai amintesc în treacăt despre vreo aventură din tinerețe, dar ocazional, în cadrul unei povești recente. Mulțumesc pentru răbdarea de a citi până la capăt.

Iată-ne din nou la vremea amintirilor… Am găsit câteva poze vechi alb-negru pe care le-am scanat și vi le arăt imediat, dar am întârziat cu povestea deoarece nu-mi mai aduceam aminte exact traseul pe care l-am parcurs. M-am consultat cu Bogdan, amicul meu de munte, și din amintirile lui și ale mele am refăcut traseul și povestea.

Așadar vara anului 1991 ne-a adus din nou împreună pe munte, cu rucsacii cu cadru, cu cortul “Făgăraș 2” ce avea 6 kilograme și jumătate, pe care îl împărțeam în două… unul lua mușamaua și cortul interior, altul lua cele 7 bețe din fier galvanizat și tenda. Era o împărțeală echitabilă…

Pe vremea aceea când plecam pe munte stăteam vreo 2 săptămâni, nu ca acum cel mult câteva zile. Vă imaginați că trebuia să cărăm și mâncare pentru atât de mult timp. Aveam rucsacii de aproximativ 40 de kilograme fiecare, pentru că nici țoalele nu erau mai ușoare. Pulovere din lână, tricouri din bumbac, “bucătăria” cu spirt solid, borcane de sticlă, iar mâncarea o calculam în principiu la două mese mai consistente pe zi și o a treia mai ușoară. Astfel aveam zeci de conserve de fasole cu costiță care erau celebre pe munte în acele vremuri, conserve de pește și de pate de ficat. Supe la plic nu erau, doar fulgi de fasole sau fulgi de cartofi din care încropeai o supă sau un piure. Uneori mai luam ceapă și usturoi, sau ceva legume, dar le terminam destul de repede ca să ne mai ușurăm rucsacul. Alteori luam o cutie mai mare de aluminiu umplută cu carne sau cârnați în untură. Era foarte bună, dar era grea ca la balamuc și odată deschisă riscam să atragă după miros diverse animale sălbatice, chiar dacă o agățam în copac.

Una peste alta eram “tineri și frumoși” și ne plăcea aventura. Nu că nu am fi și acum la fel… Așa că făceam față cu brio tuturor provocărilor, ceea ce facem și acum, sic! În acea vară ne propusesem să facem o tură mai mult pe nemarcate, cu toate astea a fost cam 60% pe poteci marcate și doar 40% pe nemarcate. Aventura a început din Zărnești – Fântâna lui Botorog. Am urcat la Curmătura trecând prin Poiana Zănoaga și am înnoptat la cort la Curmătura . Pe vremea aceea locul de cort nu era pe bani ca acum, nici nu era îngrădit locul de cort și nici nu era amenajată scara de coborâre la locul de cort. Nici pădurea de brazi din fața cabanei nu era atât de mare ca acum. Aveai o perspectivă mai amplă de la cabană spre sud-vest.

A doua zi am urcat pe Vârful Ascuțit (2150m) pe triunghi albastru și am luat-o pe Nordică spre sud , cât am putut de mult. Pe la 8 seara încă nu ajunsesem pe Piscul Baciului (La Om 2238m), implicit la Grind 2, așa că am pus corturile chiar pe creastă, probabil undeva între Vârful Zbirii (2220m) și Vârful La Om. Da, chiar așa, deși pare imposibil, așa a fost. Am găsit o porțiune de creastă cu două poteci una un pic mai sus, alta mai jos cu vreo 10 cm, destul de drepte și am pus cortul de-a lungul crestei. Cuiele le-am înfipt în panta prăpastiei cu atenție să nu plecăm și noi la vale… Chiar glumeam între noi, că să fim atenți când ieșim noaptea să ne ușurăm, chiauni de somn, să nu mergem la “toaletă” în prăpastie. Când scriu aceste rânduri îmi dau seama cât de zăpăciți eram, cât de… cumva inconștienți, dar de o înconștiență pură, drăgălașă, adolescentină. Ne plăcea să experimentăm orice, inclusiv dormitul pe creasta Craiului pe potecă, nu pe un vârf sau la vreun refugiu… aveam aventura în sânge, cum se zice.

Peste noapte ni s-a terminat apa așa că până a doua zi am stat cam pe uscat. De dimineață, după cafea și “micul dejun” am împachetat și am plecat spre Șaua Grindului. Nu-mi amintesc dacă era refugiul sau nu, sau în ce stare era, însă acolo am întâlnit câțiva tineri care ne-au dat o gură de apă, suficientă pentru coborârea pe la Lanțuri până la refugiul Șpirlea , unde știam că e izvor și că ne putem face plinul la apă.

Am făcut un mic popas la Șpirlea, unde am găsit o tabără a unor copii din Zărnești care se chinuiau să aprindă focul sub îndrumarea unui profesor. După câteva zeci de minute de așteptare în care ne distram copios pentru că “lemnele nu ard”, Bogdan s-a hotărât să-i ajute. În câteva minute, ca printr-o magie, lemnele ardeau de mama focului, fără probleme. Noi am scos de prin rucsaci câte ceva de-ale gurii apoi am mers după apă. După ce ne-am potolit foamea și setea am plecat ușor spre Făgăraș prin Plaiul Foii, Bârsa Groșetului, Ruderița . Nimerisem o zi de sâmbătă sau duminică când pe firul apei (Bârsa Groșetului) erau numai mașini, corturi și grătare. Fiecare cu muzica și mirosul lui… Am mers cât mai mult pe firul apei, până ne-am îndepărtat suficient de mult de ultima mașina cu muzică, cort și grătar și ne-am instalat cortul pentru noapte. Locul era atât de frumos, de primitor și liniștit încât am stat și a doua zi să ne adunăm forțele pentru restul aventurii.

Apoi am plecat spre Făgăraș însă nu pe poteca marcată (,) ci pe firul apei care ne-a scos în Vârful Comisul (1883m), ocolind prin dreapta vârfurile Lerescu Mic (1503m) și Lerescu Mare (1680m). De acolo am mers pe cuba de nivel de aproximativ 1800m trecând pe lângă două stâni, spre Muntele Luțele Mici. Nefiind traseu marcat am cam bâjbâit prin pădure dar până la urmă ne-am orientat bine. Aveam harta Făgărașului aceea atașată de cărticica “Munții Noștri”. Am înnoptat undeva în pădure pe niște smocuri mari de iarbă, printre care ne șerpuiam ca să putem dormi. Aici în pădure ne-a prins și ploaia, așa că am fost nevoiți să mai stăm o zi mohorâtă, cu ploaie ca de toamnă, o zi pe care am petrecut-o jucând cărți, tabinet, popa prostu sau șeptică. Am încercat și whist dar nu prea mergea în doi…

Următoarea zi părea mai prietenoasă din punct de vedere al vremii așa că am strâns și am plecat pe Valea Luțelor spre coada lacului Pecineagu. Pe la prânz traversam Dâmbovița la intrarea în lacul Pecineagu. Am mai mers pe partea dreaptă a lacului vreo doi kilometri și am găsit o pajiște perfectă pentru pus cortul. Am mai stat o zi sau două pe malul lacului Pecineagu, până ni s-a terminat mâncarea, apoi am plecat. Țin minte că la ultima masă mâncam pâine cu ceapă… După baraj am continuat pe firul Dâmboviței spre Cabana Cascoe (Cascuie). Întrebând o bătrânică localnic unde e cabana, ne-a răspuns: “E colea de vale, maică!” Și… am mers “colea de vale” de ne-au sărit pingelele de la bocanci… nu se mai termina odată “colea-ul de vale”…

Am ajuns la Cabana Cascoe de unde ne-a luat un autobuz cu muncitorii de la baraj care plecau acasă pentru weekend, deoarece era vineri. Am mers cu autobuzul prăfuit până la Câmpulung Muscel și de acolo cu trenul până acasă. O aventură a tinereții petrecută cu foarte mulți ani în urmă (vreo 28) ce a lăsat amintiri frumoase pe care încerc, și pe această cale a blog-ului, să le fac nepieritoare.

Mi-aduc aminte cu nostalgie de vremurile tinereții când ne aventuram fără nicio problemă oriunde și oricum. Așa se face că în vara anului 1987 am mers cu fratele meu Marius în Bucegi, urcând pe Valea Jepilor pe cruce albastră până la Cabana Caraiman (2025m), ca apoi să vedem Crucea Eroilor de pe Caraiman (2284m) și Babele (2200m).

Am plecat cu trenul într-o duminică de dimineață până la Bușteni, apoi de la hotelul Silva am intrat în pădure pe poteca marcată, nu știu cât am făcut până sus, dar nu foarte mult. Aveam un mic sac pe post de rucsac de tură în care pusesem o sticla cu apă și o gustare. N-aveam echipament adecvat dar vara mergea și în adidași… Ne-am oprit la Cabana Caraiman, apoi am mers spre Cruce pe punct roșu . La Cruce am făcut câteva poze (diapozitive) pe care le vedeți mai jos.

Apoi, pe platou spre Babe drumul a fost ușor. Am făcut poze Babelor iar spre seară am coborât pe valea Jepiilor Mari pe triunghi albastru . Pe coborâre a plouat puțin cu soarele la apus și s-a făcut un curcubeu de toată frumusețea, proiectat spre est, adică îl puteam vedea pe toată coborârea… Păcat că n-am mai avut film în aparatul foto Smena 2 pentru a surprinde frumusețea de curcubeu…

Pe coborâre, exact când a apărut curcubeul mi-am adus aminte că trebuia să fiu în gara de Nord ca s-o întâmpin pe viitoarea mea soție deoarece venea de la părinți cu bagaj mare… Ce să vezi, am uitat de treaba asta, o fi venit singură cu vre-un taxi sau cu ITB-ul? Poate, nu-mi mai aduc aminte aceste detalii… între timp am divorțat și de ea și de a doua…

A fost o duminică pe cinste, cu munte, soare pe creste, puțină ploaie și un curcubeu superb. Mulțumesc fratelui meu Mariusică pentru fotografiile pe care mi le-a făcut.

Îmi amintesc cu oarecare nostalgie de concediul petrecut în compania unor prieteni în Vama Veche în anul 1999, anul în care a fost eclipsa totală de soare pe teritoriul României. Din nefericire, în acel an, mai târziu puțin, a plecat dintre noi tatăl meu, un om absolut deosebit, care-și iubea meseria și care mi-a insuflat pasiunea pentru fotografie…

Dar să revenim… concediu, în luna lui cuptor. Vama Veche, mai liberă decât acum, mult mai puține vile și pensiuni, corturi ca deobicei, totul mai aerisit. Îți făcea plăcere să vii să stai o zi – două apoi să pleci mai departe.

Așa am și făcut, după o faină excursie la Breaza (de Prahova), am poposit pe malul mării pentru vreo două zile, știind că va fi eclipsă totală de soare (pe 11 august), intens mediatizată la acea vreme, fiind un fenomen destul de rar și unic, pe o periodă mai lungă de timp.

După ce ne-am cazat la o pensiune din sat, nu am mai stat pe gânduri și am “tăiat-o” pe plajă. Ne echipasem din timp cu ochelarii de eclipsă, așa că nu ne-a rămas decât să așteptăm apariția lunii în dreptul soarelui. Lângă o bere rece și un mic sau o pizza de la taraba de pe plajă, timpul a trecut destul de repede.

Pe nesimțite, se făcea ora “H” la care începea eclipsa, toată lumea a început să se agite, să-și caute ochelarii de privit soarele, care parcă era mai strălucitor decât până atunci. Unii se uitau prin cioburi de sticlă de bere, alții afumau cioburi de geam cu bricheta… Cai mai mulți aveau ochelari speciali pentru eclipsă, cumpărați de la diverse magazine sau de la vânzătorii ambulanți.

Încet-încet, luna acoperea soarele, iar lumina ambientală devenise foarte stranie, ireală… Se făcuse un soi de semi-întuneric. Unora dintre noi ne treceau prin cap tot felul de scenarii apocaliptice, mai mult sau mai puțin inspirate din filme. Bineînțeles că le spuneam cu voce tare astfel încât toată lumea era amuzată.

Maximumul eclipsei, când luna acoperea soarele nu a durat decât câteva secunde, suficiente însă pentru a le privi și memora, poate, pentru toată viața. Frumusețea inelului de lumină format de soare în jurul lunii este de neînchipuit. Am trăit un fenomen unic, pe care nu știu dacă îl voi mai trăi vreodată.

Dar… a trecut. Luna deja se retrăgea, lăsând strălucirea soarelui să ne invadeze din nou spațiul. La final, soarele părea să ardă mult mai puternic decât înainte, ceea ce mie personal mi-a cauzat câteva arsuri destul de grave pe umeri. Pentru că eu “batman”… nu mi-am dat cu vreo cremă de soare… În noaptea ce a urmat, abia dacă am închis un ochi, din cauza usturimii…

Bineînțeles că apoi m-am tratat cu toate alifiile și spray-urile din lume, dar durerea tot persista. Poate de aceea țin minte destul de amănunțit detaliile acestei minunate excursii, în Vamă, de eclipsa…

A treia zi am plecat înapoi la Breaza, deoarece mai aveam zile de concediu, mulțumind mării pentru tot ceea ce înseamnă pentru fiecare dintre noi. Să trăiești experiența unei eclipse totale de soare, la malul mării, e totuși interesant.

Mi-aduc aminte cu nostalgie de acei ani ai tinereții când mergeam fără griji și probleme pe unde ne tăia capul… Ne trezeam într-o dimineață oarecare cu gândul: “Hai pe munte” și într-o oră-două eram deja la gară și ne urcam în tren… Aproape la fel s-a întâmplat și într-o vară din anii 2000 (nu mai țin bine minte dacă era în 2001 sau 2002).

Am sunat 2 amici despre care știam că sunt dispuși să meargă pe munte aproape tot timpul – Irina și Edi; și fiind vacanță am și plecat. Voiam să intrăm în Făgăraș prin vest așa că am plecat spre Râmnicu Vâlcea. Acolo ne-am întâlnit cu un amic al Irinei care ne-a întâmpinat la gară și ne-a urat “tură ușoară”.

Ooo, dar prin câte peripeții am trecut până să ajungem pe cărarea spre Suru… Am așteptat câteva ore în gară, un alt tren care mergea pe Valea Oltului. Între timp, ne gândeam că poate fentăm atâta așteptare cu vreun microbuz, ceea ce am și făcut, dar ghinion… microbuzul făcuse pană în Călimănești. Din locul unde a făcut pană până la gara din Călimănești erau vreo 3 km așa că, să ne fi văzut cum alergam cu rucsacii în spinare prin Călimănești ca să prindem trenul ce urma să ne lase în halta nod de cale ferată Podul Olt.

Am avut noroc și am prins acel tren dar până la Sebeșul de Sus mai era cale lungă… Din Podul-Olt, dintre toate mașinile ce “nu” treceau pe-acolo am avut șansa să ne ia o… căruță… ce ne-a dus cu viteza luminii stinse, vă dați seama, doar până la drumul de intrare spre Sebeșul de Sus. Norocul nostru a fost, că vara, ziua e mai lungă iar soarele apune destul de târziu…

Aici am stat câteva zeci de minute bune până să treacă pe acolo vreo mașină sau alt mijloc de transport, dar într-un târziu ne-am suit în bena unei basculante care ne-a dus până în Sebeșul de Sus. Eram deja pe cărare spre Suru…

Am urcat cât am putut de mult în seara aceea iar pe la 9 am găsit un luminiș unde ne-am așezat tabăra. Fusese o zi de pomină…

Dis de dimineață soarele își făcea deja de cap printre brazii din apropierea corturilor facând să dispară roua așternută peste noapte. Ne-am trezit. În două ore eram deja pe potecă urcând voioși spre refugiul Suru. Aici am aflat câteva povești despre fosta cabană care arsese. Acum aflu de pe net că s-a construit o cabană nouă. Sper să ajung s-o văd cândva.

Am facut un popas pentru masă și într-o ora eram deja pe traseu spre Șaua Surului (2110m). Spre dupa-amiază am ajuns și ne-am așezat corturile lângă alte câteva. Vremea buna ne-a ajutat, deși noaptea era destul de frig. Pe vremea aceea aveam saci de dormit de vară, iar cortul meu, încă era un “Făgăraș 2”. Foarte bun în condiții de frig.

A doua zi am mers până la Cabana Negoiu. Din pacate, în seara aceea, amicul meu Edi a băut câteva căni de coniac în plus cumpărate de la cabană. I s-au împleticit picioarele printre ancorele cortului meu și a căzut fix peste el. L-a făcut ferfeniță… Și era un cort destul de bun pentru acele vremuri (avea 6,4 kg!).

În noaptea aceea am dormit aproape sub cerul liber care se vedea (romantic – sic) printre rupturile cortului. Ce-i drept m-am cam suparat pe Edi atunci, dar acum, după atâția ani îmi amintesc cu nostalgie și cu zâmbetul pe buze, de acele întâmplări. Bineînțeles că l-am iertat pe Edi în urmă cu mulți ani, însa am rămas fără cortul acela la care țineam foarte mult. De ce? Pentru că a doua zi de dimineață, de supărare că nu pot continua tura, am coborat împreună cu Irina prin cariera de marmură din Porumbacu de Sus, lăsând cortul “cadou” muncitorilor de acolo. Am avut noroc cu o basculantă ce transporta marmură că ne-a luat până la Porumbacu de Sus, pentru că dumul este foarte lung (aproximativ 30 de km).

Nu mai știu cum am ajuns acasă, cert e că tura, deși începuse promițător, s-a terminat destul de neplăcut pentru mine. Edi rămase pe creastă și a continuat de unul singur. Nu știu pe unde a luat-o sau ce-a mai făcut pentru că nu am mai vorbit cu el de-atunci. Auzisem că a plecat în Italia… Edi, dacă vezi cumva aceste rânduri dă un semn, te rog!

Aceasta a fost o tură de pomină… scurtă… și… neterminată. Poate o voi termina cândva, cine știe…

Uneori îmi aduc aminte cu plăcere de vremea mIRC-ului. Pe vremea aceea aveam un canal preferat şi anume #profm. Era canalul de IRC al colegilor de la IT din radio ProFM. Acel canal de IRC a făcut istorie, dar asta e altă poveste…

Pe acel canal am cunoscut foarte mulţi oameni. Câţiva dintre ei au rămas în inima mea, iar cu unii am ţinut legătura până astăzi. Printre acei oameni minunaţi am descoperit şi câtiva cărora le plăceau turele montane. Din vorbă-n vorbă, am pus-o de-o ieşire în Bucegi în weekendul ce urma.

Astfel, pe o vreme foarte plăcută a lunii martie a anului 1997 am plecat mai mult pe nepregătite, bineînţeles cu trenul. Acum, când mă gândesc la acea tura, mi se pare totul atât de departe, parcă ar fi trecut zeci de ani… Pe vremea aceea nu aveam un echipament complet și bine pus la punct. Aveam doar cateva elemente de bază. Dar elanul tinereții și iubirea pentru munte au facut ca totul să pară o joacă de copil…

Odata ajunși în Sinaia, am luat “teleguța” până la Stana Regală iar de acolo am urcat până pe platou. Țin minte că ne-am oprit la cabana Babele unde am ne-am și cazat peste noapte. A doua zi, după o plimbare până la Piatra Arsă, am coborât pe Jepii Mari de la cantonul Salvamont până în Bușteni.

M-au însoțit Brândușa alias Jijelina, Edi, Florentina, Bogdan alias Hamas și… nu-mi mai aduc acum aminte, încă o domnișoară din Sinaia prietenă cu Brândușa.

A fost o tură plăcută, fără evenimente deosebite, dar cu foarte multă energie și candoare a tinereții, ce mi-a lasat încrustată în inimă, o deosebita amintire a acelor… vremuri.