O tura de pomina, nu numai datorita frumusetii native a Ciucasului dar mai ales datorita anturajului deosebit de vesel al nepotului meu de frate, Andrei si bineinteles a lui Bogdan, amicul meu de calatorii montane. Andrei e cetatean spaniol, a venit in Romania in vacanta sa-si vada tatal (pe frate-miu). Cu aceasta minunata ocazie, l-am rapit cateva zile din primavara lui 2013, pentru a face o tura in Ciucas… el laudandu-se ca se duce cu prietenii lui la catarat in Pirineii Cantabriei

Ca de obicei ne-am cazat la Nea Sorin, cabanierul de la Silva, la casute. Nea Sorin ne-a lasat sa facem un mic foc intr-o vatra de langa casute, unde l-am lasat pe Andrei sa faca “mezamplastul” la carnea de gratar. Crescut in Spania, la marginea Pirineilor, Andrei vine cu energia si umorul balcanic, impletit cu cel spaniol. Si-a luat sarcina in serios si a umplut carnea de boia, cimbru, si alte ingrediente. Asa ca am mancat o carne foarte bine imbibata in condimente. Norocul nostru a fost ca am mai stins aroma ingredientelor cu putina tuica sau palinca si cu bere rece. Am fost… “zen” pana noaptea tarziu dupa care am adormit.

In zorii zilei urmatoare am strans bagajele si, dupa micul dejun de montaniard, am taiat-o spre creasta, pe triunghi rosu , prin spatele cabanei seismice, in directia “La rascruce”. La urcus, Andrei facea misto de noi ca mergem ca niste bosorogi, insa dupa cateva zeci de metri, ce sa vezi, i se terminasera bateriile cam subit si brusc… iar noi, bosorogii, a trebuit sa stam dupa el sa-si traga sufletul… Am mers pe poteca trecand de varful Muntele Rosu (1765m) ajungand La Rascruce (1805m), de unde am continuat spre nord pe creasta Zaganu-Gropsoarele, in usoara coborare pana in Saua Gropsoarele (1663m) .

Aici ne-am hotarat sa punem corturile pentru popas pana in ziua urmatoare. Am facut un foc si din nou, Andrei a fost la butoane in ceea ce priveste frigaruile. N-a ezitat si le-a balacit si de data asta in ingrediente. Le-am mancat asa, foarte aromate, am mai facut cateva poze si ne-am culcat. Bineinteles ca n-au lipsit bancurile si glumele pe seama excesului de zel, dar am auzit si povesti haioase din experienta lui din Spania.

Dimineata ne-am trezit relativ devreme pentru a prinde rasaritul de soare. Am facut si un timelapse cu Tigaile Mari. Dupa cafeaua obligatorie si micul dejun am impachetat si am luat cu asalt poteca spre cabana din acest masiv, prin saua Chirusca, marcata cu .

Aici, la cabana am avut surpriza neplacuta sa constatam ca administratorul, (care intre timp am auzit ca a si murit), nu ne-a lasat sa ne umplem doua trei sticle cu apa de la robinet, deoarece intentionam sa mai stam macar o zi pe Bratocea, la cort. Asta dupa ce ii facusem consumatie de vreo 60 de lei, pe cafea, bere si alte maruntisuri, si dupa ce-i spusesem ca-i platim apa de la robinet. De atunci, sa nu mai aud de marea mizerie de cabana din masivul Ciucas. Ar trebui scoasa de pe hartile turistice, deoarece este o proprietate privata care trateaza turistii cu un dezgust si o lipsa de respect cum nu am mai vazut in alta parte pe munte. N-au nici cea mai vaga idee despre ce inseamna montaniard, iubitor de munte sau drumet. Ar mai fi multe de zis si explicat, dar consider ca nu merita efortul si energia. Duca-se!

Asa ca, de acolo am mai urcat un pic spre varful Ciucas (1954) pe marcajul de creasta , prin dreapta Tigailor Mari, fara sa ajungem la el, deoarece se adunau nori de ploaie destul de amenintatori. Am ajuns pana la “Babele la sfat”, dupa mici peripetii pe o limba de zapada in “valea rea”, ce alimenteaza paraul Chirusca. Apoi ne-am intors spre cabana Silva pe dunga galbena , pe la fantana Prof. Nicolae Ioan. Am mai ramas o noapte la Nea Sorin, prilej cu care am intalnit si un urs gunoier, probabil relocat de pe la Sinaia. Ne-am distrat ca de ultima noapte…

Insa, peripetiile cu nepotul Andrei nu se termina aici. Urmeaza inca un episod serios si haios la cantonul Cheia din Buila-Vanturarita, care impreuna cu “nepotul” Tudor s-au intrecut pe sine. Una peste alta, ne va fi foarte dor de Andrei cand va trebui sa plece inapoi in Spania. Andrei, te iubim!

Nu cred ca exista fericire mai mare pe pamantul asta, decat sa ii faci o bucurie unui om. Cu cat bucuria acelui om e mai mare cu atat incarcatura emotionala e mai puternica si mai inaltatoare. Asta am simtit din plin intr-un weekend foarte prelungit in Ciucașul nostru drag in compania deosebita a mamei Magdei, Teo, a Magdei si a celor doi copii ai ei, Arina si Tudor. Vreau sa le multumesc inca odata pentru ca mi-au dat sansa sa le fac aceasta bucurie. Cel putin Teo a fost foarte incantata. S-a simtit foarte bine si s-a distrat pe cinste. Eram fericiti!

Ne-am cazat in hotelul Cheia, inca de joi seara pentru a incepe o aventura in Ciucaș si imprejurimi. Bine, imprejurimi e putin spus, deoarece am ajuns pana la Brașov, prin Cheile Prăpăstiile Zărneștilor, iar la intoarcere spre casa am luat-o pe varianta Buzău (DN10) cu ultimul popas la Vulcanii Noroioși (Pâclele Mari si Mici).

Dar hai s-o luam cu inceputul, prima aventura a inceput vineri dimineata urcand cu masina pana la Cabana Muntele Roșu, apoi pe traseul marcat cu dunga galbena spre Fântâna Ioan Nicolae. Teo a urcat cu ambitie pana in poienita cu punctul de belvedere de la 1400 de metri, langa fosta Cabană Salvamont, in prezent Cabana Clubului Alpin Ciucaș. Arina si cu mine am mers pana la fantana sa luam apa proaspata. Ne-am tras sufletul in poienita, cu poze si telefoane, apoi ne-am intors. La Cabana Silva am savurat o bere rece si o cafea (eu nu, ca eram cu masina), dupa care am petrecut in poienita de langa parcarea de la Muntele Roșu. Dupa amiaza am plecat spre hotelul Cheia.

A doua zi dupa cafeul de dimineata si un mic dejun “al campionilor” am plecat spre Brașov. Pe drum ne-am oprit putin pe Cheile Prăpăstiile Zărneștilor dincolo de celebra Fântână a lui Botorog. Am mers cat am putut, dar o ploaie marunta nu ne dadea pace. Ne-am adus aminte de alte dati in care peretii de alpinism, parca erau vii de atâția cățărători. Apoi am ajuns in Brașov… si ce face “turistul” cand ajunge in Brașov? Merge in centrul vechi, istoric, pana in Piața Sfatului. Am facut multe poze si ne-am relaxat. Fiind oras turistic, era destul de aglomerat, chiar daca era in luna lui Florar. Fojgăiala, chiar si a porumbeilor, nu mai contenea. Spre seara am ajuns din nou la hotelul Cheia din Cheia.

Duminica, ne-am intrecut pe noi insine, deoarece aventurile au venit in valuri peste noi… si iata cum… Dupa cafeu am plecat… ha ha… spre Brașov. Da, da, spre Brașov, dar nu am ajuns la Brașov. Ha, v-am pacalit! Am ajuns pana in Pasul Bratocea, deoarece inca nu epuizasem Ciucașul. Am parcat langa fosta stana din Bratocea, in prezent parasita. Apoi am urcat putin pe drumul spre turnul de comunicatii. Efortul fiind destul de mare pentru Teo, in special, am urcat doar pana la intrarea in padure. Am remarcat tenacitatea cu care a facut fata eforului, la varsta dumneaei. Felicitari si s-o tina Domnul tot asa!

Am mai pierdut timpul cu tot felul de jocuri pe drumul de intoarcere, ne-am relaxat la un cafeu si o gustarica, am baut apa din izvorul inca inconjurat de zapada, de la vechia stana din Bratocea, dupa care am plecat spre Brașov, insa, inainte de Săcele am facut la dreapta spre Târlungeni spre a intra, dupa acest mic ocol, pe drumul de Buzau DN10, in dreptul localitatii Teliu.

Pe DN10 ne-am mai oprit de cateva ori, la cateva puncte de belvedere, in zona Întorsura Buzăului apoi in coborare pe valea Buzăului spre Nehoiu, Pătârlagele. Ne-am bucurat de peisajele minunate pe care patria noastra le are, de frumusetea locurilor, chiar si de pe marginea drumului. Apoi, până în Buzău, am facut stanga la Sătuc, am traversat râul Buzău spre localitatea Berca, unde iar am cotit la stanga pe DJ102F spre Scorțoasa, de unde se desparte in dreapta drumul spre Vulcanii Noroioși. Mai era o varianta din Berca pe un drum, nu foarte prietenos, dar acceptabil.

Vulcanii Noroioși sunt in trei locuri distincte pe harta. Primul loc se afla chiar in nord-estul localitatii Berca. Se mai numesc si “Fierbătorile din Berca”. Nu despre acestea vom vorbi, ci despre celelalte doua. Se mai numesc si Pâcle, si anume Pâclele Mari si Pâclele Mici. Acestea din urma sunt mai la nord fata de Pâclele Mari, la o distanta de aproximativ 3 km. Pe vremuri se vizitau la liber ambele Pâcle, acum insa, se pot vizita cu plata la intrare. Desi sunt mai mici ca suprafata, mie personal mi se par mai spectaculoase Pâclele Mici (Vulcanii Noroioși cei dinspre nord). Evident este o chestiune subiectiva deoarece si Pâclele Mari au farmecul lor. Este interesant faptul că, pe o suprafata relativ mica se pot vedea foarte multe forme de relief in miniatura. Probabil ca in alte vremuri, Vulcanii Noroioși erau mult mai activi, altfel nu se explica adancimea relativ mare a vailor formate de torenții de “lavă” noroioasă. Poate pentru un geolog sa fie interesant de studiat, acest fenomen inedit, insa pentru noi profanii, este doar o curiozitate si un motiv frumos de a-i vizita si poza. Ceea ce am si facut.

Dupa ce ne-am saturat de noroi si de vulcani ne-am adunat langa masina pentru un ultim popas si o ultima gustare. Tarziu dupa amiaza, am luat-o usurel spre casa. Destul de obositi, insa bucurosi si impliniti, am ajuns la destinatie. Personal, am sufletul multumit ca am putut oferi clipe unice prietenilor mei Teo, Magda, Arina si Tudor, clipe minunate, pe care, sunt convins ca nu le vor uita niciodata.

Iată că i-a venit din nou rândul Ciucașului, într-un weekend cu vreme frumoasă, al lunii septembrie. De data asta, Bogdan, Magda și eu ne-am îmbarcat încă de vineri, cu direcția Cheia. Cazarea am făcut-o, evident la Nea Sorin la Silva. Seara a trecut liniștită cu o berică și un grătărel.

De dimineață ne-am făcut planul de bătaie. Hotărârea luată la cafea a fost să mergem spre “La Răscruce” cât putem, pentru ziua de sâmbătă, urmând ca duminică să abordam Bratocea, la fel, cât putem. Așa că ne-am pus ceva merinde în rucsac și am plecat pe marcajul triunghi roșu , de la cabana Muntele Roșu, spre vârful Muntele Roșu (1765m). Traseul urcă ușor prin dreapta cabanei trecând oarecum prin spatele Stației Seismice. Apoi începe un urcuș mai abrupt până după o tulumbă metalică cu senzori seismici. De aici, poteca șerpuiește pe curba de nivel, cu o ușoară urcare, până aproape de vf. Muntele Roșu, care se urcă domol. Pe partea cealaltă a vârfului, poteca va coborî puțin, apoi la urcare, dă în creasta Zăganu-Gropșoarele în dreptul punctului numit “La Răscruce”. Noi am preferat să rămânem pe vârful Muntele Roșu.

Am ronțăit câte ceva și am stat la taclale. Nu prea mai erau nici afine și nici prea multe flori. Doar câteva soiuri violete ce aduceau a toporași. Trecuse vremea lor, doar e răpciune… Însă atmosfera era foarte placută. Nu-ți venea să mai pleci de-acolo. Era cald, adia vântul exact cât să-ți fie bine… Mai mișunau câțiva turiști prin împrejurimi, dar nu ne-au deranjat. Unii ne-au întrebat despre traseele din masiv. Le-am răspuns cu bucurie, că deh… de atâtea ori în Ciucaș îl știam deja pe dinafară… Apoi am coborât spre cabana Silva unde ne aștepta cina binemeritată. Spre seară am mai povestit și într-un târziu am adormit.

Duminică, o nouă zi de aventură, pentru a patra oară în Ciucaș. Îmi băusem de mult cafeul împreună cu Magda, până să se trezească Prințul Bogdan cel Somnoros. Dar chiar și așa pe la 11:00 am ajuns în pasul Bratocea pentru un urcuș, speram noi, până aproape de vârful Ciucaș. Asta depindea în cea mai mare parte de Magda care n-avea antrenament, obosind destul de repede. În schimb, am apreciat faptul că a făcut față cu brio, tuturor provocărilor, reușind să urce peste tot pe unde și-a propus.

Nu vă mai povestesc cât e de ușor și pe unde o ia traseul de creastă bandă roșie în drumul lui spre creasta Bratocea. Detalii puteți afla din articolele mai vechi. Vă pot spune în mare, că traseul e destul de ușor, recomandat în special începătorilor și turiștilor nu prea antrenați. Am urcat, cu câteva mici pauze, făcute la Sfinxul Bratocei și aproape de creastă. Apoi am continuat prin jnepeniș până spre vârful Bratocea (1827m) pe care poteca îl ocolește prin dreapta. După care am mai mers puțin, ajungând în cele din urmă în Șaua Țigăilor, de unde pleacă traseul cruce roșie pe la baza Țigăilor Mari. Tot acest traseu cruce roșie, vine de fapt din DN1A de la Podul Teslei, prin Piciorul Teslei și Poaiana Teslei, ca să ajungă până la cabana Ciucaș.

Popasul final a fost de câteva zeci de minute. Am fi încercat să ajungem pe vârful Ciucaș, dar nu s-a putut, din varii motive de oboseală. După o gustare și o pipă ne-am întors alene pe creasta Bratocea, ajungând într-un final la mașină. Acest Ciucaș weekend numărul patru ne-a încărcat bateriile pentru mult timp. Oricum, fiind în concediu, în două zile urma să plecăm în Retezat într-o nouă aventură și cu un alt anturaj. Mi-a plăcut mult Ciucașul, de antrenament.

– Hai la plimbare prin Ciucas si vedem noi…

– Hai, ca tot mi-e dor de o plimbare…

Si uite asa am plecat sa ne plimbam, inca de vineri… Ajunseram la Nea Bucurescu la cabana Silva in jurul pranzului. Am urcat putin pe cararea spre “La rascruce”, insa nu am ajuns prea departe. Am petrecut seara in linistea poienii de la cabana Silva.

A doua zi am fugit la poalele Craiului, in cheile Prapastiile Zarnestilor. Alpinistii isi intindeau corzile pe peretii aproape verticali. Ne-am plimbat pana aproape de “La Table”. Daca Magda era in forma ne aventuram pana la Curmatura. Ne-am bucurat de aerul curat si linistea activa. Dupa amiaza ne-am intors la cabana Silva sa innoptam.

In ziua urmatoare, ne-am abatut pe drumul dintre Rasnov si Poiana Brasov, la Pestera Valea Cetatii, pe care am tot ocolit-o de-a lungul timpului, insa acum a fost momentul ei.

Una peste alta, ca o concluzie, ne-am incarcat bateriile pentru o buna perioada de vreme, in mijlocul naturii si a linistii, inconjurati de muntii nostri dragi.

Weekend-ul mult așteptat a sosit. Magda și Arina, nerăbdătoare ca de obicei, s-au pregătit pentru două zile de “încărcat bateriile”… Unde? Da, ați ghicit, în Ciucaș. Așadar într-o sâmbătă minunată de început de iunie plecat-am spre Cheia. De data asta ne-am oprit la Cabana Silva, unde am închiriat două căsuțe. Relaxarea după drum am făcut-o la un cafeu. Am pregătit rucsacii de tură și… pe-aici ți-e drumul.

Ne-am hotărât să facem o mică tură de încălzire până la Fântâna lui Ioan Nicolae pe traseul bandă galbenă , iar a doua zi să încercăm o Bratocea, măcar până pe creastă. Banda galbenă ne aștepta la ieșirea de la cabana Silva. Fiind o tură ușoară de încălzire, am preferat s-o facem lejer, pentru a nu ne obosi prea tare. Dupa cum știți deja din celelalte articole, marcajul bandă galbenă pleacă din localitatea Cheia, traversând DN1A ca apoi să urce la Cabana Muntele Roșu, de unde-și continuă drumul prin pădure ajungând la fântâna lui Ioan Nicolae. De aici urcă destul de abrupt, o diferență de nivel de aproximativ 200 de metri până la Cabana Ciucaș, care este punctul terminus al traseului și unde se întâlnește cu alte trasee ale masivului, înclusiv cu cel de creastă (bandă roșie ).

De la cabana Muntele Roșu, poteca urcă ușor până într-o poieniță, unde este și un punct de belvedere, ca apoi să meargă aproximativ fără suișuri și coborâșuri până în apropierea fântânei Ioan Nicolae. Nu știu cât durează, oricum, destul de puțin. Puteți afla de pe harta turistică, pe care vă recomand, să o aveți asupra voastră când plecați în orice drumeție montană.

După un popas la fântână ne-am întors pe aceeași bandă galbenă. Am mai făcut un popas la punctul de belvedere, deoarece în stânga este și fosta cabană Salvamont, în prezent, cabana Clubului Alpin Ciucaș. Aici am stat puțin, la o gustare și o pipă, după care am coborât. Ne-am mai relaxat în jurul cabanei Silva după care am adormit.

A doua zi după cafeu și micul dejun, ne-am luat rămas bun de la domnul Sorin, cabanierul de la Silva, și am plecat cu mașina spre pasul Bratocea, 1263m (pe DN1A spre Săcele-Brașov). Odată ajunși, ne-am luat rucsacii de tură și am urmat marcajul de creastă, bandă roșie . După stâna din Bratocea, drumul urcă ușor până la releul de comunicații. De acolo urcă mai abrupt până la golul alpin, de unde, dupa o porțiune dreaptă ce trece pe lângă Sfinxul Bratocei, urmează ultimul urcuș, destul de lejer, până pe creastă. Traseul nu întâmpină dificultăți, e chiar un traseu ușor pentru începători.

În apropierea Sfinxului Bratocei am luat o mică pauză de gustare, în care ne-am delectat cu fructe. Odată ajunși pe creastă (1687m), practic, ne-am îndeplinit obiectivul. Nu avea rost să mergem mai departe, deoarece creasta Bratocea are în jur de 3 km în linie dreaptă, pe hartă, până în apropierea vârfului Ciucaș, iar la condiția noastră fizică, mai aveam de lucrat…

Așa că am luat o pauză prelungită de poze, gustare și cafeu, pe creasta Bratocea, după care am luat-o agale la vale. A fost o tură de weekend, plăcută și motivantă. Compania celor două prietene a fost extraordinară, vie, astfel încât ne-am umplut sufletele de bucurie și energie. Vă mulțumesc, dragele mele.

În primăvara anului 2012, într-o frumoasă zi de duminică, întorcându-mă dintr-un “Ciucas Weekend”, mi-am zis: ce-ar fi dacă aș opri la Mânăstirea Suzana, că tot e în drum, ia s-o vizitez.

Am parcat în locul special amenajat din partea stângă a drumului ce duce la mânăstire și am intrat.

Poate că sunt subiectiv sau am fost pe altă lungime de undă în acel moment, nu știu, dar prima impresie n-a fost una prea bună… Probabil de la vopseaua verde ce mi-a sărit în ochi de la prima privire…

Cu toate astea, liniștea cuprindea totul împrejur, maicuțele își vedeau cuminți, unele de treburile lor, altele de rugăciunile lor, iar gâzele dezmorțite de soarele după-amiezii mișunau pe plante și în aer. Acum, după ce a trecut ceva vreme de-atunci, revăzând imaginile, am simțit farmecul și liniștea sufletească pe care ți le lasă un lăcaș de cult.

Am surprins în câteva imagini clădirea mânăstirii și împrejurimile…

Am mai zăbovit câteva zeci de minute în liniștea și razele soarelui după-amiezii, meditând și umplându-mi plămânii cu aerul deosebit de curat al zonei deluroase în care se află această mânăstire, apoi am plecat spre casă cu sufletul împăcat, cu pace în inimă și cu gândul la scânteia divină ce ne unește pe noi toți într-unul.

Ei da, pentru că suntem iubitori de natură și de călătorii în mijlocul ei, și pentru că abia așteptam să iasă primul ghiocel sau viorea din zăpadă, iată că, în primăvara lui 2012, într-o frumoasă zi de martie am plecat într-un weekend în Ciucaș-ul nostru drag. Sâmbătă, relax, împreună cu iubita mea Magda, ne-am cazat la hotelul Cheia din Cheia de Prahova. Ne-am mai învârtit pe-acolo până spre seară și am adormit.

Mica noastră aventură a început duminică dimineață, când după cafeu am început urcușul pe bandă galbenă , chiar din fața hotelului, înspre Muntele Roșu. După ce se termină drumul din localitate, traseul șerpuiește pe o porțiune relativ scurtă prin pădure, apoi traversează DN1A (ruta Cheia-Săcele-Brașov), mergând apoi paralel cu DC22, ce se desparte din DN1A în dreapta, spre Muntele Roșu.

Natura e atât de frumoasă, calmă și primitoare, încât uneori nu-ți mai vine să pleci de-acolo. Zăpada era destul de puțină, iar în jurul tulpinii arborilor, se topise, desenând un cerc perfect. Nici ghioceii nici viorelele n-au îndrăznit să se arate, fiind cam devreme pentru ele, dar vremea era plăcută pentru drumeție. Cerul senin și mișcarea în aer liber, pe modul relaxare, au făcut în așa fel încât să nici nu simțim cei aproape 3 km de drum până la Muntele Roșu.

O mică pauză binemeritată și-a făcut apariția în peisajul superb. Odată cu ridicarea soarelui pe boltă, atmosfera s-a încălzit puțin. Vântul adia, încă destul de rece. După câteva poze și ture prin împrejurimi am hotărât să coborâm și să mai urcăm odată cu mașina, văzând că drumul era practicabil fără probleme. Zis și făcut. La coborâre, între DN1A și Cheia, câțiva tineri au instalat o tiroliana pe care se dădeau, spre bucuria lor, dar și a spectatorilor.

Am luat o gustare și am plecat spre Muntele Rosu, de data asta cu mașina, pentru că voiam să mai profităm puțin de vremea superbă. Ca fapt divers, la întoarcere am întâlnit un Trabant Roz cu număr de Brașov. Ne-a plăcut faptul că era bine întreținut și foarte cochet. Felicitări proprietarului. În drumul spre casă am făcut un popas la Mânăstirea Suzana. Acesta a fost un weekend minunat, cu o vreme superbă, într-un loc de poveste cu happy end. Vom face o tradiție din weekend-urile petrecute în mijlocul naturii, în frumosul nostru Ciucaș.

La aproape o lună de la aventura abordării Ciucașului de unul singur, i-am propus unui amic, coleg de serviciu să facem o tură lejeră în Ciucaș. Zis și făcut, așa că Luigi a venit și cu băiatul lui de 12 anișori. Super, mi-am zis în gând, încă un viitor montaniard, în formare. Aveam o săptămână la dispoziție așa că luni spre prânz am plecat lejer din București, cu două mașini mergând împreună pe ruta Ploiești, Vălenii de Munte, Cheia. În plan era să facem exact varianta est-vest pe care o făcusem singur în urmă cu o lună și anume: Zăganu-Gropșoarele – Șaua Chirușca – Țigăile Mari – Vârful Ciucaș – Creasta și Pasul Bratocea.

Când am ajuns, după amiază, în Cheia ploua de rupea. Am tras la pensiunea Nicos să mâncăm ceva și să vedem unde am putea să ne instalăm corturile. După o masă foarte gustoasă domnul Dilaver ne-a recomandat să punem corturile pe un teren din fața pensiunii. Între timp s-a mai oprit și ploaia așa că pe iarba udă am reușit să instalăm corturile. Apoi ne-am petrecut seara prin împrejurimi făcând poze. Ne-am retras destul de devreme la culcare pentru că a doua zi porneam într-o nouă aventură.

De dimineață ploua iar. Norocul nostru a fost că s-a oprit repejor și ne-a lăsat să plecam liniștiți. Înainte de a pleca l-am ajutat pe Luigi să-și mai micșoreze rucsacul… Și-așa micșorat tot era destul de greu… deh, avea un copil de 12 ani după el și trebuia să fie responsabil. Până la urmă am reușit să plecăm. Mașinile le-am lăsat la pensiunea Nicos cu acordul lor. Mulțumim Nicos pentru ospitalitate.

Și iată-ne la intrarea în pădurea deasă de lângă DN1A. Aici ne-am sfătuit și am fost de acord să megem pe marcajul turistic . O alegere interesantă pentru mine, pentru că în urmă cu o lună o luasem pe un drum forestier nemarcat. Acum aveam ocazia să explorez și varianta asta, mult mai lungă, dealtfel. Am ajuns în jurul orei cinci și ceva după amiază în poienița de lângă stâna din Zăganu. Ne-am aranjat corturile și am făcut poze. Am dormit neîntorși peste noapte, datorită oboselii acumulate pe durata urcușului.

În dimineața următoare, după cafeu, micul dejun și ”cosânzeneală ” am plecat. Mai aveam de trecut un hop, de urcat până în poienița de la vârful Zăganu. Am luat-o ușurel… Cum am trecut de vârful Zăganu am luat o pauză micuță într-o poienița în care am găsit câteva fire de Floarea Reginei (Floarea de Colț) pe care le-am fotografiat din toate unghiurile. O bucurie mare pentru mine!

Spre seară am ajuns în Șaua Gropșoarele destul de epuizați. Am mâncat și ne-am culcat. De dimineață am luat niște apă de la izvorașul dinspre est și am plecat. Nu aveam mult de mers pentru că ne-am propus să stăm o zi, să ne odihnim, la poalele Țigăilor Mari. Am poposit acolo destul de repede după care am făcut iarăși o mulțime de poze.

În ziua următoare ar fi trebuit să urcăm pe vârful Ciucaș, dar, ce să vezi… companionii mei au hotărât să mergem spre creasta Bratocea prin valea și Șaua Țigăilor… Mi-a părut rău pentru ei că au renunțat la a vedea vârful și panoramele de acolo, dar până la urmă a fost o alegere bună pentru că, acest traseu, a fost o premieră pentru mine. Mi s-a părut destul de greoaie coborârea în valea Țigăilor ca apoi să urcăm din nou în șa. Dar am făcut și multe poze pentru că nu știu când voi mai trece pe această potecă, pentru că de regulă, se merge pe poteca de sus, de pe vârf…

Așa că am făcut-o și pe asta, am ajuns pe creasta Bratocea pe care am mers până aproape de capătul dinspre sud-vest unde ne-am pus corturile. Chiar le-am arătat unde am stat în urmă cu o lună. În acea dupa amiază am mai făcut câteva zeci de poze apoi am adormit. În ziua următoare, după ce am coborât de pe munte, în apropierea stânei din Bratocea, am mai luat o mică pauză…

Am mai stat câteva ore într-o poieniță dincolo de DN1A, practic în pădurea din Plaiul Sterp din masivul Grohotiș, am mâncat și ne-am distrat înainte de plecare. Apoi Luigi a luat autostopul și s-a dus să ia mașina din Cheia, de la Nicos, apoi a venit să ne ia. Am ajuns acasa spre seară după 5 zile de Ciucaș… făcute într-un ritm… interesant. A fost o experiență unică. Am rămas cu amintiri plăcute și cu poze frumoase.

Într-o perioadă frumoasă a lunii iunie a acestui an am avut ocazia de a experimenta o tură montană făcută de unul singur. Ideea mi-a plăcut, deoarece de mult îmi doream să merg singur pe munte, să văd cum e. Contextul m-a ajutat pentru că în acea perioadă amicul meu de munte, Bogdan și-a luat concediu cu o săptămână mai târziu. Am ales Ciucașul pentru ușurința traseelor și pentru că îl mai parcursesem… Nu era o necunoscută…

Până să mă întorc din această tură Bogdan, probabil de ”nervi”, a și zbughit-o în Retezat, tot de unul singur… deh…

Mi-am propus să fac Ciucașul de la est la vest urcând prin pădurea deasă de pe drumul spre Brașov, pe creasta Zăganu-Gropșoarele, prin stâna din Zăganu, ca apoi să traversez șaua Chirușca spre Țigăile Mari, să urc pe vârful Ciucaș (1954m), ca apoi să cobor pe creasta Bratocea, pe la releul de comunicații și să mă întorc în Cheia. Nu aveam motive de grabă, am vrut să savurez momentele și să mă împac cu mine, astfel încât, nu m-am grăbit deloc. Am mars lejer, am făcut poze și am ascultat liniștea…

Am ajuns în Cheia seara, trăgând la celebrul hotel Cheia. Era miercuri, extrasezon, deci era liniște și camere libere. Mi-am pregătit rucsacul și am adormit. A doua zi m-am trezit pe la 6 și după ”cafeul” și câteva îmbucături am ”tăiat-o” spre traseu. Era o zi minunată, însorită, de început de vară, cerul albastru, câteva scame de nori pe cer, iar vântul abia de adia. După cele câteva străduțe din Cheia, am ajuns la intrarea în traseu, prin pădurea deasă ce începe după traversarea drumului național DN1A. La câtiva metri de marcajul turistic era și un drum forestier de la vreo exploatare de mai sus. Acolo am luat decizia de a merge pe drumul forestier, în defavoarea traseului marcat, prin pădurea întunecoasă. După câteva zeci de minute drumul se termină într-o poieniță.

E, acu e acu… Ce fac? Pai… hai să mă orientez. Era în jur de 8:30 dimineața, deci soarele aproape de răsărit. Pe hartă trebuia să urc spre nord-est, cu o bună bucată de drum spre nord. Deci trebuia să am mereu soarele în dreapta mea, iar apoi, mergeam pe o culme, adică niciodată nu coboram. Am mers așa, preț de vreo oră, să zic, până am ajuns la un copac ce avea bătută o plăcuță pe care scria ”Atenție, câini răi”. Un pic m-am panicat, dar… nici urmă de vreun câine… Am mai mers puțin și am dat de o poieniță cu iarbă înaltă verde, iar în stânga, o stână. Da, ajunsesem la stâna din Zăganu. Mi-a plăcut pe nemarcat, brrr… feeling, când auzi trosnind ceva, poate vreo cracă, la câteva zeci de metri de tine, întorci capul… și constați că nu e nimic, și totuși…, iar faza cu orientarea… chiar mi-a dat de gândit. Pe vremuri era o artă să știi să te orientezi, mai ales că viața ta depindea de această abilitate… Acum avem GPS, dar dacă nu prinzi vre-un satelit, cum uneori e într-o pădure deasă… nu știi unde ești, trebuie să ieși la lumină… și dacă se termină bateria de la telefon… iar e ”belită”… Mă uitasem și după mușchii de pe copaci care ar fi trebuit să fie spre nord, și chiar așa erau, în mare parte.

La stâna din Zăganu am vorbit cu doi ciobani care preparau brânza. Au fost foarte ospitalieri dându-mi să beau o cană mare plină cu jintiță. A fost extraordinară! După câteva minute în care mi-am tras sufletul și am aflat că nu e niciun ”câine rău” pe-aici, deoarece sunt plecați cu oile pe alte dealuri și văi, am luat-o ușurel pe marcajul cruce roșie , ce urcă spre vârful Zăganu. După un mic popas în poienița de la punctul de belvedere am mai mers puțin până la vârful Zăganu (1817m). Deja eram pe creastă, nu prea mai era de urcat sau coborât decât foarte puțin, după cum te ducea poteca.

Toată creasta Zăganu-Gropșoarele este deosebit de spectaculoasă, cu formațiuni de stâncă de o frumusețe rară, specifică Ciucașului, cu forme rotunjite, unele dintre ele ai zice că sunt făcute de o mână foarte dibace. Mi-a plăcut, însă îmi propusesem să ajung la poalele Țigăilor Mari și să înnoptez acolo. Așa că i-am ”dat bătaie”… După câteva suișuri și coborâșuri am ajuns și pe vârful Gropșoarele (1883m).

După un popas binemeritat la punctul de belvedere de pe Gropșoarele, poteca devine foarte lină și ușoară. Mergând spre nord pe poteca liniștită, aproape pe nesimțite am ajuns ”La Răscruce”, o șa unde se intersectează traseele ce urcă dinspre Poiana Valea Stânii și traseul ce urcă de la Muntele Roșu. Poteca de creastă mai merge lin spre nord într-o ușoară coborâre până în șaua Gropșoarele (1663m) unde se intersectează cu o variantă a traseului de creastă din munții Buzăului ce vine dinspre Tabla Buții . Tot în șaua Gropșoarele ajunge și traseul ce vine dispre nord, dinspre Vama Buzăului marcat cruce albastră. Apoi, toate aceste trasee traversează șaua Chirușca, în drumul lor spre cabana Ciucaș.

Eu am continuat drumul trecând de cabană și poposind după amiază la poalele Țigăilor Mari. Mi-am tras sufletul și am instalat cortul. Am mâncat ceva mai consistent după care am adormit. Eram destul de obosit după cele aproximativ 7-8 ore de mers. Am dormit neîntors până dimineață.

După ”cafeu” și gustarea de dimineață am strâns cortul și am făcut rucsacul. Eram nerăbdător să ajung pe vârf. Am luat-o pe poteca din dreapta Țigăilor Mari (1844m). După ce am trecut de valea pârâului Piscul cu Apă am văzut ”Babele la sfat”, o formațiune stâncoasă interesantă, deoarece seamănă cu două femei care vorbesc. Tot de acolo se văd foarte frumos și Țigăile Mari ”din spate”. La o aruncătură de băț, cum se spune popular, e vârful Ciucaș (1945m). El însuși fiind un punct de belvedere, se văd, de jur împrejur, toți munții din zonă… dacă e senin…

Pe vârful Ciucaș mai ajunge un traseu dinspre Vama Buzăului, iar mai jos, în șaua Țigăilor ajunge atât traseul ce urcă dinspre Podul și Poiana Teslei marcat tot cu , cât și un traseu care urcă de la cabana Babarunca, care, până în șaua Teslei are marcaj triunghi rosu . După câteva poze și o mică gustare am coborât prin șaua Țigăilor spre vârful Bratocea (1827m). Creasta Bratocei este lină și lejer de străbătut. Practic, terminasem tura propusă, așa că am hotărât să pun cortul undeva pe culmea Bratocea și să mai stau o zi, să meditez la mersul de unul singur pe munte… ceea ce am și făcut… Am găsit un loc frumos relativ aproape de coborârea spre pasul Bratocea, de pe DN1A, unde am instalat cortul. Am făcut o mulțime de poze. Și… am meditat…

Pot să vă spun că e minunat singur pe munte, mai ales dacă traseul e unul nu foarte dificil, care să prezinte vreun risc major de accidentare. Însă, nu e recomandat să pleci singur pe munte, pentru că se pot întâmpla cine știe ce lucruri care te pot afecta și dacă n-ai semnal la telefon devine periculos. Pe de altă parte, deși solitudinea poate fi un mijloc bun de meditație și de punere a gândurilor în ordine, totuși e mult mai bine, măcar în doi, pentru a putea împărtăși emoția, bucuria și sentimentele. Când ai amici buni cu care pleci pe munte altfel te simți, veselia e mai mare iar peisajele mai frumoase. Ca și concluzie, despre plecatul singur pe munte, vă pot spune: poți merge odată, de două ori, singur, pentru a testa cum e, pentru a-ți învinge oaresce temeri sau pentru a medita; e ca o călătorie spirituală pentru a te cunoaște mai bine. Însă nu e recomandabil, pe de o parte, din cauza riscului la care te expui iar pe de altă parte e și păcat să pierzi distracția pe care o poți avea cu câțiva amici.

”Pe munte, natura, priveliștea și emoțiile sunt mai frumoase și mai intense atunci când le împarți cu cineva.”

Edi G.

În altă ordine de idei, nici un grup prea mare (peste cinci persoane, poate…) nu e o soluție pentru mine, pentru că apar diferende între membrii grupului sau diferențe de putiință, care duc la discuții în contradictoriu și, poate, la pierderea unor prietenii. La grupurile mari trebuiesc reguli impuse și respectate, însă nu toți le respectă, iar diferențele dintre oameni fac ca un grup mare să nu prea funcționeaze pe munte. Eu sunt adeptul unor grupuri mici cu care te poți înțelege de la bun început. Părerea mea…

În dimineața zilei următoare am parcurs toate etapele (cafea, mic dejun, toaletă și strânsul echipamentului) foarte încet, cu o lene ieșită din comun, parcă-mi părea rău că trebuie să mă desprt de muntele meu drag (oricare ar fi el). Într-un târziu am coborât la DN1A în pasul Bratocea. Un șofer drăguț a oprit și m-a luat până în Cheia. Am mers pe jos până la hotelul Cheia unde lăsasem mașina. Acolo m-am oprit și am băut o bere, evident Ciucaș comandând câțiva mici de la nea Dilaver (Nicos) la terasa din fața hotelului. Apoi am stat câteva ore să-mi fac siesta dupa masă, să se ducă și berea, ca să pot pleca. Și iată-mă acasă, scriindu-vă aceste rânduri. Ce părere aveți despre mersul singur pe munte? Poate vreți să-mi lăsați un comentariu despre acest subiect, aș aprecia foarte mult.

Și eu iubesc România și mi-e dor…

…mi-e dor de frumusețea pădurilor de stejar, de susurul apelor, de răcoarea dimineților de munte, de aerul curat și, de ce nu, de oițele mândre și frumoase care nu se simt bine decât sus sus sus pe munte, de măgărușii adorabili care sunt la datorie mereu.

La munte ești învăluit într-o vrajă… și cred că fiecare simte asta acolo; și numai acolo, uiți de griji…, ochii capătă o strălucire aparte, timpul nu mai are dimensiune, este îndrăgostit și pare o eternitate, ai chef de glume.

Vraja asta m-a prins și pe mine, când am început să fac trasee pe munte cu prietenii mei montaniarzi, amintindu-mi astfel de un citat de Calistrat Hogaș:

“Nu ştiu cum vor fi alţii, cât despre mine, ştiu atâta că pierd măsura timpului de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, când adică, biruit de dragostea neînfrânată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui sub îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mânată de nestatornicia vânturilor.”

16-17 iulie: Edi, Bogdan, Tudor și Teo am plecat cu cântec spre Ciucaș, dis de dimineață. În mașină era o atmosferă de vacanță. Eu eram emoționată și plină de avânt tineresc în a cuceri noi culmi.

Am ajuns la Cheia – Muntele Roșu. Bătea puțin vântul și era înnourat. Soarele trimitea printre nori raze calde ca niște semnale că ar vrea să ne fie tovarăș. Ne-am luat rucsacii pregatiți cu minuțiozitate, în cantități și mărimi controlate cu precizie și am pornit.

Ne pozăm și ne filmăm. Veselia se vedea pe chipul nostru. Eu zâmbeam câteodată mai forțat având în vedere lipsa mea de antrenament fiindcă efortul era destul de mare. Așa este la început, dar, m-am descurcat fără să vadă ei “cuceritorii munților”.

Magda

Povestea începe cu gândurile Magdei, pline de emoție, ce rezonează puternic direct în suflet. Pentru asta îi mulțumesc și o rog să scrie câteva rânduri ori de câte ori simte, are chef și dorește să împărtășească gândurile ei. Mulțumesc Magda! (Nu-i așa că scrie excelent? Deh… femeie, sensibilă, emotivă, visătoare… )

Ce să faci într-un weekend superb, cu prognoză de ploaie duminică, cu gândul la munte și cu câțiva prieteni dragi? Te duci în Ciucaș, muntele care te așteaptă oricând cu brațele deschise. Așa am făcut și noi într-un weekend superb de vară al anului 2010. Am plecat în Ciucaș, pregătiți și de ploaie, deși nu ne-am dorit-o. Dar ce să faci, pe munte vremea e uneori capricioasă și-ți oferă experiențe radicale, pe care ai face bine să le “îmbrățișezi”, să le iei așa cum sunt…

Multumesc Teo pentru unele fotografii.

Cum, necum, am plecat sâmbătă dimineață din București, cu mașina lui Bogdan, am trecut prin Ploiești să-l “pescuim” pe Teo și de-acolo, înca vreo 50 de km, pe valea Teleajenului, până la Cheia – Muntele Roșu. Am lăsat mașina în parcarea generoasă din fața complexului, ne-am pregătit rucsacii și am plecat cu mare voioșie pe traseul bandă galbenă ce urcă ușor spre nord, trecând de poienița ce oferă un peisaj grozav cabanei Muntele Roșu și împrejurimilor.

După o pădurice, o poieniță superbă unde am poposit la întoarcere și după o vale cu bolovăniș, ne-am întâlnit cu traseul cruce albastră ce urcă pe valea Berii de la fabrica de apă minerala Keia (drumul de mașină), foarte aproape de fântâna Prof. Nicolae Ioan (Trei Izvoare). Aici ne-am tras puțin sufletul, am făcut refilul cu apă și câteva poze. Pe unii dintre noi nici nu știam ce ne-așteaptă… urcușul pieptiș spre cabana Ciucaș.

N-a fost ușor acest urcuș, mai ales pentru Bogdan, care era în convalescență după unele probleme medicale pe care le-a avut în urmă cu un an. Așa că în aproape o oră de urcat am ajuns, în sfârșit, la cabana Ciucaș, care în acea perioadă era în reconstrucție și nu putea oferi găzduire. Nici nu a fost nevoie, pentru că venisem pregătiți pentru cort, ceea ce am și făcut.

Un popas de o jumătate de oră pe curba de nivel care urcă ușor de la cabană până la poalele Ţigăilor Mari (,) a fost o binecuvântare, în special pentru Magda.

Traseul marcat cu dungă roșie este traseul de creastă ce traversează masivul de la est la vest (aproximativ), urcând din munții Siriului (DN10) prin Tabla Buții, colții Boncuței din valea Stânei, întâlnindu-se cu alte trasee pe culmea Albele în apropierea izvorului Hoțului. Traseul se întâlnește în șaua Chirușca cu traseul din creasta Zăganu-Gropșoarele, urcând pe vârful Ciucaș ocolind prin dreapta Ţigăile Mari, coborând apoi pe creasta Bratocea, în pasul Bratocea. Traseul continuă în munții Grohotiș (ce aparțin tot Masivului Ciucaș), apoi se pierde pe undeva prin munții Neamțului (partea de nord a munților Baiului), în drumul lui spre Predeal.

Iar traseul cruce roșie este o variantă de urcare în masiv, dinspre vest, de la podul Teslei prin multele și poiana Tesla. Traseul ajungând la cabana Ciucaș ocolind Ţigăile Mari prin sud.

După dulciuri și câteva poze, am mai urcat puțin și am ajuns chiar sub Ţigăile Mari, în punctul de intersecție, al câtorva trasee ce traversează masivul. O stână, aștepta oițele să vină de la păscut.

În fața noastră se înalță mândre și semețe Ţigăile Mari, o formațiune stâncoasă deosebit de frumoasă ce domină peisajul. Este chiar “emblema” Ciucașului în majoritatea publicațiilor ilustrate despre Ciucaș. Prin dreapta Ţigăilor urcă traseul bandă roșie spre vârful Ciucaş (1 oră). Aici, ne-am făcut tabăra și ne-am întins corturile. De-acum “vremea rea” putea să vină, că nu ne mai interesa… Eram pregătiți!

După o masă “de munte”, destul de plină de E-uri, din păcate, norii s-au adunat, culmea nesimțirii, chiar în dreptul nostru. Nu a durat mult și… a început. O strașnică “rupere de nori” s-a dezlănțuit, cu grindină, fulgere, tunete și trăsnete, chiar deasupra taberei noastre. Nu vă pot spune în cuvinte simple ce spaimă a tras Magda. Și-a jurat că, pe ea la cort, nu o s-o mai prindem vreodată. Deh… ghinion… Tudor a dormit neîntors, pesemne că-l ajunsese oboseala… iar Teo striga la Bogdan să nu mai sforăie că nu poate să doarmă…

Vorbeam odată, cu niște amici montaniarzi, despre furtuni foarte violente și le povesteam că de când merg pe munte, am prins doar trei asemenea furtuni, cu tot cu asta… Una în Făgăraș la refugiul Berevoiești, alta în Parâng lângă vârful Cârja și asta de acum… Să fi avut eu noroc numai de vreme bună?

Ca orice furtună de vară, nu a ținut mai mult de o jumătate de oră, așa că spre seară s-a oprit. Mai picura răzleț pe ici pe colo, iar unii nori, deși se risipiseră în mare parte deasupra noastră, tot se mai vedeau în zare amenințători. Am mai făcut câteva poze până să se lase întunericul complet, după care ne-am vârât în corturi.

De dimineață, prima care s-a trezit a fost… ia ghiciți… Magda! De fapt aflasem mai târziu că nici nu dormise… Ațipise de vreo două ori și cam atât… abia aștepta să coborâm. Ceea ce am și făcut în câteva ore, după ce am mâncat și ne-am adunat corturile. Ce-i drept, la coborâre, prin pădure, ne-au cam picurat vreo doi-trei stropi de ploaie, dar eram dotați cu pelerine.

Drumul de întoarcere trece prin poienița din dreptul “căsuței” (fost refugiu Salvamont, acum cabana Clubului Alpin Ciucaș). Ploaia se oprise, soarele își revărsa razele de după nori, așa că am hotărât să facem un popas. Pentru că în poieniță erau tot felul de ierburi, am cules și noi diverse plante pe care le cunoșteam… cimbrișor, izmă creață, sunătoare sau muguri de brad. Ne-am simțit minunat, astfel am prelungit puțin șederea în mijlocul naturii. După siestă am luat-o “bătrânește” spre casă.

Deși a plouat tot drumul spre București, timpul a zburat repede. A fost un weekend reușit. Din punctul meu de vedere, orice weekend petrecut pe munte sau pe creste, e reușit.