Da, ati ghicit, e vorba de Transilvania sau de Ardeal, pentru ca vacanta 2020 mi-a oferit cateva momente placute alaturi de Magduta, ce m-a insotit in tot acest periplu prin “tinutul de dincolo de padure”.

Fie ca e vorba de Sibiu, Sighisoara, Targu Mures, Cluj sau de satele si comunele rasfirate pe dealuri, Transilvania are un aer aparte, mai linistit, mai calm si mai distant. Noi am ajuns in cateva zone pitoresti, unde ne-am dorit mai de mult sa ajungem, ceea ce ne-a umplut inima de bucurie. Cateva zile au fost de ajuns pentru a putea parcurge peste 1000 de km (fata de Bucuresti) si de a vedea locuri cu adevarat magnifice.

Am inceput cu Sibiul, dar pana la el a trebuit sa trecem muntii. Aveam de ales intre Valea Jiului, Transalpina, Valea Oltului, Transfagarasan si DN1 cu variantele ei din jurul Brasovului. Nu ne-am gandit la variantele dinspre Moldova, deoarece ocolul era mult mai mare. Am ales culoarul Rucar-Bran pe ruta Bucuresti – Targoviste – Dragoslavele – Rucar – Bran, iar la Tohanul Nou am facut stanga spre Poiana Marului – Sinca Veche, unde ne-am oprit la “Grota cu doua Altare”, pentru a lua o mica gustare. Nu, nu am vizitat grota din lipsa de timp… E adevarat ca pe aceasta ruta, am stat peste o ora, la trei semafoare in zona Moeciu de Jos, deoarece drumurile nu pot fi reparate decat vara in plin sezon turistic, ceea ce ne-a determinat sa nu mai vizitam grota si Manastirea Rupestra de la Sinca Veche.

Totusi, am avut si un pic de noroc, pentru ca am intrat pe E68 (Brasov – Sibiu) pe la Sercaia, localitate in care s-a produs un accident la iesirea dinspre Brasov, insa, noi intrand mai spre vest, eram pozitionati dupa incident. Pe sensul spre Brasov s-a format o coada de masini de cel putin cinci km… De-aia trebuie sa fim foarte atenti cand plecam la drum si sa respectam regulile de circulatie

La Porumbacul de Jos ne-am abatut din drum pentru a vedea Castelul de Lut din Valea Zanelor de la Porumbacul de Sus, insa odata ajunsi acolo, cand am vazut ce aglomeratie era, iar vizitarea castelului ne-ar fi luat cel putin o ora si ceva, am renuntat. Am luat totusi o pauza de relaxare dupa care, urmatoarea oprire a fost la Sibiu, cu o oarecare intarziere din cauza circulatiei cu viteza redusa pe un pod… Eh… peripetii…

Ne-am cazat la Hotel Parc, langa autogara Q7 si langa Stadionul Municipal. O alegere buna, deoarece am putut folosi vaucerele de vacanta, conditiile au fost deosebite, iar zona este una linistita. Spre seara, am adormit bustean, dupa lungul drum spre destinatia noastra… Ardealul.

A doua zi am facut o plimbare prin Sibiu. Vremea a tinut cu noi. Piata Mare, Piata Mica, Podul Minciunilor, strada Cetatii cu ale ei turnuri si ziduri, Parcul Sub Arini sunt doar cateva obiective pe care le-am atins in scurta noastra vizita.

In ziua urmatoare am primit o invitatie de la Nea Fane, fostul cabanier de la Cantonul Cheia din Buila-Vanturarita, sa-i vizitam noua “locatie” o cabana micuta, fosta scoala in satul Cheia de Ramet. Toate bune si frumoase, insa noi trebuia mai intai sa ne gasim cazare in Aiud, localitatea cea mai apropiata de drumul spre Cheia de Ramet. Initial voaim sa ne cazam in Alba Iulia, insa socoteala de acasa niciodata nu se potriveste cu cea din “targ”. Asadar, in Alba Iulia am pierdut vreo ora cu telefoane si internet pentru a gasi cazare in Aiud. Pana la urma am gasit la un hotel, asa zis, de trei stele care sa primeasca si vaucere de vacanta. Am facut aproape o ora pana la Hotelul Victoria din Aiud. Am fost totusi bucurosi ca am gasit cazare. Dupa pranz, ne-am cazat apoi am plecat in cautarea Cabanei Cheia de Ramet.

Am ajuns pe la ora cinci seara in satul Bradesti, un sat pe drumul spre Ramet si Ponor. N-am stiut ca drumul e de macadam si are 26 de km, ceea ce ne-a cam umplut de praf. Printre altele am aflat ca acest drum ar vrea sa fie viitorul “Trans-Apuseni”. Se lucreaza la el, probabil ca va fi asfaltat cat de curand. Peisajul e superb, sunt cateva puncte de belvedere, de unde se vad foarte frumos dealurile, vaile si muntii din imprejurimi.

Din Bradesti, ce sa vezi… se merge pe jos, intr-o continua coborare, deoarece satul Bradesti e la 1000m altitudine, iar satul Cheia de Ramet e pe la 500m. Asa ca am luat-o agale la pas pret de vreo 4 km si jumatate. O buna parte de poteca merge de-a lugul vaii Bradestilor. Exista si marcaj turistic cruce albastra , ce face legatura cu Cheile Rametului. In satul Cheia se intalnesc mai multe trasee turistice ce strabat zona printre peisaje magnifice si locuri deosebite.

Ajunseram pe la sase si jumatate, poate spre sapte seara, exact cand amicul Radu se apuca de focul de tabara. L-am rugat sa ne lase sa preparam mai intai un pastrav pentru cina, ca apoi sa stam la o bere rece, pana noaptea tarziu, la focul de tabara. Ceea ce am si facut… Nimic nu se compara cu muzica folk ascultata seara la un foc de tabara… in compania bunilor prieteni… Eh… Macar de atata sa ne bucuram anul asta…

Bineinteles ca am ramas peste noapte la cabana fosta scoala din Cheia de Ramet, unde gazda noastra, Nea Fane ne-a primit cum a putut mai bine. Iti multumim Nea Fane! A doua zi dupa cafeu si micul dejun, am plecat spre masina lasata suuus, la 1000m altitudine, pe drumul judetean DJ750C, la Bradesti. Magda era cam speriata de cat aveam de urcat, insa incet, incet am reusit sa ajungem.

In urmatoarea zi am vizitat Salina Turda, aflata la 42 de km de Aiud. Interesanta si amenajata modern, insa comparativ cu cea de la Slanic Prahova, desi cea din urma e mai putin amenajata, parca e mult mai mare si mai spectaculoasa, din punct de vedere, sa zicem, natural. Salina Turda iti ia ochii, datorita amenajarilor, uneori exagerate. Cel putin impresia asta mi-a lasat-o mie. Si… foarte aglomerata, deh… sezon de vacanta. Ah, era sa uit: pretul de intrare in Salina Turda – 40 lei de persoana… cam piperat (tot parerea mea).

Iata ca a sosit si ultima zi a “pelerinajului” nostru prin Transilvania. Am vizitat Cetatea Aiudului, doar pe la exterior, din strada, din cauza lucrarilor ce se efectueaza la restaurarea ei. Adica, era inchisa. Apoi ne-am intalnit cu amicii de la Cheia de Ramet pentru a merge impreuna in Cheile Turzii. Am ajuns destul de tarziu, pe la ora trei dupa amiaza, eram si toropiti de caldura, asa ca Magda n-a putut merge decat pana la jumatatea Cheilor (lungimea totala de aproape 2km, marcaj punct rosu ), iar eu am insotit-o si pe drumul de intoarcere. Mi-a placut ca exista multe trasee de alpinism de diferite grade de dificultate. Nu mi-a parut rau ca nu le-am vazut in intregime, pentru ca nu pleaca de acolo. Poate vin la anul sa le termin de vazut, insa nu difera mult de alte nenumarate chei. E adevarat ca fiecare are farmecul ei, insa pe acestea, le voi vizita cu alta ocazie.

Am plecat spre casa, in jurul orei cinci dupa amiaza. La 0:33 deja eram in pat, cu dusul facut, la Bucuresti. Am mai intarziat pe drum pentru ca am facut mai multe opriri de dezmorteala. Inserarea ne-a prins la intrarea pe valea Oltului, fiind cea mai scurta varianta aleasa pentru a trece muntii. Mi-am adus aminte de sloganul site-ului “Eram fericiti… si n-am stiut!”, slogan valabil incepand cu anul acesta… O “tura” placuta, minunata, cu multe obiective atinse, in “Tara de dincolo de padure” – Transilvania.

Din câte mi-am propus anul acesta, am reușit să fac câte ceva. De aceea sunt bucuros. Această bucurie se datorează și faptului că am reușit, în sfârșit, să ajung în Cheile Nerei. Și bucuria nu se oprește aici, pentru că alături de mine au fost și doi buni prieteni montaniarzi, e vorba despre Bogdan, amicul meu de mers pe munte și Nea Fane, cabanierul de la Cantonul Cheia din Buila-Vânturarița, pe care mulți dintre voi cu siguranță îl știți.

Am plecat sâmbătă dimineață din București cu mașina lui Bogdan proaspăt upgradată cu gaz. Bogdan, mândru nevoie mare, nu mai înceta să-și laude mașinuța… că ce bine merge pe gaz, că ce economie face, că îl costă un plin nu-știu-cât și că își va recupera investiția de doar nu-știu-câți lei în câteva luni… Mi-a făcut capul calendar, dar trebuie să recunosc, mașina a mers excelent și, într-adevăr, datorită faptului că gazul e mult mai ieftin (cu mici variații de preț, prin țară) ne-a costat mult mai puțin transportul. E o treabă și-asta cu gazul…

Și cum vă spuneam, am plecat sâmbătă dimineață din București pe A1 spre Râmnicu Vâlcea să-l recuperăm pe Nea Fane. L-am pescuit din parcul Zăvoi, apoi am luat-o spre Târgu Jiu. Autostrada A1 n-a fost foarte aglomerată, nici “Dealul Negru” și nici drumul spre Târgu Jiu. Ne-am oprit în Horezu la niște prieteni foarte buni (nu spun cine, sic). Am mâncat o pizza și am plecat.

Pe la unu și jumătate (13:30) deja făceam poze Coloanei Infinitului iar pe la două, Porții Sărutului și Mesei Tăcerii. Tot în parcul cu Masa Tăcerii ne-am oprit la o terasă să bem o cafea, un suc sau o apă. Căldura era destul de mare chiar și la umbră, însă vântul adia puțin, iar atmosfera era plăcută, ceea ce făcea ca totul să fie ca-n rai.

Drumul spre Cheile Nerei e lung și oarecum întortocheat… am ales varianta prin Baia de Aramă, coborând ușor pe lângă Parcul Național Domogled – Valea Cernei spre Băile Herculane pentru ca apoi să urcăm puțin spre nord. La Mehadia am ales scurtătura pe un drum destul de rupt până la Iablanița, scutind vreo 6-7 km. Apoi drumul ne-a dus la Bozovici de unde până la Anina mai era o “aruncătură de băț”… Astfel ne-a sărit în ochi, cam pe la jumătatea drumului dintre Bozovici și Anina, ce credeți? Da, celebra cascadă Bigar… Hai să ne oprim s-o vedem, dacă tot e în drum. Zis și făcut, noroc, că ziua e mai lungă vara.

Nu pot spune că am rămas mut de frumusețea cascadei Bigar, dar nici că e urâtă sau mai știu eu cum… Părerile sunt împărțite, iar The World Geography prin fotografia Sandrei Rugină a făcut-o celebră punând-o pe primul loc în topul celor mai frumoase din lume, în anul 2013. Personal, pot spune că îmi place pentru că e creată de natură, iar tot ce e natural e frumos.

Spre seară, am ajuns, după multe peripeții datorate căutării unor magazine cu de-ale gurii, în orașul Anina, mergând ușor, în căutarea unui loc de campare pentru noapte. Așa se face că, pur întâmplător am găsit cel mai bun loc pe care îl puteam găsi… Cantonul silvic Poiana Iulii. Drumul nemarcat, ne-a sărit (mie) în ochi, din drumul principal spre Oravița (DN57B). Am mers cateva sute de metri “la risc” pentru că nu știam unde ne va duce drumul, când, într-un final se deschide o poieniță și un canton…

“Minune Dumnezeiască”, am zis, amintindu-ne de replica lui Jean Constantin din celebrul film “B.D. la munte și la mare”… Să ne dea nouă destinul o asemenea pajiște înconjurată de brazi și de pomi fructiferi? Da, ne-a dat! Am despachetat și ne-am instalat corturile, după care am făcut un foc (de fapt Bogdan, că el e profesor… a iubit o țigancă… deh) în vatra existentă la care am gătit câte ceva, pe care le-am mai stins cu niște digestiv luat de Fane din drum, special pentru serile de pe munte. Pentru că, ce să vezi, ghinion, și eu și Bogdan, deși aveam pregătită în pet-uri de jumătate, niște țuică și palincă foarte bună, le-am uitat pe masa din bucătărie… Când am constatat că le-am uitat, era deja prea târziu… eram prin Pitești… Așa că ne-am mulțumit cu “Drobeta” lui Fane.

Ne-am bucurat de locul minunat pe care l-am găsit… Îți țiuiau urechile de liniște… pentru că locul era un pic mai jos decât drumul principal, era într-o vale împădurită care izola sunetul atât de bine încât auzeai doar liniștea. Chiar ne întrebam, unde-s sirenele salvărilor, accelerația motoarelor de fițe, bormașina vecinului sau suflătoarele de frunze ale celor de la domeniul public… Da! Nimic din toate astea nu ne deranja, nici măcar vreun pârâiaș sau vântul printre frunze nu făceau vreun zgomot. Nici măcar semnal la telefon n-aveam ca să ne deranjeze vreun apel…

Seara a trecut pe nesimțite, cerul senin a lăsat bolta plină de stele să se arate în toată splendoarea ei. Am stins focul și ne-am băgat la hotelul de mii de stele. Am dormit ca un prunc… A doua zi, după cafeul obligatoriu și micul dejun al montaniardului am strâns și am plecat spre Cheile Nerei.

După Oravița, drumul destul de prost pe alocuri, coboară spre Sasca Română și cea Montană, dar până acolo trece prin Potoc, localitatea din care se face o variantă de drum spre Cheile Nerei. Pe această variantă am ales-o și noi pentru că ne ducea exact unde voiam, și anume, la Podul Bei, un punct de intersecție spre trei obiective diferite și anume: La Tunele – în aval, pe valea Nerei; Cascada Beușnița via campingul din Valea Beiului și Cheile Nerei propriu-zise (alea lungi) care urcă pe firul Nerei până în localitatea Șopotul Nou. Bineînțeles că râul Nera merge mai departe și în amonte și în aval, pentru că se varsă în Dunăre și izvorăște din Munții Semenic din Parcul Național Semenic – Cheile Carașului.

Acum pentru că lecția de geografie s-a terminat, începe cea de sport. Am parcat în parcarea amenajată de la Podul Bei, am plătit intrarea la rangerii ce tăiau bilete și am “tăiat-o” spre Tunele, pe marcaj dungă roșie . Traseul este ușor de parcurs și destul de spectaculos, tocmai datorită tunelelor sau semitunelelor săpate în stâncă, pe malul drept al Nerei. Peisajele sunt fabuloase și încântă privirea excursioniștilor. Înainte de tură am făcut o mică documentare pe net… Astfel, am citit că undeva pe traseu ar trebui să fie niște peri sălbatici și, cum era vremea lor, am căutat cu atenție și… ce să vezi, chiar i-am găsit și ne-am înfruptat din ei. Nu vă pot spune în cuvinte simple, cât de bune și de gustoase au fost! Vedeți, e bună la ceva și documentarea asta pe net.

Când stânca din dreapta drumului se termină și se deschide larg perspectiva, ne-am întors, pentru că nu ni s-a mai părut atât de spectaculos. Ne-am mai oprit o dată la bușteanul cu desene făcute de carii apoi încet, încet am ajuns la mașină. Din parcare am plecat cu mașina spre păstrăvăria din Valea Beiului unde este amenajat și un camping. Am găsit un loc frumos pe malul râului Bei ne-am pus corturile apoi ne-am propus să mâncăm un păstrăv dacă tot suntem la păstrăvărie. Ceea ce am și făcut. Proaspăt și bun, ne-a potolit foamea pentru moment. Ne-am făcut și ceva rezerve de “suc de hamei fermentat”. Și… cum stăteam noi așa la o vorbă despre dozele de palincă uitate acasă… surpriză: Loredana și Adriana… apar de nicăieri, ca două floricele, de-am rămas șocați… Dar cine sunt ele? Două fete vesele din Timișoara, pe care le-am cunoscut la Canton, în Buila fix în urmă cu un an.

Bucurie mare, reîntâlnire neașteptată cu îmbrățișări și pupături. A fost o după-amiază pe cinste, cu bere și cu palincă, cu povești despre munți și văi, despre creste, coclauri și amintiri, și mai ales, cu multă veselie și bucurie.

Am stabilit ca peste două zile să ne întâlnim la Lacul Dracului, noi venind dinspre cantonul Damian, iar ele dinspre Șopotul Nou. De ce peste două zile? Pentru că a doua zi urma ca noi să facem Ochiul Beiului și cascada Beușnița, iar ele aveau de mers în Cheile Șușara. Poteca marcată cu dungă galbenă trece de păstrăvărie, continuând pe malul drept al văii Beiului. După aproximativ 40 de minute ajungem la Ochiul Beiului unde ne oprim pentru pozat. După ce epuizăm toate pozițiile de pe “film”, continuăm spre cascadă, încă vreo 30 de minute, așa scrie pe indicator, noi nu ne-am uitat la ceas pentru că eram la plimbare relaxați și nu ne-am pus problema cât facem… La cascadă ne-am oprit evident pentru pozat, dar ne gândeam dacă să mergem și mai sus puțin, la Beușnița 2. Până la urmă am renunțat din cauza faptului că era puțină apă, parioada în care am vizitat-o noi fiind destul de secetoasă. O cascadă este spectaculoasă în special primăvara când e bogată în apă sau toamna după ce încep ploile. Așa că după pauza de țigare și pozat ne-am întors. Mie mi-a plăcut foarte mult cascada Beușnița mai ales că-mi doream de ceva timp s-o văd. Am savurat-o din plin și m-am încărcat cu energie. Mulțumesc Beușnița!

Pe drumul de întoarcere de la păstrăvărie până la Podul Bei ne-am oprit la cascada “La Văioaga” s-o pozăm și pe ea. Am lăsat-o special pentru întoarcere deoarece la dus era cam aglomerat. Am fotografiat-o din două mari unghiuri, adică de sus, de deasupra și de jos, unde cade apa. Este o cascadă frumușică cu personalitate.

Odată ajunși la Podul Bei am făcut stânga spre Cantonul Damian. Am riscat să mergem cu mașina cei aproape 5 km deși ni s-a spus că drumul e destul de anevoios. Cu atenție și cu băgare de seamă, mai ales că Bogdan, care era la volan e un șofer excelent, am ajuns cu bine la canton. “Damian” e un canton silvic părăsit, o ruină ce a început să se degradeze. Păcat, mare păcat! Uneori nu înțeleg de ce unele lucruri sunt lăsate să moară, deși au slujit și ar fi putut încă sluji cu mare cinste și devotament, oamenilor, turiștilor și tuturor celor ce vor să se bucure de natură. Nu înțeleg, pur și simplu. Dar gata cu negativismul…

Da… am parcat pe pajiștea de lângă canton și ne-am ales câteva locuri de cort excelente. În jurul cantonului erau câțiva meri cu fructe aproape coapte. Am luat și noi câteva pentru diversificarea meniului. Am așezat corturile mai aproape de malul Nerei apoi ne-am relaxat în liniștea desăvârșită la un foc de tabără pe care l-a făcut Bogdan, știți de ce el, cu mâncărică și digestiv.

În acea noapte am primit vizita oficială a unei vulpițe ce căuta prin punga de gunoi pe care o agățasem de capătul mesei, dar ne-am panicat un pic când am auzit zgomote suspecte de conserve căzute pe jos. Am ieșit din corturi, care cu cuțitul în mână, care cu telecomanda de la mașină, care cu lanterna să vedem ce e. Vulpița noastră fugea cu sacul de gunoi în gură, dar nu se vedea, doar sacul care se mișca repede prin iarba înaltă și deasă. Brrr, fenomene paranormale se întâmplă la cantonul Damian… Apoi se oprește și se uită înapoi, spre noi. Îi vedem ochii strălucitori în lumina lanternelor și ne liniștim. De dimineață, la micul dejun apare și ea, vulpița, hămesită de foame, dând târcoale corturilor și mesei. I-am dat câte ceva de mâncare apoi a dispărut în tufișurile de pe malul Nerei.

Noi ne-am pregătit rucsacii de tura, aparatele foto și am plecat spre Cheile Nerei. Eram bucuroși că vom vedea, în sfârșit, această minunată creație a naturii. Am lăsat corturile montate deoarece ne hotărâsem ca atunci când ne întoarcem să mai zăbovim o noapte în liniștea asta perfectă și după aia să plecăm spre casă. Poteca șerpuiește pe malul drept al Nerei cu marcajul său bandă roșie . Pe traseu sunt marcate câteva obiective cum ar fi “La Cârlige”, “Ogașul Pocului” sau “Izvorul Iordanului”, unde chiar este un izvor de unde ne-am luat apă proaspătă. Obiectivul nostru era să ajungem la Lacul Dracului care ne aștepta după aproape 9 km. Și nu numai lacul ne aștepta ci și Adriana și Loredana. Cel puțin așa speram noi…

Știam din documentarea făcută, că la un moment dat trebuie să traversăm râul prin apă. Traversarea este la aproximativ o oră față de canton, după porțiunea numită “La Cârlige”. După schimbarea malului Nerei, poteca dezvăluie peisaje absolut extraordinare. Te întrebi cum de natura are atâta imaginație ca să construiască asemenea frumuseți. Până la Lacul Dracului mai sunt încă aproximativ 6 km, pe care noi i-am parcurs în câteva ore. La ora 13:00 trebuia să fim la marea întâlnire, dar am întârziat vreo 25 de minute. Am apreciat foarte mult faptul că prietenele noastre din Timișoara ne-au așteptat, probabil știau că drumul nu-i chiar atât de ușor, având câteva porțiuni de urcat și de coborât, cu diferență de nivel destul de mare. Unele din ele au chiar și “lanțuri”.

Una peste alta am ajuns la Lacul Dracului unde ne-am reîntâlnit bucuroși cu fetele din Timișoara. Am luat o pauză de masă, apoi una de poze. Am schimbat impresii de călătorie și am promis că vom trimite pozele pe transfer pentru a se bucura și ele de amintiri frumoase. Într-un târziu ne-am despărtit. Pe noi ne așteptau 9 km de chei pe drumul de întoarcere. Fetele au dispărut repede pe poteca spre Șopotul Nou. Spre seară am ajuns și noi la corturi, destul de obosiți după tura în forță pe Cheile Nerei. Am mai pozat câte ceva pe traseu, dar la întoarcere parcă peisajul e diferit, nu din pricina unghiului sau a luminii soarelui la apus, ci prin faptul că deja l-ai văzut o dată și e proaspăt în memorie, sau doar percepția noastră e diferită având și altă stare de spirit… deh… oboseala.

Am făcut un foc, am pregătit masa și ne-am odihnit la o doză de bere până când s-a făcut beznă totală. După ce am stins focul și ne-am băgat la cortulețe, eu am adormit buștean. Dimineață, la cafea și la micul dejun am decis ca la întoarcere să mergem o zi pe “moșia” lui Bogdan de la Slănic Prahova, o alta pe “moșia” lui nea Romică, cabanierul de la Cuca, a treia zi la “moșia” mea din Argeș și într-un final să-l lăsăm pe nea Fane la “moșia” lui din Buila. Zis și făcut. Dar înainte de asta am mai petrecut o noapte pe malul lacului Buhui, într-o pădure de o frumusețe rară, la est de orașul Anina. Vremea ploioasă ne-a cam ținut în corturi, dar măcar ne-am mai bucurat încă o zi de aerul curat și de momente de relaxare.

Entuziasmul a fost la cote maxime pentru fiecare moment petrecut împreună, cu promisiunea ca la anul să o facem din nou “lată”, ca de fiecare dată!

Ia zi nea Fane, ia zi Bogdane, ia spuneți fetelor, pe ce coclauri ne vom mai întâlni? Dar cu tine cititorule, pe unde te voi întâlni, pe unde ne vor purta bocancii?

De ce merg pe munte? De ce cutreier crestele? De ce iubesc pădurea sau natura în general? La prima “strigare” aș putea să-ți spun că “nu știu.” Dar nu e așa. Bineînțeles că sunt unele lucruri despre care nu ai cuvintele potrivite niciodată, acelea chiar nu am cum să ți le spun, tocmai din acest motiv, dar altele se pot povesti cât de cât facil… Aceste întrebări sunt, în general, puse de oameni care din diverse motive nu experimentează decât într-o foarte mică măsură acest gen de activități. “Frații de potecă” nu-și pun asemenea întrebări, ei preferă s-o facă pur și simplu.

Nimic nu se compară cu foșnetul frunzelor în pădurile de foioase, sau cu șuierul vântului ce adie printre crengile brazilor. Greu de spus în cuvinte simple și pe înțelesul tuturor, cât de bine te relaxezi (dormi) când bate ploaia încet în tenda cortului, într-o zi ploioasă, într-un luminiș sau la margine de pădure aproape de golul alpin al vreunui masiv. Ritmul monoton dar mereu altul al ploii pe cort, într-o tură aparent ratată din cauza ploii, este neprețuit. Sau mirosul crud al naturii după acea ploaie, sau peisajul desăvârșit de forma și culorile norilor ce se îndepărtează fac să-ți dorești să nu se mai termine acea “vacanță”.

Latura noastră divină se accentuează și iese la iveală prin legătura cu natura. Mi-e drag să mângâi crengile unui brad, să strâng în brațe un pom sau să privesc planta înflorită, ca să nu mai spun de zmeură, mure și mai ales de fragi… Văd în pădure, cu tot ce e în ea și în munte, Energia. Și nu pot să nu mă bucur când mă contopesc în Ea.

Deși aparent greu, și uneori chiar e, urcatul pe munte este un dialog cu tine însuți, e o călătorie spirituală în interiorul tau, e, dacă vreți, o descoperire a sinelui. Până la urmă, o mare parte din bucuria de a urca pe munte este urcușul în sine, nu neapărat faptul că ajungi la destinație. Cel mai bine poți descoperi aceste lucruri când mergi singur, deși nu este recomandat! Atunci îți vezi limitele și le depășești, atunci te cunoști mai bine și devi mai bun, mai înțelegător, mai tolerant. Poate de-aia montaniarzii sunt (majoritatea) oameni buni, veseli, optimiști, entuziaști, prietenoși, într-un cuvânt: extraordinari. Și îți sar imediat în ajutor dacă e nevoie, îți dau un sfat sau o vorbă bună.

Este imposibil să nu-ți placă o seară liniștită de vară cu licuricii plutind în aer ca niște sclipici magici dintr-un film vechi de Walt Disney, apoi un foc de tabără cu lemnul trosnind în liniștea nopții, cu scânteile ce desenează linii demne de un mare artist. Cineva scoate o chitară iar acordurile și vocile cântecelor de munte rezonează magic direct în inima ta. Carul mare și carul mic, steaua polară, zecile de constelații și puzderia de stele, împletesc în urzeala lor armonioasă galaxia, frumoasa noastră Cale a Laptelui… Sau Luna, cât un pepene, “iese mare și rurală, la iveală, dintr-o margine de” …stâncă, luminând “Hotelul de mii de stele”: Cortul, cu razele ei misterioase. Cui nu-i place să stea culcat pe iarbă într-o noapte călduroasă de vară, să numere stelele căzătoare punându-și dorințe care mai de care mai îndrăznețe, sub adierea blândă a vântului?

Apoi, odată ajuns pe vârful muntelui, perspectiva desfășurată în fața ochilor nu are termen de comparație. Orice fotografie pălește în fața priveliștei pe care o vezi cu proprii ochi. Răsăritul sau apusul soarelui e unic pe munte. În fiecare zi e altfel. Aerul curat pe care îl respiri, mirosul de iarbă uscată, al pământului sau al lichenilor de pe stânci, adierea vântului sau zumzetul gâzelor din apropiere nu poate fi reprodus într-o fotografie sau într-un film. Senzația pe care o ai la înălțime (evident, dacă nu ai rău de înălțime) este unică. Hăul de dedesupt nici nu poate fi fotografiat, deoarece nu iese decât dacă ai repere umane în cadru (mai sus și mai jos) pentru a putea face comparația de nivel. Iar dacă e ceață sau nor (nu foarte deasă), senzația e de-a dreptul deosebită.

Dar cel mai mult apreciez liniștea activă, naturală. Relaxarea în mijlocul naturii, împământarea (senzația mersului cu picioarele goale prin iarba umedă nu se compară cu nimic), somnul cu vise la umbra brazilor, toate te încarcă atât de mult cu energie pozitivă încât nu-ți mai vine să pleci vreodată de-acolo…

Foșnetul vântului printre crengi, susurul pârăului din apropiere, un lătrat de câine de la vreo stână în depărtare, toate se armonizează reciproc și te poartă într-o lume pe care, poate n-ai s-o mai întâlnești vreodată. Doar ai să-ți amintești de ea, și, ai vrea să te întorci din nou acolo. Dar “acolo” n-o să mai existe la fel, va fi mereu altul. Acel “acolo” a fost doar pentru tine și doar “atunci”!

Edi G.

Cum să nu apreciezi compania prietenilor dragi cu care pleci pe munte, care îți fac o mie de poze, cu care te-ai împrietenit tot pe munte; cum să nu-ți placă să cunoști alți pasionați ca și tine, prin venele cărora curge “apă limpede și rece de izvor”…? Cum să nu-ți placă să stai la taclale până la 4 dimineața lângă o sticlă de afinată cu amici întâlniți pe creste; sau să-ți faci noi prieteni la vreo cabană, iar apoi peste ani, să dai de ei, te miri pe unde și prin ce coclauri…? Iar cu amici sau foști colegi de serviciu, pe care nu i-ai mai văzut de câțiva ani, să te întâlnești pe crestele însorite? Cum să nu-ți placă toate aceste minunate emoții și bucurii, pe care ți le oferă muntele? N-are cum…

Muza mea, pădurea dragă este departe de mine acum. De aceea mă opresc aici. Cred că ți-am dat un răspuns destul de “rotund” la întrebările de mai sus și suficiente “indicii” pentru a te gândi și a afla de ce ai merge pe munte. Evident, nu te sfătuiesc să te urci în primul tren sau în mașină și s-o zbughești la munte așa, pur și simplu, mai ales dacă nu ai mai făcut-o până acum. Sfătuiește-te cu un montaniard “la îndemână”, procură-ți echipamentul adecvat pentru tine și abia apoi mergi pe munte. Merită!

Închei cu versurile unui cântec foarte frumos și cunoscut ce se cântă pe munte, se numește “Pădure nebună” iar interpretarea lui Carmen Silva Ciocolata este fabuloasă:

O vară întreagă m-a ţinut pădurea
Cu faţa în iarbă şi cu gândul aiurea
Iar acum, în toamnă, la plecare
Se tânguie că mă rup din inima ei şi o doare

R: Pădure, pădure nebună
În fiecare noapte cu lună
Voi rătăci fără ţintă agale
Ca o frunză mânată de vânturi pe potecile tale

În fiecare noapte de iarnă
Umbra mea albă va veni să se-aştearnă
Ca o ursoaică cu puii ucişi
La umbra stejarilor prădaţi de frunziş

În fiecare dimineaţă
Uneori ca o umbră, alteori ca o ceaţă
Ca o negură sau ca o brumă
Voi veni, voi veni, nu te mai tângui, pădure nebună

Mulțumesc tuturor celor ce m-au fotografiat de-a lungul anilor pentru minunatele “capodopere”.

August, vacanta, dor de prieteni, natura si munte… premise pentru inca o iesire la Cantonul Cheia. Sunat Bogdan, stabilit plecarea…

Magda abia astepta, la fel si eu, ne-am facut rucsacii in mare viteza si sambata dimineata am zbughit-o spre amicii nostri din Buila, John, Culiță si Nea Fane, Stogu si Stogsoarele, Valea Cheii si Claia Stramba, Brana Caprelor si Santinela…

Ajunseram… ne-au intampinat multi oameni, printre care si John si Culiță. John se apucase deja de un ceaun si destindea atmosfera cu povestile din aventurile lui pe munte. Ne-am asezat si noi la priciuri apoi am explorat putin imprejurimile cu cateva doze de bere. Apoi ne-am apucat de gratare si păpică.

Intre timp s-a facut seara iar focul de tabara isi ridica văpăile neobosite spre cer. Au aparut si chitarile iar barzii ne-au incantat cu liedurile lor despre munti, aventuri si povesti de iubire.

Am depănat amintiri si povesti pana tarziu in noapte cand luna iesise demult de dupa Stogsoare si lumina din varful Clăii Strambe. Intr-un tarziu am adormit…

Duminica ne-am hotarat sa facem o tura de recunoastere pe Valea Cheii prin Chei. Magda era pentru prima oara in Buila la Canton si nu vazuse frumusetea locului. Asadar, dupa micul dejun am purces la drum. De fiecare data cand merg prin Cheile Cheii din Buila Vânturarița ma cuprinde o stare de bine, de liniste sufleteasca si de calm. Ma incarc cu bucurie si tinerete. Sunt sigur ca si ceilalti au simtit acelasi lucru.

Dupa amiaza am ras cate un castron din ceaunul lui John, apoi siesta. Am iesit cu Magda pe malul Cheii, in timp ce Bogdan isi facea “somnul de frumusete”. Nu mai amintesc de drumul inapoi spre casa ca e de prisos. Asa a trecut un weekend minunat la Canton inconjurati de prieteni, pârși, natura si munti.

Sfârșit de vacanță în 2011… Mai aveam 4 zile libere, vremea era neprietenoasă, așa că, ce să facem? L-am sunat pe nea Fane (cabanierul din Cheia – Buila-Vânturarița), care își exprimase dorința de a ieși câteva zile cu noi, pentru a ne arăta Cheile Râmețului și a fost de acord.

Am plecat, cu Magda și Bogdan în Râmnicu Vâlcea. De acolo l-am pescuit pe nea Fane și ne-am îndreptat către Sibiu – Sebeș – Alba Iulia – Teiuș.

În Sebeș, am remarcat casa memorială Lucian Blaga, prilej cu care ne-am amintit versurile poeziei

Dați-mi un trup, voi munților:

“Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet ce-l port.

Daţi-mi un trup, voi munţilor, mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin!

Pământule larg, fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic!

Prin cosmos auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber cum sunt, pământule sfânt.

Când aș iubi, mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi, spre cer,
să-l cuprind, mijlocul să-i frâng, să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî, aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori călători şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.”

…O, cât de frumoase sunt aceste versuri!

În Teiuș am făcut stânga și am mers încă aproape 20 de kilometri, până în localitatea Râmeț. Am ajuns spre seară și ne-am cazat la căsuțele din cadrul complexului cabanei Mânăstirii Râmeț.

De cum am venit am remarcat, frumusețea deosebită a locurilor. Așezată pe malul pârâului Geoagiu (Stremț), cabana Mânăstirii Râmeț domină zona de intrare în chei și este punct de plecare către mai multe trasee turistice din zona munților Trascău.

Ne-am trezit a doua zi, mult mai devreme decât am fi făcut-o în București și asta datorită aerului foarte curat și proaspăt. După cafeaua de dimineață am pregătit ceva de mânacare. Nici n-am terminat bine de luat cărnița de pe grătar că a și apărut o turmă de capre care s-a înfipt direct în grătar, lingând ce-a mai rămas pe el… Ne-am amuzat și le-am făcut câteva poze, gândindu-ne dacă nu cumva le arde grătarul pe limbă …ziua începuse bine.

Într-un târziu, am plecat agale pe drumul forestier ce urcă ușor, paralel cu firul apei, spre chei. Câteva vile cochete ne-au încântat privirile, pentru că se încadrau armonios cu peisajul natural absolut superb. Deasemenea, încă mai există, neatinse de civilizație și câteva bordeie, parcă rupte din negura istoriei, cu arhitectura tipică zonei. Sunt absolut fascinante.

După aproape o oră de mers am intrat pe poteca din pădure pe partea stângă a văii Geoagiului pe marcaj cruce albastră. De-a lungul potecii răsare ici și colo câte o stâncă printre brazii amestecați cu foioase. Dacă ar fi fost cu o lună înainte ne-am fi delectat cu mure sau zmeură, dar acum nu mai erau… Vremea era tocmai bună de drumeție, deși era înnourat, nu era răcoare deloc.

După câteva minute de mers, pădurea face loc stâncilor din ce în ce mai mult. Pe alocuri drumul e destul de aventuros, dar nu ne face probleme niciunuia dintre noi. Apa era puțin tulbure deoarece în amonte se mai simțeau urmele ploilor recente. De-a lungul apei, poteca uneori o ia chiar prin apă, dar administratorii Cheilor Râmețului au amenajat câteva porțiuni mai dificile, cu ajutorul unor scoabe metalice înfipte chiar în stâncă, unele la nivelul picioarelor iar altele la nivelul mâinilor, astfel încât “poteca” pe aceste porțiuni este pitorească și conferă un spor de aventură excursiei.

Într-un târziu ajungem la “Portal”, o formațiune stâncoasă ce ia forma unei arcade pe sub care și-a croit drum firul apei. Acest “Portal” a fost cândva, în vechime, o peșteră căreia i-a căzut tavanul sau s-a prăbușit o parte din ea, rămânând astfel doar această arcadă.

Cert e, că e foarte frumos, un loc minunat, lângă care e sculptat pe un perete de stâncă, probabil de către turiști sau de către cei de la Mânăstire următoarea frază:

“† Mânăstirea Râmeţ, Un colţisor de Rai”

…ceea ce mi s-a părut absolut de necontestat. Dacă străbați aceste locuri îți dai seama că așa e, un loc magic cu încărcătură energetică pozitivă foarte puternică. Este un loc binecuvântat în care natura își revarsă valurile binefăcătoare peste toată ființa.

Câțiva zeci de metri mai sus, după ocolirea “Portalului” prin stânga, ajungem la porțiunea numită “La Cuptor”. Aici se oprește amenajarea cu scoabe înfipte în stâncă a potecii, astfel încât înaintarea se poate face doar prin apă preț de aproape un kilometru. Noi am optat să ne oprim aici, deoarece apa era destul de rece iar Magda n-ar fi putut face față acestei provocări. Mai exista o variantă a traseului, un pic mai dificilă, câțiva zeci de metri înainte de “Portal”. Dacă am fi traversat pârâul, am fi întâlnit o potecă ce urcă destul de abrupt, diferență de nivel de aproximativ 100 de metri, pe “Brâna Caprelor” (triunghi albastru), traseu ce urcă pe una din crestele munților Trascău.

Formațiunea stâncoasă “La Cuptor” compusă din cele două stânci destul de mari și apropiate, aduce, cu un aer maiestos, un plus de măreție și frumusețe peisajului. Studiind mai atent aceste stânci îți poți da seama că aici a fost, într-adevăr, o peșteră căreia i-a căzut tavanul.

Am făcut un popas binemeritat în care ne-am bucurat de fiecare clipă. Magda s-a amuzat ridicând-ul pe Fane la rangul de “Sir”. N-am văzut-o pe Magda niciodată atât de veselă și binedispusă. Mă bucur că s-a simțit bine alături de noi. După câteva zeci de poze, am luat-o încet, încet, înapoi.

Ne-am bucurat sufletul și privirea cu minunatele peisaje naturale și “sălbatice” ale Cheilor Râmețului și ne-am promis că vom reveni pe aceste neasemuite meleaguri. Seara, la un foc de tabără ne-am simțit excelent, lângă o “halbă” de bere și o pungă de semințe… o seară într-adevar de neuitat.

A doua zi, cu inima strânsă, dar cu sufletul plin de bucurie că am trăit emoția unei excursii extraordinare într-o zonă absolut deosebită, am plecat spre casă… nu înainte de a vizita Mânăstirea Râmeț.

Vă iubim Chei ale Râmeţului, te iubim Românie dragă!

Sunt foarte emoționat scriind aceste rânduri, pentru că am cunoscut două fete simpatice, pe Magda și pe Irina cu care am plecat într-o tură pentru începători, deoarece Magda era începătoare pe munte. Am ales să urcăm în Făgăraș pe la Sâmbăta iar scopul era să mergem cât putem de mult pe creastă spre vest, însă tura s-a limitat la Fereastra Mare a Sâmbetei și înapoi.

Mânăstirea Sâmbăta – Cabana Sâmbăta – Fereastra Mare a Sâmbetei – retur

Din exces de zel am făcut o greseală, de care nu mi-am dat seama atunci, pentru că am ajuns la Sâmbăta pe la patru dupa amiaza, am lăsat mașina în curtea mânăstirii și am plecat deja în tură, obosiți de pe drum. Corect ar fi fost, mai ales pentru începători, să înnoptăm undeva la mânăstire sau mai sus puțin, ca apoi, a doua zi, odihniți, să plecăm mai departe.

Dar eu eram nerăbdător să ajung în mijlocul naturii și le-am convins să mergem mai departe cât putem și să înnoptăm în pădure, pe poteca spre cabana Sâmbăta (1401m). Mare greseală, nu m-am gândit că Magdei o să-i fie frică noaptea în pădure și n-o să doarmă deloc. A stat de veghe ascultând tropăitul furnicilor pe firul ierbii. Fiecare zgomot, cât de mic, era un semn că vine ursul, sau că vom fi înghițiți de cele mai teribile creaturi ale nopții… brrr…

Am campat în poienița unde se termina odinioară drumul de mașină, pentru că anul următor o viitură puternică a distrus mare parte din acest drum. Bine că locul este lângă valea Sâmbetei care susura destul de zgomotos acoperind alte zgomote, că de-ar fi fost liniște era și mai și… S-ar fi auzit până și cel mai mic zgomot, al unei frunze căzute pe tenda cortului iar teroarea ar fi crescut la cote inimaginabile… Îmi pare rău că nu mi-am dat seama atunci, pentru că n-aș fi chinuit-o în halul ăsta… În schimb Irina n-a avut nimic, a dormit buștean, fără probleme.

Evident că, la prima rază de lumină, Magda s-a mai liniștit și cred că a ațipit un pic câteva minute. Oricum soarele era sus pe cer când ne-au trezit măgărușii de la cabană care coborau singuri pe potecă. De altfel se știe că măgărușii au capacitatea de a se orienta și pot merge singuri fără să se rătăcească. Ba mai mult, când vrei să faci o potecă sigură, lasă un măgar să îți arate drumul. Întotdeauna îți va arăta cel mai bun drum posibil, dar și sigur, din punctul de vedere al solidității solului. Măgarii nu merg pe unele poduri de gheață sau pe pământ nesigur (mlaștini sau unde simt ei că dedesupt e ceva în neregulă). Foarte interesant este acest comportament al măgărușului…

După ce am băut cafeluța, am mâncat și am strâns rucsacii, am plecat ușurel pe potecă, spre cabana Sâmbăta. Drumul destul de lejer, ne-a oferit și câteva pauze de odihnă și poze. După vreo două-trei ore de mers ușurel am ajuns la cabană. Am campat, am pregătit o cafeluță și ceva de mâncare. Între timp Magda a tras un pui de somn pentru că era nedormită de noaptea trecută.

Irina se juca cu aparatul foto pozând tot felul de lucruri, unghiuri și peisaje. Fiind vară nu eram singuri, au mai venit și alți turiști care au campat în jurul cabanei, ceea ce i-a dat speranță și încredere Magdei că în noaptea ce urmează va putea dormi. Spre seară am făcut un foc într-o vatră de lângă cort și am stat privind stelele și focul. Am adormit târziu în noapte.

Dimineața în timpul cafeluței am hotărât să urcăm cât putem spre creastă, fără bagaj, doar cu un rucsac de tură. Irina era bucuroasă iar Magda voia să urce mai mult de curiozitate… Am pregătit rucsacul de tură și am plecat. Vremea ținea cu noi, era soare și cald; adierea vântului era binevenită.

Poteca merge pe firul apei până la intersecția cu traseele care duc, unul spre Vf. Cheia Bindei (2383m) marcat cu punct roșu , iar celălalt în Fereastra Mică a Sâmbetei ocolind Muchia Slăninei prin dreapta, marcat cu bandă albastră, un traseu destul de dificil.

Poteca noastră urcă direct spre Fereastra Mare, mai întâi urcând mai abrupt până în grohotiș apoi puțin mai lejer până la urcușul final spre creastă, ultimul hop. Cu opriri multe pentru odihnă și poze am ajuns până la “ultumul hop” unde ne-am oprit. Doar Irina a urcat până pe creastă făcând câteva fotografii minunate din Fereasta Mare a Sâmbetei (2188m).

La întoarcere am întâlnit un cioban și oile lui, foarte simpatic, cu care am conversat câteva minute. Până să apună soarele am și coborât, am strâns cortul, și am ajuns la mașină. Cu toții eram frânți de oboseală… A fost o excursie scurtă dar minunată cu multe amintiri plăcute, în vara anului 2006.