Un loc drag mie m-a atras în iarna lui 2019… Cantonul Cheia din Buila-Vânturarița. Și asta datorită prieteniei cu Nea Fane – cabanierul, a cărui zi a sărbătorit-o în ianuarie. Până aici nimic ieșit din comun, însă ce urmează este o experiență și o lecție de viață, cel puțin pentru mine. Întâmplarea a făcut să nu pot veni de sâmbătă 19 ianuarie cu amicul meu Bogdan care a urcat până la Canton cu mașina unui amic. Între timp a nins abundent câteva zile la rând iar eu am ajuns în satul Cheia abia pe 24 ianuarie când am reușit să urc cu mașina lui Ionuț doar până la Cabana Codric. De acolo am urcat pe jos până la “Lac” , o porțiune de drum aflată în dreptul troiței și a izvorului amenajat situată la aproximativ 3 km de tunel. De acolo se desprte în dreapta poteca spre Olănești . Până acolo drumul era deszăpezit de muncitorii de la exploatarea forestieră, pentru camioanele ce cară lemne…

Urcușul a devenit din ce în ce mai greoi. Zăpada mare de aproximativ 1,4 m, afânată și apoasă, combinate cu ploaia ce se transforma în lapoviță ce ne-a udat până la piele, inclusiv rucsacul cu tot cu protecția de ploaie “Mammut” pe el au făcut ca drumul să devină aproape un calvar. La toate astea a contribuit și lipsa mea de antrenament… deh, duc o viața destul de sedentară, din păcate, cu un serviciu la calculator și cu doar câteva ieșiri pe an. Pașii se afundau până la brâu în zăpada. Echipament am avut însa nu era prea bun pentru iarnă, lipsa rachetelor fiind resimțită din plin. Una peste alta am ajuns la tunel în câteva ore, dar de-acolo mai aveam de coborât încă 4 km până la Canton în aceleași condiții. Efortul suplimentar îl făceam pentru a ieși din zăpadă când mă afundam și pentru a ocoli, sări sau trece pe sub zecile de copaci căzuți la pământ din cauza greutății zăpezii de pe ramuri.

Începuse să se întunece, poteca abia se mai vedea. Am scos frontala și am continuat drumul la insistențele lui Ionuț și ale lui Pablo, cărora le mulțumesc pentru sfaturile, susținerea și încurajările pe care le-am primit. Epuizarea fizică mă copleșise, am avut fracțiuni de secundă când intram în panică. Voiam să mă opresc pentru odihnă, dar nu puteam sta mai mult de câteva zeci de secunde deoarece frigul punea stăpânire pe mine, fiind ud până la piele. Îmi venea să mă întorc, dar drumul de întoarcere era mai lung decât cel pe care mergeam spre Canton. La tunel îmi trecuse prin cap ideea de a rămâne la troița de lângă intrare, dar faptul că nu avea ușă, deci nu mă puteam încălzi și usca, m-a făcut să renunț repede la acest gând. Ionuț nici să nu audă de așa ceva! M-a convins să merg, alternativa fiind mult prea sumbră.

Și uite așa, am tras de mine peste puterile normale, am simțit cum se varsă adrenalina în sânge. De acum mergeam mecanic, fără niciun gând, pas după pas, fără să mă mai intereseze unde mă aflu, cât mai e până la destinație, sau dacă mă mai paște vreun pericol. Eram un robot care doar mergea. Ionuț și Pablo au luat-o înainte când și-au dat seama că ne prind din urmă alți trei turiști de care știam că vor veni. Ultimul kilometru prin pădure l-am făcut cu Otilia, Gabi și Valentin cei trei turiști care m-au prins din urmă. Între timp s-a întors Pablo de la Canton cu o sticlă de ceai cald cu mult zahăr și cu două aspirine pentru energizare și febră musculară. Mulțumesc Pablo! Odată cu el a venit și Bogdan care mi-a luat rucsacul din spinare, ușurându-mi mersul. Mulțumesc Bogdan! Când ceasul arăta aproape zece seara am intrat pe ușa Cantonului Cheia din Buila-Vânturarița, ud leoarcă și epuizat la maximum.

Am reușit să îmi revin încet, încet, abia după ce m-am schimbat în haine uscate. Oricum, schimbarea de haine mi-a luat mai mult de o jumătate de oră. Abia mă mișcam. Am trăit o experiență de neuitat care, cu siguranța îmi va schimba sau marca într-un anumit fel viața. Am mâncat câte ceva și am mai luat o aspirină pentru febra musculară dar și preventiv pentru răceală. Într-un târziu am adormit la căldura sobei din camera lui Nea Fane, pe care l-am felicitat pentru vârsta frumoasă la care a ajuns. A doua zi, spre surprinderea mea, mă simțeam destul de bine, aproape de normal, mai persista puțin febra musculară în toți mușchii, nu numai în cei de la picioare. Mi-am dat seama că efortul făcut a fost extrem și s-a resimțit în tot corpul. Între timp ne-am luat rămas bun de la Ionuț și Pablo promițându-ne că ne vom revedea la primăvară când dau ghioceii în floare… Mulțumesc John!

În răstimpul petrecut la Canton, în cinstea zilei lui Fane, nu îmi puteam scoate din minte aventura trăită. În prima noapte, până să adorm, când închideam ochii vedeam doar pași prin zăpadă, imagini pe care nu le puteam alunga din ecranul minții. Cred că șocul emoțional a fost destul de puternic făcându-mă să mă gândesc la drumul de întoarcere… Mă gândeam dacă ar trebui să chem Salvamontul, sau cât costă un helicopter, sau poate să dau telefon la serviciu să le spun că îmi iau tot concediul acum și mai vin la primăvară… Tot felul de gânduri îmi treceau prin cap, dar până la urmă toate m-au întărit, pentru că la întoarcere, știind ce mă așteaptă, am fost cumva pregătit din punct de vedere emoțional.

Până pe 30 ianuarie am depănat amintiri cu Nea Fane și cu Bogdan. Prin curtea Cantonului mișunau tot felul de vietăți, printre care am fost plăcut surprinși de vizita unei vulpi și a unui jder, probabil în căutare de hrană. De vineri până duminică ne-au ținut companie amicii din Ploiești și Constanța, Otilia, Gabriel și Valentin. Ei au plecat duminică pe o vreme absolut superbă. Am aflat peste câteva ore că au ajuns cu bine. Chiar vorbeam cu Bogdan și cu Nea Fane că poate ar fi fost bine dacă am fi plecat și noi cu ei. Dar nu, hotărâsem să plecăm miercuri sau joi. În cele din urmă a rămas pe miercuri 30 ianuarie. M-am bucurat de momentele petrecute la Canton în compania lui Nea Fane și a lui Bogdan, dar ziua “Z” se apropia cu pași repezi. Ne-am odihnit cât am putut de mult, deoarece trasee prin împrejurimi era aproape imposibil să facem.

Marți seara începuse din nou să plouă apoi să ningă. Spre dimineață ninsoarea s-a transformat din nou în ploaie fapt ce a îngreunat zăpada deja depusă, facând-o apoasă și “untoasă”, ca să folosesc un temen “auzit” de la Denisa. Venise marea Zi. Ne-am trezit la 7 ca să avem timp de cafea, de toaleta de dimineață și de pregătirea rucsacilor de drum. Hotărâsem să plecăm la ora 9 ca să prindem cât mai mult din drum pe lumină, ceea ce am și făcut. Până la a doua trecere a râului Cheia ne-a condus și Nea Fane, mai mult de plictiseală. De fapt cred că ar fi avut de gând să meargă până la tunel ca să-și ia bidonul de 5 litri de benzină pentru generator, lăsat de Ionuț cu câteva zile în urmă. Dar a renunțat repede văzând că zăpada e mare iar copacii căzuți pe drum sunt cu sutele. Pe deasupra, nici nu-și luase bocancii, se încălțase doar cu cizme de cauciuc.

Așa că la apă ne-am luat rămas bun și fiecare și-a văzut de drumul lui. Urcam cu Bogdan către tunel, pas cu pas, insistând pe bătătorirea zăpezii înainte de a călca pe urmele vechi lăsate de cei ce trecuseră cu câteva zile înainte pe-acolo. Bineînțeles că ploaia persista, nu ne dădea deloc pace, iar mai sus, cam cu vreo doi kilometri înainte de tunel s-a transformat în lapoviță. Copacii căzuți trebuiau din nou ocoliți, săriți sau trecuți pe sub ei, ceea ce ne-a prelungit extrem de mult călătoria. Pe la trei și jumătate după amiaza vedeam deja intrarea în tunel. Bogdan nu se așteptase la o astfel de aventură, în tunel luându-l tremuratul de frig de-a binelea. Eram uzi până la piele de la ploaia-lapoviță. Ne-am oprit o jumătate de oră să ne adunăm forțele, să mâncăm câte ceva și să bem ultimele guri de ceai care se răcise deja, dar tot era bun pentru că era dulce.

Am plecat la ora patru după amiază de la tunel, îndurând încă vreo patru ore de mers cele trei curbe până la poteca de Olănești. Imediat după tunel am scos frontalele mergând aproape teleghidați. Cred că eu eram mai bine decât Bogdan, știind ce mă așteaptă. Pe Bogdan, efortul susținut l-a cam luat prin surprindere. Nu era pregătit sufletește pentru o asemenea aventură, dar a rezistat eroic până la capăt. Când am văzut urmele roților de TAF, parcă am înviat… Cele câteva zeci de metri până la troiță i-am parcurs fluierănd pentru că drumul deja era deszăpezit. Am băut apă de la izvorul amenajat “spre potolirea setei duhovnicești și trupești a călătorilor obosiți de poverile vieții“. Apoi am luat-o ușor la vale mergând nici cinci minute că deja vedeam proiectoarele mașinii cu care venise Ionuț (altul decât cabanierul de la Canton), pe care îl rugasem cu o zi înainte să vină să ne ia de unde poate, de cât mai sus. L-am sunat apoi din nou de la tunel ca să confirmăm că venim… și… iată-l aici întâmpinându-ne.

Ne-am suit în mașină unde căldura ne făcea să ne simțim foarte bine, deși eram uzi leoarcă. Ne-am oprin la Mânăstirea Iezer unde își lăsase Bogdan mașina. Am pornit-o, le-am mulțumit băieților că ne-au adus până acolo și am plecat spre mașina mea, lăsată la prietenul Bebe. Aici ne-am schimbat în haine uscate. Bebe și Corina, soția lui, ne-au invitat să rămânem peste noapte la ei, știind ce efort am depus și cât de obosiți eram. Și ei sunt oameni de munte cu mult mai multă experiență comparativ cu noi. Bogdan a refuzat politicos, plecând spre casă. Eu am acceptat oferta și am rămas peste noapte să mă odihnesc. Am povestit cu Bebe aventuri de montaniarzi, până pe la miezul noapții, gândindu-mă cu voce tare că ar face bine dacă ar așterne pe hârtie toate poveștile vieții lui. Cred că ar ieși o carte minunată din colecția “Romania Pitoreasca“. Vă mulțumesc din toată inima pentru bunătatea de care ați dat dovadă, pentru ospitalitate și găzduire, dragilor Corina și Bebe.

Așadar asta e aventura vieții mele pe munte iarna în ianuarie 2019, pe zăpadă de 1-2 m, cu ploaie și lapoviță, cu udătură până la piele, frig și înnotat prin zăpadă, 9 km la dus și 7 km la întors, cu epuizare și frumusețe, vorba lui Irving Stone, cu: “Agonie și Extaz”. Da, eu am învățat ceva din lecția asta oferită cu atâta generozitate de viață. Am simțit nevoia să împart cu voi această experiență. Ce am învățat? N-aș putea să spun acum la final în două cuvinte, dar am să mă gândesc la asta pentru voi… Poate că “viața e frumoasă și merită trăită din plin la intensitate maximă“. Voi ce părere aveți despre această aventură?

Din câte mi-am propus anul acesta, am reușit să fac câte ceva. De aceea sunt bucuros. Această bucurie se datorează și faptului că am reușit, în sfârșit, să ajung în Cheile Nerei. Și bucuria nu se oprește aici, pentru că alături de mine au fost și doi buni prieteni montaniarzi, e vorba despre Bogdan, amicul meu de mers pe munte și Nea Fane, cabanierul de la Cantonul Cheia din Buila-Vânturarița, pe care mulți dintre voi cu siguranță îl știți.

Am plecat sâmbătă dimineață din București cu mașina lui Bogdan proaspăt upgradată cu gaz. Bogdan, mândru nevoie mare, nu mai înceta să-și laude mașinuța… că ce bine merge pe gaz, că ce economie face, că îl costă un plin nu-știu-cât și că își va recupera investiția de doar nu-știu-câți lei în câteva luni… Mi-a făcut capul calendar, dar trebuie să recunosc, mașina a mers excelent și, într-adevăr, datorită faptului că gazul e mult mai ieftin (cu mici variații de preț, prin țară) ne-a costat mult mai puțin transportul. E o treabă și-asta cu gazul…

Și cum vă spuneam, am plecat sâmbătă dimineață din București pe A1 spre Râmnicu Vâlcea să-l recuperăm pe Nea Fane. L-am pescuit din parcul Zăvoi, apoi am luat-o spre Târgu Jiu. Autostrada A1 n-a fost foarte aglomerată, nici “Dealul Negru” și nici drumul spre Târgu Jiu. Ne-am oprit în Horezu la niște prieteni foarte buni (nu spun cine, sic). Am mâncat o pizza și am plecat.

Pe la unu și jumătate (13:30) deja făceam poze Coloanei Infinitului iar pe la două, Porții Sărutului și Mesei Tăcerii. Tot în parcul cu Masa Tăcerii ne-am oprit la o terasă să bem o cafea, un suc sau o apă. Căldura era destul de mare chiar și la umbră, însă vântul adia puțin, iar atmosfera era plăcută, ceea ce făcea ca totul să fie ca-n rai.

Drumul spre Cheile Nerei e lung și oarecum întortocheat… am ales varianta prin Baia de Aramă, coborând ușor pe lângă Parcul Național Domogled – Valea Cernei spre Băile Herculane pentru ca apoi să urcăm puțin spre nord. La Mehadia am ales scurtătura pe un drum destul de rupt până la Iablanița, scutind vreo 6-7 km. Apoi drumul ne-a dus la Bozovici de unde până la Anina mai era o “aruncătură de băț”… Astfel ne-a sărit în ochi, cam pe la jumătatea drumului dintre Bozovici și Anina, ce credeți? Da, celebra cascadă Bigar… Hai să ne oprim s-o vedem, dacă tot e în drum. Zis și făcut, noroc, că ziua e mai lungă vara.

Nu pot spune că am rămas mut de frumusețea cascadei Bigar, dar nici că e urâtă sau mai știu eu cum… Părerile sunt împărțite, iar The World Geography prin fotografia Sandrei Rugină a făcut-o celebră punând-o pe primul loc în topul celor mai frumoase din lume, în anul 2013. Personal, pot spune că îmi place pentru că e creată de natură, iar tot ce e natural e frumos.

Spre seară, am ajuns, după multe peripeții datorate căutării unor magazine cu de-ale gurii, în orașul Anina, mergând ușor, în căutarea unui loc de campare pentru noapte. Așa se face că, pur întâmplător am găsit cel mai bun loc pe care îl puteam găsi… Cantonul silvic Poiana Iulii. Drumul nemarcat, ne-a sărit (mie) în ochi, din drumul principal spre Oravița (DN57B). Am mers cateva sute de metri “la risc” pentru că nu știam unde ne va duce drumul, când, într-un final se deschide o poieniță și un canton…

“Minune Dumnezeiască”, am zis, amintindu-ne de replica lui Jean Constantin din celebrul film “B.D. la munte și la mare”… Să ne dea nouă destinul o asemenea pajiște înconjurată de brazi și de pomi fructiferi? Da, ne-a dat! Am despachetat și ne-am instalat corturile, după care am făcut un foc (de fapt Bogdan, că el e profesor… a iubit o țigancă… deh) în vatra existentă la care am gătit câte ceva, pe care le-am mai stins cu niște digestiv luat de Fane din drum, special pentru serile de pe munte. Pentru că, ce să vezi, ghinion, și eu și Bogdan, deși aveam pregătită în pet-uri de jumătate, niște țuică și palincă foarte bună, le-am uitat pe masa din bucătărie… Când am constatat că le-am uitat, era deja prea târziu… eram prin Pitești… Așa că ne-am mulțumit cu “Drobeta” lui Fane.

Ne-am bucurat de locul minunat pe care l-am găsit… Îți țiuiau urechile de liniște… pentru că locul era un pic mai jos decât drumul principal, era într-o vale împădurită care izola sunetul atât de bine încât auzeai doar liniștea. Chiar ne întrebam, unde-s sirenele salvărilor, accelerația motoarelor de fițe, bormașina vecinului sau suflătoarele de frunze ale celor de la domeniul public… Da! Nimic din toate astea nu ne deranja, nici măcar vreun pârâiaș sau vântul printre frunze nu făceau vreun zgomot. Nici măcar semnal la telefon n-aveam ca să ne deranjeze vreun apel…

Seara a trecut pe nesimțite, cerul senin a lăsat bolta plină de stele să se arate în toată splendoarea ei. Am stins focul și ne-am băgat la hotelul de mii de stele. Am dormit ca un prunc… A doua zi, după cafeul obligatoriu și micul dejun al montaniardului am strâns și am plecat spre Cheile Nerei.

După Oravița, drumul destul de prost pe alocuri, coboară spre Sasca Română și cea Montană, dar până acolo trece prin Potoc, localitatea din care se face o variantă de drum spre Cheile Nerei. Pe această variantă am ales-o și noi pentru că ne ducea exact unde voiam, și anume, la Podul Bei, un punct de intersecție spre trei obiective diferite și anume: La Tunele – în aval, pe valea Nerei; Cascada Beușnița via campingul din Valea Beiului și Cheile Nerei propriu-zise (alea lungi) care urcă pe firul Nerei până în localitatea Șopotul Nou. Bineînțeles că râul Nera merge mai departe și în amonte și în aval, pentru că se varsă în Dunăre și izvorăște din Munții Semenic din Parcul Național Semenic – Cheile Carașului.

Acum pentru că lecția de geografie s-a terminat, începe cea de sport. Am parcat în parcarea amenajată de la Podul Bei, am plătit intrarea la rangerii ce tăiau bilete și am “tăiat-o” spre Tunele, pe marcaj dungă roșie . Traseul este ușor de parcurs și destul de spectaculos, tocmai datorită tunelelor sau semitunelelor săpate în stâncă, pe malul drept al Nerei. Peisajele sunt fabuloase și încântă privirea excursioniștilor. Înainte de tură am făcut o mică documentare pe net… Astfel, am citit că undeva pe traseu ar trebui să fie niște peri sălbatici și, cum era vremea lor, am căutat cu atenție și… ce să vezi, chiar i-am găsit și ne-am înfruptat din ei. Nu vă pot spune în cuvinte simple, cât de bune și de gustoase au fost! Vedeți, e bună la ceva și documentarea asta pe net.

Când stânca din dreapta drumului se termină și se deschide larg perspectiva, ne-am întors, pentru că nu ni s-a mai părut atât de spectaculos. Ne-am mai oprit o dată la bușteanul cu desene făcute de carii apoi încet, încet am ajuns la mașină. Din parcare am plecat cu mașina spre păstrăvăria din Valea Beiului unde este amenajat și un camping. Am găsit un loc frumos pe malul râului Bei ne-am pus corturile apoi ne-am propus să mâncăm un păstrăv dacă tot suntem la păstrăvărie. Ceea ce am și făcut. Proaspăt și bun, ne-a potolit foamea pentru moment. Ne-am făcut și ceva rezerve de “suc de hamei fermentat”. Și… cum stăteam noi așa la o vorbă despre dozele de palincă uitate acasă… surpriză: Loredana și Adriana… apar de nicăieri, ca două floricele, de-am rămas șocați… Dar cine sunt ele? Două fete vesele din Timișoara, pe care le-am cunoscut la Canton, în Buila fix în urmă cu un an.

Bucurie mare, reîntâlnire neașteptată cu îmbrățișări și pupături. A fost o după-amiază pe cinste, cu bere și cu palincă, cu povești despre munți și văi, despre creste, coclauri și amintiri, și mai ales, cu multă veselie și bucurie.

Am stabilit ca peste două zile să ne întâlnim la Lacul Dracului, noi venind dinspre cantonul Damian, iar ele dinspre Șopotul Nou. De ce peste două zile? Pentru că a doua zi urma ca noi să facem Ochiul Beiului și cascada Beușnița, iar ele aveau de mers în Cheile Șușara. Poteca marcată cu dungă galbenă trece de păstrăvărie, continuând pe malul drept al văii Beiului. După aproximativ 40 de minute ajungem la Ochiul Beiului unde ne oprim pentru pozat. După ce epuizăm toate pozițiile de pe “film”, continuăm spre cascadă, încă vreo 30 de minute, așa scrie pe indicator, noi nu ne-am uitat la ceas pentru că eram la plimbare relaxați și nu ne-am pus problema cât facem… La cascadă ne-am oprit evident pentru pozat, dar ne gândeam dacă să mergem și mai sus puțin, la Beușnița 2. Până la urmă am renunțat din cauza faptului că era puțină apă, parioada în care am vizitat-o noi fiind destul de secetoasă. O cascadă este spectaculoasă în special primăvara când e bogată în apă sau toamna după ce încep ploile. Așa că după pauza de țigare și pozat ne-am întors. Mie mi-a plăcut foarte mult cascada Beușnița mai ales că-mi doream de ceva timp s-o văd. Am savurat-o din plin și m-am încărcat cu energie. Mulțumesc Beușnița!

Pe drumul de întoarcere de la păstrăvărie până la Podul Bei ne-am oprit la cascada “La Văioaga” s-o pozăm și pe ea. Am lăsat-o special pentru întoarcere deoarece la dus era cam aglomerat. Am fotografiat-o din două mari unghiuri, adică de sus, de deasupra și de jos, unde cade apa. Este o cascadă frumușică cu personalitate.

Odată ajunși la Podul Bei am făcut stânga spre Cantonul Damian. Am riscat să mergem cu mașina cei aproape 5 km deși ni s-a spus că drumul e destul de anevoios. Cu atenție și cu băgare de seamă, mai ales că Bogdan, care era la volan e un șofer excelent, am ajuns cu bine la canton. “Damian” e un canton silvic părăsit, o ruină ce a început să se degradeze. Păcat, mare păcat! Uneori nu înțeleg de ce unele lucruri sunt lăsate să moară, deși au slujit și ar fi putut încă sluji cu mare cinste și devotament, oamenilor, turiștilor și tuturor celor ce vor să se bucure de natură. Nu înțeleg, pur și simplu. Dar gata cu negativismul…

Da… am parcat pe pajiștea de lângă canton și ne-am ales câteva locuri de cort excelente. În jurul cantonului erau câțiva meri cu fructe aproape coapte. Am luat și noi câteva pentru diversificarea meniului. Am așezat corturile mai aproape de malul Nerei apoi ne-am relaxat în liniștea desăvârșită la un foc de tabără pe care l-a făcut Bogdan, știți de ce el, cu mâncărică și digestiv.

În acea noapte am primit vizita oficială a unei vulpițe ce căuta prin punga de gunoi pe care o agățasem de capătul mesei, dar ne-am panicat un pic când am auzit zgomote suspecte de conserve căzute pe jos. Am ieșit din corturi, care cu cuțitul în mână, care cu telecomanda de la mașină, care cu lanterna să vedem ce e. Vulpița noastră fugea cu sacul de gunoi în gură, dar nu se vedea, doar sacul care se mișca repede prin iarba înaltă și deasă. Brrr, fenomene paranormale se întâmplă la cantonul Damian… Apoi se oprește și se uită înapoi, spre noi. Îi vedem ochii strălucitori în lumina lanternelor și ne liniștim. De dimineață, la micul dejun apare și ea, vulpița, hămesită de foame, dând târcoale corturilor și mesei. I-am dat câte ceva de mâncare apoi a dispărut în tufișurile de pe malul Nerei.

Noi ne-am pregătit rucsacii de tura, aparatele foto și am plecat spre Cheile Nerei. Eram bucuroși că vom vedea, în sfârșit, această minunată creație a naturii. Am lăsat corturile montate deoarece ne hotărâsem ca atunci când ne întoarcem să mai zăbovim o noapte în liniștea asta perfectă și după aia să plecăm spre casă. Poteca șerpuiește pe malul drept al Nerei cu marcajul său bandă roșie . Pe traseu sunt marcate câteva obiective cum ar fi “La Cârlige”, “Ogașul Pocului” sau “Izvorul Iordanului”, unde chiar este un izvor de unde ne-am luat apă proaspătă. Obiectivul nostru era să ajungem la Lacul Dracului care ne aștepta după aproape 9 km. Și nu numai lacul ne aștepta ci și Adriana și Loredana. Cel puțin așa speram noi…

Știam din documentarea făcută, că la un moment dat trebuie să traversăm râul prin apă. Traversarea este la aproximativ o oră față de canton, după porțiunea numită “La Cârlige”. După schimbarea malului Nerei, poteca dezvăluie peisaje absolut extraordinare. Te întrebi cum de natura are atâta imaginație ca să construiască asemenea frumuseți. Până la Lacul Dracului mai sunt încă aproximativ 6 km, pe care noi i-am parcurs în câteva ore. La ora 13:00 trebuia să fim la marea întâlnire, dar am întârziat vreo 25 de minute. Am apreciat foarte mult faptul că prietenele noastre din Timișoara ne-au așteptat, probabil știau că drumul nu-i chiar atât de ușor, având câteva porțiuni de urcat și de coborât, cu diferență de nivel destul de mare. Unele din ele au chiar și “lanțuri”.

Una peste alta am ajuns la Lacul Dracului unde ne-am reîntâlnit bucuroși cu fetele din Timișoara. Am luat o pauză de masă, apoi una de poze. Am schimbat impresii de călătorie și am promis că vom trimite pozele pe transfer pentru a se bucura și ele de amintiri frumoase. Într-un târziu ne-am despărtit. Pe noi ne așteptau 9 km de chei pe drumul de întoarcere. Fetele au dispărut repede pe poteca spre Șopotul Nou. Spre seară am ajuns și noi la corturi, destul de obosiți după tura în forță pe Cheile Nerei. Am mai pozat câte ceva pe traseu, dar la întoarcere parcă peisajul e diferit, nu din pricina unghiului sau a luminii soarelui la apus, ci prin faptul că deja l-ai văzut o dată și e proaspăt în memorie, sau doar percepția noastră e diferită având și altă stare de spirit… deh… oboseala.

Am făcut un foc, am pregătit masa și ne-am odihnit la o doză de bere până când s-a făcut beznă totală. După ce am stins focul și ne-am băgat la cortulețe, eu am adormit buștean. Dimineață, la cafea și la micul dejun am decis ca la întoarcere să mergem o zi pe “moșia” lui Bogdan de la Slănic Prahova, o alta pe “moșia” lui nea Romică, cabanierul de la Cuca, a treia zi la “moșia” mea din Argeș și într-un final să-l lăsăm pe nea Fane la “moșia” lui din Buila. Zis și făcut. Dar înainte de asta am mai petrecut o noapte pe malul lacului Buhui, într-o pădure de o frumusețe rară, la est de orașul Anina. Vremea ploioasă ne-a cam ținut în corturi, dar măcar ne-am mai bucurat încă o zi de aerul curat și de momente de relaxare.

Entuziasmul a fost la cote maxime pentru fiecare moment petrecut împreună, cu promisiunea ca la anul să o facem din nou “lată”, ca de fiecare dată!

Ia zi nea Fane, ia zi Bogdane, ia spuneți fetelor, pe ce coclauri ne vom mai întâlni? Dar cu tine cititorule, pe unde te voi întâlni, pe unde ne vor purta bocancii?

Nici prea de dimineaţă, nici prea târziu mă extrag din căldura plăpumii şi după ce ne luăm avânt pornim iar spre râu… Iar?

Din nou descălţarea, încălţarea, pedalat, descălţat… iar era să mă dărâme jos apa, încălţarea, apoi numai şi numai la deal. Primele 3 serpentine trec usor, apoi vine curba aia… ştiţi voi care, unde se opresc şi cei cu maşini 4×4 şi zic: “Bă eşti nebun?”

Îhî, drumul începe foarte abrupt cu o pământ şi pietre de-a valma într-o curbă în ac de păr şi apoi continuă urcarea aia nebună preţ de 16 curbe, că le ştiu şi pe astea toate, aşa ca pentru moral… dar pentru că le-am mai făcut încă o dată cu bicicleta şi la deal şi la vale, nu mă mai intimidează.

Partea I, aici

În plus, am avantajul că prietenul nostru venit la pozat şi fermecat de culorile pădurii, vrea să meargă cu noi în creastă… el cu maşina de teren, normal, că nu-l îndrumam pe om pe un asemenea traseu unde să-şi scuture tablele şi scutul sau Doamne-fereşte baia de ulei… aşa că el, motorizat fiind a plecat înainte, făcându-ne bucuria de a ne scuti de cărat rucsac cu sac de dormit, haine de schimb şi toate cele de-ale gurii.

Deci urcăm lejer pe lângă ţoaclă, că dacă îmi zice cineva că a urcat cei 4 km de pantă în cap pe bicicletă integral… eu îl jumulesc de viu. Deci cum spuneam, împingem liniştiţi la biciclete, ne bucurăm din plin de culorile nebunatic amestecate, de peisaj, de ciupercuţe… mă rog, de drum…

“Hmmm, şi nu sunt halucinogene, zici?”… numărăm curbele, a doua, a treia, asta a patra e rea rău… ce să mai, făceam un push bike de înaltă calitate, cu toate astea mă simţeam vrăjită de magia toamnei şi parcă, parcă, cumva mai urcam pe şa câte un pic, apoi iar descălecam.

Uite aşa am ajuns la curba 15 într-o oră, apoi încă una şi ieşim sus în Hădărău, la măicuţe mai nou. Până una, alta, de la curba 16 ne ia în primire Edi cu zoom-ul pe noi. Şedinţă foto pentru doi transpiraţi! Şi ne aşteapta Edi cu o cafea aburindă în portbagaj de îl face pe al meu să zburde pe ultimii metri şi chiar să facă câţiva paşi în fugă înaintea pedalelor mele în forţă.

Gata, suntem în pauză. Eu merg să îmi spun o mică rugăciune pentru ceea ce ştie Doamne-Doamne că avem trebuinţă sufletului în cea mai mică bisericuţă pe care am văzut-o vreodată. Şi chiar dacă nu sunt adepta maniei românilor de a construi peste tot biserici şi cruci, nu pot să spun că nu am simţit, atunci când m-am descălţat de bocancii murdari şi am păşit în metrul jumătate pătrat al pridvorului şi naosului, că lumina aia din interior era mai lumină decât cea a soarelui, că şoaptele rugaciunilor celor trei umbre îngenunchiate nu m-au cutremurat, că nu am vrut să fiu mai OM decât sunt, căci tot tu Doamne, ne-ai făcut după chipul şi asemănarea Ta.

Pentru toate bune și rele m-am bucurat și m-am gândit că toate au un rost și eu am un rost în ele. M-am rugat pentru ai mei, pentru voi, pentru NOI toți. Bucură-te! Apoi, drumul meu a mers mai departe. Edi a hotărât să meargă cu mașina în continuare și deși am avut un pic de stres s-a descurcat foarte bine, în sensul că nu a plâns după zgârieturile pe care, vrând-nevrând și le-a făcut pe portiere pentru că drumul este foarte îngust și are câteva curbe când te întrebi dacă doar botul mașinii este suspendat deasupra hăului sau în curând îți fuge mașina în prăpastie.

Eu și cu Dan am pedalat… Am și împins la bike… ne-am și congelat un pic, era cât pe ce să mă cuprindă un soi de “epuizare” de foame sau de ceva dulce… ceva pe care, atunci când ne-am regrupat cu mașina și bagajele de la Edi, l-am devorat și am simțit cum ne revin puterile. Din poiană am ales drumul din dreapta care dupa multe bălți, noroaie lipicioase, crăci gata să-ți scoată ochii și câteva traversări în loc de pârâuri, cu emoții pentru mașina lui Edi dacă va avea loc să se încadreze, am ajuns la destinație, la cabana prietenului și colegului nostru din salvamont Marcel Andreescu.

Omul era la lucru, să pregătească cabana pentru sezonul de iarnă, să repare stricăciunile, să podească pridvorul și să adune lemne pentru turiștii care trec prin zonă și poposesc acolo cu acordul lor. Cu toate treburile pe cap și cu noi pe deasupra… am petrecut o seară plină de povești, plină de planuri despre cum să promovăm această zonă cu atâtea locuri minunate de văzut și de parcurs: fie la pas, fie pe bike, pe schiuri de tură sau prin simplul privit al unei fotografii sau emisiuni făcute cu cap și suflet. Noaptea a venit și mai rece, la noi în cabană a fost și mai cald. S-a dat ceasul cu o ora înainte… dar aici toți am ignorat: a fost o altă seară faina în munte mai importantă decât timpul.

Ziua a treia

Când a răsărit soarele am fugit un pic din așternut să mă bucur de o nouă zi, de cum pică lumina proaspătă pe iarba chiciurită de brumă, să mă fugăresc cu Nhor, cel mai pufos și zâmbăreț câine samoyed, pentru ca mai apoi să revin la căldura cabanei și să mă mai înghesui înghețată lângă al meu om pentru încă o oră-două de somn. Ce bine e! Te ubăcesc!

Într-un târziu am purces iar la drum… și cum puteam mai bine să ne dezmorțim decât începând abrupt tare… cu un push bike pe pietre, nisip și noroi congelat, suspendat pe niște ace lungi de gheață, în așa fel încât fiecare pas nu era altceva decât un scrășnet continuu sub tălpi. Apoi am ajuns în pădurea bolnavă… pe care, surprinzător, nimeni nu o igienizează… iar boala se extinde la toți molizii din jur… Natura are drepturile și ritmurile ei, numai noi, oamenii, avem impresia greșită că o strunim, când ea de fapt, ne acceptă. Aș fi vrut să văd brazii sănătoși, aș fi vrut să nu văd fâșiile de defrișări de pe ceilalți versanți cu păduri sănătoase, dar cu toate astea, chiar și cu scheletele alea înțepând retina și cerul spălăcit, am simțit că toate își urmează rostul și un curs firesc numai de natură dictat.

Noi oamenii, avem impresia că putem controla tot… și cât de mult greșim. Natura ne suporta, ne acceptă… dar nu la nesfârșit! Am trecut prin pădurea tăcută, doar cu scârțâitul pământului înghețat sub roțile obosite sau sub tălpi. Știam că trebuie să ieșim spre refugiul Gera, apoi încă o urcare până pe vârful Gera. Am plecat fără apă, ca uitucii, și știind că după vârf ne vom intersecta din nou cu mașina lui Edi, nu ne mai abatem nici măcar două minute până la izvor. Îmi e sete și îmi șade gândul la merele alea frumoase din ograda de la Câmpulung, nu de supermarket, pe care le are în portbagaj și mă tot îmbie cu ele. Urc mai repede că știu ce coborâre faina mă așteaptă… și ce panoramă grozavă am.

Creasta întreagă a Făgărașului scăldată în aerul rece al dimineții, văd Iezer-Păpușa, un Crai dintr-un unghi ciudat, un Bucegi masiv și o Cozia mică și atât de aproape de-mi vine să-i iau releul din vârf cu degetele. Pe partea cealaltă, draga mea Buila mă salută în ropot de culori, lumini și umbre. Spectacol. Dincolo de Lotru o înșiruire de vârfuri domoale și prelungi. E simplu: frumos.

Coborârea vine cu o surpriză: sunt tot felul de șanțuri, șănțulete, scurmături, astfel încât de unde mă gândeam că îi dau blănet, constat că am parte de un pasaj tehnic, cu pământ alunecos, nămol și brazde de iarbă răsculate, de mă bucur când ajung în șa pe bicicletă și nu pe sub ea. Mănânc un măr. Gustos. Și de acum înainte nu am altceva de făcut decât să iau la rând, vârf după vârf până la punctul stabilit ca loc de întâlnire: mânăstirea de la Vârful lui Roman.

Urc, cobor, urc, cobor, pedalez, mai și împing când mi se ia de dat în gol, sau când noroiul prin care trec mă umple la roată, mă sperii când lui Dan i se rupe lanțul de la bicicletă și mă rog să nu ne încheiem tura în mod neașteptat. Tresalt de fericire când reușim să rezolvăm problema și să scăpăm de nervi. Pedalăm iar, ne regrupăm din când în când la mașina lui Edi, mâncăm când ni se face foame și uite așa trecem pe rând în câteva ore vârfurile Căpățânii și șeile adânci, un sus-jos continuu: Priota, Zmeurat, Govora, Curmatura Rodeanu cu niște nămoale de ziceai că împotmolim acolo și un Titanic, Văleanu, Cocora, Piatra Roșie… și Vârful lui Roman.

Câțiva zeci de km în care nici nu știu de ce să mă bucur mai întai: de coborârile care mă fac să chiui cu gura până la urechi și să mă întrec la “roată la roată” cu al meu om, de frumusețea simplă și domoală prin care mă plimb și eu sunt parte din ea, transpirată și înfrigurată în același timp, de la efort. Ar fi mai funny acum dacă aș avea cu cine să împărtășesc experiența asta, cu prietenii… dar nu văd nici picior de biciclist dintre cei anunțați pentru duminică; nu-i urmă pe nicăieri nici de Ceci, maratonista mea cu care mi-aș da zor la pedale, nici o Dora Minodora cu care să fac burta de râs și nimeni din toată trupa veselă de cicliști.

Ajungem la refugiul Ursulețul în același timp cu “o coloană oficială” a politicului vâlcean plecat să “vadă” potențialul turistic al zonei. Ne salutăm în scurt, încerc să le sugerez câte ceva despre posibilitățile de practicare a sporturilor de iarnă și nu numai, de parcă suntem din lumi diferite. Stop, stânga împrejur și-mi văd de drum. Îmi fac o strategie pentru ultima urcare a turei… e lungă și îi dau viteză pe o coborâre ca să pot folosi cât mai mult din inerție și să câștig teren fără a mai pedala prea mult… că gata, m-am cam săturat de șa, după două zile și alte 5 ore de azi. Bineînțeles că nu-mi iese, că e o pantă iluzoriu lină dar e lungă și are un nămol vălurit de-mi fură tot elanul… așa că dă-i și pedalează.

Gata! Și totuși nici urmă de biciclișiti. Până la urmă, Mircea Lera reperează un grup de bike-ri pe creastă și mi-i arată cu binoclul vechi din dotare. Poate ne vedem la mânăstirea Ana Maria, la al cărei hram, clar, am ajuns mult prea târziu. Coborâm frumos, cu sete și poftă de ceva bun… de la praznic… dar totul e liniștit, gol și pustiu în curtea mânăstirii. De asemenea și burțile noastre. Of of. Și acum că nu m-am regăsit cu întreaga gașcă mi-a pierit cheful să iau iar toată panta asta lungă la deal… uite că trec niște bicicliștii pe sus… coboară spre sat, adică nu ne mai intersectăm. Punem rapid bicicletele în mașină la Salvamont și la Edi, cu tot cu noroi, vai! Și din fericire nu mai suntem nevoiți să ducem munca de Sisif să urcăm grămada; scutim cel putin un sfert de oră…

Ce bine e cu posteriorul pe bancheta moale, dar cu toate astea, mă simt vinovată, nu vreau să merg motorizată, așa că revenim la “caii” propri. Și acum, ultima coborâre… 22 de km, de drum pe pământ bătătorit, pietruit, cu ceva urme de asfalt, apoi asfalt frumos până la prima localitate cu papa bun. Zis și făcut! Am ratat întâlnirea cu bicicliștii!?! Nu-i bai! Le dăm mesaj și hai, sus pe “cai”!

Coborârea a fost lungă și frumoasă ca o zi de toamnă, de fapt ca un finiș demn de aceste minunate două zile de toamnă în munți, covor de frunze, pârâul susurând în dreapta, vântul vâjâind la urechi și mâinile înghețând bocnă pe frâne… dar mi-e mi-a plăcut!

La final să facem o recapitulare: de vineri seară și până azi, la ceasul cinci al duminicii, am parcurs peste 90 de km, plecând din Râmnicu Vâlcea pe bicle și pedalând sau împingând la bicii pe coclauri până la Horezu, iar parcursul a fost majoritar montan, pe creasta munților Căpățânii, cu diferențe mari de nivel (musai să-mi instalez și eu un program deștept ca să pot știi exact!) și… în rest nu pot decât să împărtășesc cu voi câteva poze-crâmpeie din micul meu rai pe două roți! Cine știe, poate vă stârnesc… la pedalat!

Vezi albumul pe Facebook

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!

p.s. 1 Mulțumesc Edi pentru suport în această călătorie, pentru răbdare, pentru fotografiile frumoase pe care le adaug albumului meu, transformat în album comun, pentru faptul că mă încurajezi să îmi urmez drumul și mai ales pentru merele alea coapte și delicioase pe care le tot plimbai în portbagaj înaintea mea ca pe o ispită: pedalează, pedalează! Mulțumesc lui John, cel mai cabanier de la Cantonul Cheia. Mulțumesc lui Marcel Andreescu și Vali Andreescu pentru călduroasa găzduiere la cabană.

p.s. 2 Jos în Horezu ne-am întâlnit și cu mega trupa de bicicliști. Am încheiat seara cu ciorbă… de burtă (sau de prosop, cum îi zice Edi), sarmale cu mămăliguță și cu o porție cuminte de doi papanași… barosani. Sic!

Partea I, aici

Creasta Căpăţânii pe bicicletă… Eheee… De când visez eu la tura asta! Nici de data asta nu mi-a iesit cap-coadă, de la Olteţ până la Olt, dar mă declar satisfacută de traseu şi modul în care l-am parcurs.

Uite că fără să apuc să mă pregătesc, să fac mari planuri şi aranjamente de n luate câte k, cumva, s-a întâmplat în weekend-ul care tocmai s-a dus.

Poate, că într-un fel m-au stârnit şi bicicliştii ăştia neastâmpăraţi, care ţinteau la o pedalare de “fun” tocmai sus la Vârful lui Roman pentru duminică… şi mi-am zis… cum ar fi să le ies eu, peste munte, în cale?

Poate că a înclinat balanţa pentru ruta asta şi faptul că un bun amic şi fotograf pasionat şi-a anunţat intenţia de a veni în zonă la pozat.

Vezi albumul pe Facebook

Şi cum eu şi cu al meu om, suntem din acelaşi aluat de “să fugim de acasă” în weekend, plecarea a fost la modul: “hai cu bicicleta până la Cantonul Cheia… vineri seară”… de fapt noaptea.

Am plecat din Râmnic pe la ora 18 fără… câteva minute… adică, cât să apucăm să ajungem pe lumină la intersecţia spre Cheia, relaxaţi şi cu încălzirea făcută după 13 km de asfalt cu trafic auto tembel, apoi cu frontalele pe frunte şi licuricii porniţi la spate am traversat printre casele cu lumini calde la fereştri şi coşuri fumegânde cei încă 7 km până la ieşirea din sat.

Nici măcar câinii nu ne-au lătrat, aşa de uşor ne-am strecurat în noapte pedalând spre pădurea ce-mi era în faţă, întunecată. Era friiiiig bineeee, dar cine să simtă asta… scoteam aburi pe nări mai ceva ca doi cai nărăvaşi scăpaţi de sub căpăstru.

Eram în grafic cu timpul, chiar un pic înaintea lui… că de, noaptea te face mai sprinten… dar mă mustram că uitasem să iau baterii de rezervă pentru frontala lui Dan… şi avea o lumină palidă tare, ca de la un licurici, da miiiic, mic de tot şi anemic…

Încercam să compensez cu “farul meu de vapor”, dar aveam ritmuri diferite şi în cele câteva scurte coborâri până la mânăstirea Iezer am constatat că “licuriciul” meu se dădea ca orbetele, tare la vale, pe când eu cu barca mea nu aveam curaj să mă zgâlţâi în halul ăla deşi aveam lumină şi chipurile vedeam.

Kilometrii s-au dus repede sub pedală până la Podul Roşu unde am zis să facem un prim popas şi să ronţăim ceva… că eu simţeam deja cum mă rodea şoarecele din burtă din ce în ce mai agresiv şi îmi cam tăia din puteri. Luna s-a băgat şi ea în seamă cochetand cu câţiva norişori… ea, ca o doamnă sus pe cer, noi pe jos, doi biciclişti nebuni la ceasul nopţii împărţind două sandviciuri la capăt de pod şi început de urcare până la tunel.

Am încercat câteva poze, că nu biciclim prea des noaptea pe coclauri… şi apoi sus pe şa şi dai din gaibarace.

Ştiam drumul ca în palmă, curbă cu curbă, piatră cu piatră, groapă cu groapă şi mai ales fiecare pantă abruptă… poate tocmai asta era buba… îmi dădeam seama exact cât mai e, de mă părăsea încet cheful de pedalat pe măsură ce creştea înclinaţia şi vedeam că eu mă ostenesc la pedale şi aproape în paralel cu mine venea liniştit la pas, al meu.

Şi tot felul de gânduri necurate îmi treceau prin cap… “Poate apare Marcel cu Dacia papuc şi ne urcă până la tunel, cu ţoaclele în benă…” Când lenea începe şi te ispiteşte cu tot felul de idei din astea prosteşti… te opreşti la troiţă, te speli pe ochi cu apă rece să te trezeşti, spui un “Doamne ajuta!” şi te sui din nou în şa cu puteri noi.

La următoarea curbă în ac de păr, îţi trece! Am făcut câteva reprize de push bike, că doar nu era să mă dau mare că am urcat pe ea. Nu că nu am putut… şi nici nu prea văd eu rostul să scot duhul din mine împingând la pedale şi trăgând de coarne la pantă, mai să ridic nărăvaşa de sub mine… şi în plus era atât de frumos în noapte, în pădure, cu cele câteva animăluţe care mi-au dat fiori: prima, o bufniţă, cu ochii mari, lucind galbeni ca metalul topit în frunziş, curioasă ce Dumnezeului sunt ăştia care-i tulbură vânătoarea nocturnă…

Şi al doilea animăluţ… de fapt un animal mare după cum au troznit vreascurile în pădure sub călcătura-i apăsată şi zorită, care, după mine, a fost un urs, un UUUURSSS, noroc că nu a fost nici curios şi nici pofticios… că ştiu că mi-aş fi ridicat “Ghost-ul” într-o roată şi sigur aş fi făcut în pampersul pantalonilor de biciclit dacă i-aş fi zărit ghearele şi blana.

Şi tot ascultând pădurea, răsuflarea mea, pietrele sub roată şi toate foşnetele pădurii, am desluşit cumva în încâlceala gândurilor un zgomot cunoscut, prietenos… dar era departe şi incert: de maşină. Oricum mai aveam două curbe până la tunel, aşa că până avea să vină aproape vom fi ajuns şi noi sus.

Într-un sfârşit, parcă doar pentru a-mi demonstra că suntetul bănuit nu a fost o plăsmuire a dorinţelor mele ascunse, ne-a ajuns şi maşina… al cărui şofer mai că nu s-a crucit când a văzut în lumina farurilor doi nebuni pedalând pe pietre, pe ultima pantă cruntă până la tunel.

Apoi ne-a recunoscut şi am vorbit ca şi cum nimic ciudat nu s-ar fi întâmplat. Ştia: la Pirnoşi e ceva normal să vină noaptea la Cantonul Cheia. Dar de obicei vin cu maşina… Acum e ora 10:15 seara şi suntem împreună la tunel.

Traversăm tunelul cu lumina farurilor în spate, apoi omul parchează maşina şi pleacă pe potecă la vale, în timp ce noi ne punem o geacă de vânt peste polarul încins şi jilav, că doar începem coborârea… marea bucurie! Şi-i dăm! Cheful de dat vine instant şi pe măsură ce panta şi viteza creşte şi zâmbetul meu devine laaarg.

Mă trezesc chiuind… până când, la o curbă strânsă cu pietre grămadă bicicleta vrea să scape pe sub mine dar o ţin strâns între pulpe şi, deşi parcă dansez o rumba sexy în pedale, o redresez pe ultima “sută de metri”… nu fără a suporta din plin consecinţele: un bolovan maaareee o zbugheşte de sub roată fix în fluierul piciorului meu… AUUUUUU, mi-a fluierat mintea instant.

Am auzit şi un sunet de metal… aia era bicicleta mea, dar am mai auzit şi un sunet intern… pe os… de fapt l-am simţit. Frânez tacticos dar nu îndrăznesc să mă opresc… merg aşa în avarie pe un picior şi încerc să desluşec ce senzaţii am în tibia accidentată. Mă chirăi toată de durere, mi-au dat lacrimile de abia pot să mă vait ca să priceapă şi al meu ce s-a întâmplat.

El zice să oprim, eu îi dau înainteeeee, încă nu simt fierbinte pe picior ceea ce înseamnă că nu curge sânge… mă smiorcăi în barbă şi până jos la râu o las pe bici să curgă mai cuminte. Ajungem la râu şi reuşesc să pun piciorul jos cu oarecare greutate. Ridic pantalonul şi văd o gaură cât unghia mică cu ceva sânge deja închegat şi cu o umflătură şi o vânătaie sănătoasă în jur.

E întreg! Am doar buba şi cel mai bun tratament e lângă mine… şi obligatoriu: apa rece sloi a Cheii pe care trebuie să o traversăm prin vad. Îmi suflec pantalonii până deasupra genunchilor, mă descalţ şi intru uşor în apă – dar e adâncă la mal… la mijloc clar va fi peste genunchi… aia e…

Stai măi că de fapt mă dărâma cu tot cu bicicletă… să o salt din apă până mai sus de brâu că altfel mă ia târâş… O ridic cât pot şi abia ies cu pantalonii uzi bine dincolo. Ce bine… nu mai simt picioarele deloc, nici pe ăla întreg, nici pe ăla lovitul… ăăă, ba îmi simt labele îngheţate bocnă şi dooor.

Al meu trece şi el şi acum ne încălzim unul altuia tălpeţii congelaţi. Trece ceva vreme până reuşim să ne încălţăm şi să-i dăm iar la vale pe ultimul km până la cabană. Mai avem de trecut râul încă o dată. De data asta curge apa în lungul drumului şi… drumul e varză… de fapt nu e!

Încercăm o variantă pe versant, prin boscheţi dar nu suntem siguri că vom putea să trecem cu ţoaclele prin crăci să trecem peste bolovani dincolo, fără a mai traversa râul. Dan trece de prima porţiune, urmez eu cu bicla lui luată pe sus ca să i-o dau… şi… şi… hai că uite m-a prins o cracă de rucsac şi mă dă jos în apă cu un picior.

Da’ ştii ceva? Mă arunc cu amândouă picioarele şi cu biclă cu tot şi merg pe râu pe unde-i apa mai mică… Vine şi Dan dar desculţ. Stau şi caut un vad mai mic şi apa îmi congelează simţurile. Mergem în jos pe prundiş şi tot trebuie să facem o traversare prin apa până la genunchi. Gata, să mă ia cu biclă cu tot. Şi… gata.

Pentru mine a fost mai bine aşa încălţată, pentru al meu nu prea a fost neted drumul: degetele sale au făcut cunoştinţă intimă cu câţiva bolovani. Ţopăi pe mal până se şterge şi încalţă. Dârdâi bine: cadenţă – maşină de cusut Ileana.

Vezi albumul pe Facebook

Am pierdut la râu mai mult de jumătate de ora dar în două minute suntem în curtea cabanei unde ION, cel mai cabanier dintre cabanieri ne ia “în primire” pe inventar şi ne bagă la căldură şi prieteni. Urmează ceai cald, ţuică fiartă, ciorba minunată de burtă sau… de fasole pentru al meu, haine stoarse şi puse pe pari la uscat lângă soba fierbinte şi o seară la o cabană de munte ca în poveşti.

Iar ION, cabanierul de la Cantonul Cheia ştie şi face poveşti vii, frumoase. Noapte bună!

A doua zi…

Pentru ca vara abia incepuse, iar noi (Bogdan, amicul meu de munte si cu mine), ca deobicei, aveam dor de duca si de munti, ne-am folosit de prilejul vizitei in România a nepotului meu Andrei si am zbugit-o in Buila. L-am luat si pe Tudor, un alt fel de “nepot” de-al meu, țuști in masini si… pe-aici ti-e drumul.

Nici nu stiu cand am ajuns la tunelul de aproximativ 200m lungime, din punctul cel mai inalt (~990m) al drumului spre Cantonul Cheia din Buila-Vanturarita. Am ales acest loc deoarece stiam ca are un farmec aparte si i-ar fi placut lui Andrei, un iubitor de Pirinei… Un loc intim si deosebit, ramas pe veci in sufletul multor montaniarzi si calatori ai crestelor muntilor noastri.

Ca de obicei, gazdele noastre John, Nea Fane, Culiță, Cheița și Molda, ne-au primit cu bratele deschise, cu magia glumelor si a graiului oltenesc, ca pe niste vechi prieteni. Dupa ce ne-am instalat la priciuri am iesit prin curte sa ne linistim un pic de pe drum. Oricum, linistirea si relaxarea a inceput cand am intrat pe drumul forestier din capul satului Cheia. Acum doar am continuat relaxarea cu o alta berica rece de la camara lui John. Andrei si Tudor, foarte bucurosi ca evadasera din rutina lor cotidiana, au inceput sa povesteasca din vasta lor experienta.

Am imortalizat cateva zeci de cadre pentru eternitate, dupa care ne-am hotarat sa mergem pana pe “Brana Caprelor” pe triunghi albastru . In fapt, am ajuns doar pana la baza traseelor de cocoț de pe “Claia Stramba”, unde ne-am oprit sa admiram stancile si sa auzim povesti despre aventurile de escalada pe care le facea Andrei in Spania. Ne-am intors pentru cina si pentru focul de tabara, cu cantat la chitara. Amfitrion: desigur, Nea Fane!

Ne-am bucurat de magia focului de tabara, de prezenta oaspetilor cantonului, insa cel mai mult de poeziile cantate de Nea Fane cu sufletul (ca voce nu prea are <3 ). N-au lipsit vinul sau berile, povestile despre orice, pana tarziu in noapte si lemnele pe foc. Este intr-adevar ceva magic care te face sa revii mereu si mereu in aceasta stare de bine, de libertate si relaxare.

A doua zi am facut ochi destul de devreme, aerul fiind atat de curat si placut incat odihna a fost pe masura. Nici nu stiam ce surprize placute ne va rezerva aceasta zi. Soarele deja se facuse prezent, de-a binelea, peste cabana, cand, dupa micul dejun, “nepotii” s-au hotarat sa sparga lemne… deh… sa ajute si ei la bunul mers al cantonului.

Nu pot sa descriu in cuvinte simple si pe intelesul tuturor cat de mult ne-am distrat uitandu-ne la ei, taind lemne. Cum e sa-ti bei cafeaua linistit pe terasa, iar pe “scena”, sa fie in plina desfasurare o piesa de teatru super-comica? Cam asa ne-am simtit savurand realitatea. Atat de haiosi au fost “nepotii” in postura de taietori de lemne, incat nu pot sa va las fara o mica mostra.

Ce pot sa va spun e ca si ei s-au distrat de minune, fara sa le pese ca manuiesc toporul cu doua maini stangi. Poate ca au si invatat cate ceva, deci, per ansamblu, toata lumea a avut de castigat. Ma bucur mult pentru Tudor si Andrei ca s-au simtit bine, in largul lor; si s-au distrat la fel de copios ca si noi. Multumim dragilor ca ati fost atat de “in forma”. Bineinteles ca un asemenea spectacol iti face fomiță, mai ales ca intre timp se facuse ora pranzului.

Asa ca am pus-o de un gratar in bucataria de vara, de care s-a ocupat Tudor si cu mine, Andrei vizitand șura. Bogdan, conform sloganului ce l-a consacrat si anume: “Fie omul cat de mic, dupa masă doarme-un pic.”, s-a dus sa puna pleoapa peste pleoapa la priciuri. Nu l-am lasat prea mult sa doarma pentru ca ne hotarasem sa plecam in dupa amiaza aceea, deoarece Andrei avea avion a doua zi.

Chiar si asa, tot am mai “furat” un pic de munte pe drumul de intoarcere, facand un ocol pe valea Oltului si apoi coborand pe Transfagarasan. Am ajuns acasa tarziu in noapte, insa cu inima plina de bucurie ca am reusit sa ne umplem doua zile de bunadispozitie, voie buna si energie pozitiva. Sunt convins ca si “nepotii” s-au simtit la fel de bine, iar Andrei va avea ce povesti mamei lui si amicilor din Spania.

August, vacanta, dor de prieteni, natura si munte… premise pentru inca o iesire la Cantonul Cheia. Sunat Bogdan, stabilit plecarea…

Magda abia astepta, la fel si eu, ne-am facut rucsacii in mare viteza si sambata dimineata am zbughit-o spre amicii nostri din Buila, John, Culiță si Nea Fane, Stogu si Stogsoarele, Valea Cheii si Claia Stramba, Brana Caprelor si Santinela…

Ajunseram… ne-au intampinat multi oameni, printre care si John si Culiță. John se apucase deja de un ceaun si destindea atmosfera cu povestile din aventurile lui pe munte. Ne-am asezat si noi la priciuri apoi am explorat putin imprejurimile cu cateva doze de bere. Apoi ne-am apucat de gratare si păpică.

Intre timp s-a facut seara iar focul de tabara isi ridica văpăile neobosite spre cer. Au aparut si chitarile iar barzii ne-au incantat cu liedurile lor despre munti, aventuri si povesti de iubire.

Am depănat amintiri si povesti pana tarziu in noapte cand luna iesise demult de dupa Stogsoare si lumina din varful Clăii Strambe. Intr-un tarziu am adormit…

Duminica ne-am hotarat sa facem o tura de recunoastere pe Valea Cheii prin Chei. Magda era pentru prima oara in Buila la Canton si nu vazuse frumusetea locului. Asadar, dupa micul dejun am purces la drum. De fiecare data cand merg prin Cheile Cheii din Buila Vânturarița ma cuprinde o stare de bine, de liniste sufleteasca si de calm. Ma incarc cu bucurie si tinerete. Sunt sigur ca si ceilalti au simtit acelasi lucru.

Dupa amiaza am ras cate un castron din ceaunul lui John, apoi siesta. Am iesit cu Magda pe malul Cheii, in timp ce Bogdan isi facea “somnul de frumusete”. Nu mai amintesc de drumul inapoi spre casa ca e de prisos. Asa a trecut un weekend minunat la Canton inconjurati de prieteni, pârși, natura si munti.

Am descoperit Cabana Cheia din masivul Buila-Vânturarița în vara anului 2011 când pur și simplu, Parângul nu ne-a primit… Vorbesc uneori la plural pentru că am fost împreună cu amicul meu Bogdan și vă povestesc pățaniile petrecute împreună cu el…

În după-amiaza zilei de 20 iulie (Sf. Ilie) eram la poalele vârfului Cârja în Parâng şi o vijelie cum n-am mai văzut vreodată, a venit peste noi; a durat aproape 3 ore și prevestea vreme neprietenoasă cel puțin câteva zile. Asta am aflat după ce s-a oprit ploaia și am reușit să ne sunăm prietenii care ne-au informat despre vremea probabilă ce ar fi urmat… Toți ne-au sfătuit să plecăm de pe munte că “e jale” ce urmează să vină… Iar o amică ne-a sugerat să mergem în Buila-Vânturarița la prietenii ei de-acolo.

Zis și făcut. A doua zi am plecat de dimineață din Petroșani pe ruta Transalpina – Horezu – Râmnicu Vâlcea. În câteva zeci de minute ne-am oprit în localitatea Cheia pentru câteva cumpărături. După asfalt au urmat 22 de kilometri de drum forestier până la Cabana (cantonul) Cheia așezat chiar la baza nord-vestică a masivului Buila-Vânturarița, ce în treacăt fie spus, aparține de Munții Căpățânii.

Am făcut o alegere bună venind aici, deoarece este un loc absolut magic și plin de bunătatea oamenilor simpli. În împrejurimi sunt câteva schituri și o mânăstire, locuri încărcate de energie pozitivă. Parcul Naţional Buila-Vânturariţa este cel mai mic parc naţional înfiintat în urma unui proiect al Asociaţiei Kogayon.

Ajungând pe înserat, drumul forestier ce trece prin pădure, era plin de licurici… Prima dată când i-am văzut nici nu ne-am dat seama ce sunt… Atât de frumos sclipeau în pădurea întunecată încât, pentru căteva minute, am simțit că fac parte dintr-un desen animat de Walt Disney.

Cantonul este situat la poalele masivului Buila-Vanturarita, pe versantul nord-vestic, cu fața spre munte, adică spre est. Pereții din fața cantonului se numesc Stogșoare la poalele cărora sunt câteva peșteri micuțe și foarte puțin umblate, în stânga, cum te uiți la Stogșoare se află Stogul, iar în dreapta, după Valea și Cheile Cheii, se înalță falnic Claia Strâmbă cu a ei Santinelă și cu pereții de cocoț de toate gradele de dificultate. Apoi, în stânga-spate se continuă creasta Builei-Vânturarița până la Vârful Cacova (1407m). Prin fața cabanei, la aproximativ 70 de metri trece pârâul Cheia pe malurile căruia veți găsi în lunile de vară, multă zmeură.

Cabana are în fața ei un teren de camping și mai multe utilități cum ar fi o bucătărie de vară cu grătar și toate cele, și, mai nou, una de iarnă, așa numita Șură; un loc amenajat pentru strângerea gunoiului, un spațiu generos, special amenajat pentru copii, cu o căsuță în copac (Fata pădurii), hamac și alte accesorii. Într-o parte, lângă bucătăria de vară este amenajată o afumătoare pentru carne, “chiuveta” cu apă curentă din pârâul Comarnice, afluent al Cheii, mese și băncuțe, unde te poți odihni după o tură ostenitoare, iar seara, la un foc de tabără, poți depăna amintiri și impresii la un pahar de vin bun. Într-un cuvât, locul te îmbie la relaxare, fizică și spirituală, la odihnă și zăbavă, oferind din plin liniște și pace.

Iar gazdele… sunt nemaipomenite… Ionuț (John) este un om dintr-o bucată, oltean hotărât, sportiv, gospodar, muncitor cu un suflet mare. Nea Fane, este tipul de om “să-l pui pe rană”, vorbăreț, vesel, săritor, priceput, harnic și foarte simpatic. Iar Culiţă, mai tăcut, cu simțul umorului și cu poftă de viață dar și priceput la toate îți sare în ajutor când dai de greu. Oameni deosebiți cu rădăcini adânci în Dacia noastră străbună. Ființe ale locului, iubitori de natură și de oameni. Mi-e tare drag de ei, și, în același timp, mi-e dor de ei. Îi veți îndrăgi cu siguranță!

Cantonul Cheia, oferă câteva camere foarte curate, îngrijite, pentru turiștii aflați în tranzit sau care vin special să se odihnească câteva zile, cât și priciuri, mai ieftine, dar foarte comode, deoarece sunt cu saltele.

Personal îmi place mai mult la priciuri decat într-o cameră. Toaleta pentru bărbați este afară în spatele cabanei sau, “în mijlocul naturii”, iar femeile și copii au amenajată o toaletă curată și îngrijită chiar în cabană, pe prispă, lângă intrarea în bucătăria de iarnă (bucătăria din cabană). La cerere sau la nevoie toaleta are și baie cu apă caldă, trebuie doar făcut focul la boilerul din baie.

De curând, Ionuț, Nea Fane și Culiţă, au amenajat un foișor acoperit și închis, ca alternativă pentru bucătăria și sala de mese de iarnă, pe care au denumit-o “Șura”. Apa curentă este asigurată gravitațional din pârâul Comarnice, ce curge la câțiva metri de cabană. Curentul electric este asigurat cu un generator pe benzină și este folosit în special doar seara. De curând au fost instalate și panouri solare care asigură curent electric pe toată durata zilei. Oaspeții au la dispoziție tot ce le trebuie ca să-și prepare singuri mâncărurile aduse de ei.

Veselia este la ea acasă, iar seara, la focul de tabără se cântă la chitară și se spun povești de munte. Câțiva prieteni din împrejurimi sunt clienți fideli ai locului, oameni minunați cu care poți lega prietenii pe viață. Cum să nu te simți minunat în acest loc magic, cu o așa companie și într-o asemenea atmosferă.

Iubesc locul acesta, așa cum iubesc România!