…După 2 zile de hoinareală prin locuri dragi mie, revin la asfalt și semnal, iar telefonul o ia razna și bipăie mai ceva ca la un mixaj în club la platane… urările și gândurile năvălesc și-mi umplu tolba cu bucurie. Pentru toate acestea VĂ MULȚUMESC!

Vă întorc un mic crâmpei din sentimentele trăite, cu emoția pură și energia culeasă direct din ceea ce mă înconjoară.

Așa cum mă știți, în paradisul meu verde sau alb de la SRT (Ski Resort Transalpina), întotdeauna m-am simțit ca acasă și ca să mi se arate, încă o dată, că ceea ce iubești cu adevărat poți să dobândești, am primit neașteptat, un petic de zăpadă ca demo al noului sezon care deja se așterne. Am lăsat acolo o incantație pentru voi toți, cei care așteptați nerăbdători să vină… Hai iarnă, hai!

Duminică, am ales calea unei cărări vechi ciobănești, uitată de lume și parcă ștearsă de timp cu buretele. La intrarea pe vale, am avut senzația că un versant întreg pus la pământ de intemperii, va veni grămadă peste mine. Aici am fost tristă și deznădăjduită, dar pe măsură ce am intrat în adâncul pădurii, am simțit, cu fiecare pas, cum sălbăticia zonei în care hălăduiam mă împresoară și cum locul revine și se transformă în natură pură, aparținând unei comuniuni strânse printr-o rețea antică de rădăcini subterane, cu esențe și asocieri clorofiliene, unde trilul scurt al păsărilor are anumite înțelesuri și mirosurile emanate de animalele pădurii îți ascuț toate reflexele umane.

Eram ca niște minuscule vietăți cărora nici pașii nu li se auzeau pe covorul moale și gros de mușchi. Totul era ca o pândă, ca o mirare, ca o relevare: o pădure primară sub pașii noștri, o comoară. Pe sub crengile pline de broboane de apă am urcat pieptiș la ghici, fără țintă, pe urme amprentate în scurmături de sălbăticiuni sau pe mal de băltoace, ca să sorbim picurii de ploaie și cea mai frumoasă imagine, printre vârfurile cetinelor înmuiate în ceață vântuită, să ne lăsăm alergați de negurile trase cortină peste văi și muchii pe care ghiceam vechile sălașuri ciobanești. Am pășit pe pernițe de turbării, foste lacuri colmatate și am ieșit în gol alpin, la poteca vizibilă cât de cât, unde ne-am scufundat până la brâu printre zmocurile de iarbă aurie.

Acolo sus, între 3 ruine ale fostelor stâne și un curcubeu pal, arcuit peste lacul Vidra, în plină biciuire a vântului și în mângâierea udă a burniței peste față, am știut că râd și plâng de fericire. Și nu m-am simțit singură. V-am purtat în gând! Sper să puteți trăi și voi senzația că sunteți parte din acest minunat întreg – Natura!

Bucurați-vă!

Nici prea de dimineaţă, nici prea târziu mă extrag din căldura plăpumii şi după ce ne luăm avânt pornim iar spre râu… Iar?

Din nou descălţarea, încălţarea, pedalat, descălţat… iar era să mă dărâme jos apa, încălţarea, apoi numai şi numai la deal. Primele 3 serpentine trec usor, apoi vine curba aia… ştiţi voi care, unde se opresc şi cei cu maşini 4×4 şi zic: “Bă eşti nebun?”

Îhî, drumul începe foarte abrupt cu o pământ şi pietre de-a valma într-o curbă în ac de păr şi apoi continuă urcarea aia nebună preţ de 16 curbe, că le ştiu şi pe astea toate, aşa ca pentru moral… dar pentru că le-am mai făcut încă o dată cu bicicleta şi la deal şi la vale, nu mă mai intimidează.

Partea I, aici

În plus, am avantajul că prietenul nostru venit la pozat şi fermecat de culorile pădurii, vrea să meargă cu noi în creastă… el cu maşina de teren, normal, că nu-l îndrumam pe om pe un asemenea traseu unde să-şi scuture tablele şi scutul sau Doamne-fereşte baia de ulei… aşa că el, motorizat fiind a plecat înainte, făcându-ne bucuria de a ne scuti de cărat rucsac cu sac de dormit, haine de schimb şi toate cele de-ale gurii.

Deci urcăm lejer pe lângă ţoaclă, că dacă îmi zice cineva că a urcat cei 4 km de pantă în cap pe bicicletă integral… eu îl jumulesc de viu. Deci cum spuneam, împingem liniştiţi la biciclete, ne bucurăm din plin de culorile nebunatic amestecate, de peisaj, de ciupercuţe… mă rog, de drum…

“Hmmm, şi nu sunt halucinogene, zici?”… numărăm curbele, a doua, a treia, asta a patra e rea rău… ce să mai, făceam un push bike de înaltă calitate, cu toate astea mă simţeam vrăjită de magia toamnei şi parcă, parcă, cumva mai urcam pe şa câte un pic, apoi iar descălecam.

Uite aşa am ajuns la curba 15 într-o oră, apoi încă una şi ieşim sus în Hădărău, la măicuţe mai nou. Până una, alta, de la curba 16 ne ia în primire Edi cu zoom-ul pe noi. Şedinţă foto pentru doi transpiraţi! Şi ne aşteapta Edi cu o cafea aburindă în portbagaj de îl face pe al meu să zburde pe ultimii metri şi chiar să facă câţiva paşi în fugă înaintea pedalelor mele în forţă.

Gata, suntem în pauză. Eu merg să îmi spun o mică rugăciune pentru ceea ce ştie Doamne-Doamne că avem trebuinţă sufletului în cea mai mică bisericuţă pe care am văzut-o vreodată. Şi chiar dacă nu sunt adepta maniei românilor de a construi peste tot biserici şi cruci, nu pot să spun că nu am simţit, atunci când m-am descălţat de bocancii murdari şi am păşit în metrul jumătate pătrat al pridvorului şi naosului, că lumina aia din interior era mai lumină decât cea a soarelui, că şoaptele rugaciunilor celor trei umbre îngenunchiate nu m-au cutremurat, că nu am vrut să fiu mai OM decât sunt, căci tot tu Doamne, ne-ai făcut după chipul şi asemănarea Ta.

Pentru toate bune și rele m-am bucurat și m-am gândit că toate au un rost și eu am un rost în ele. M-am rugat pentru ai mei, pentru voi, pentru NOI toți. Bucură-te! Apoi, drumul meu a mers mai departe. Edi a hotărât să meargă cu mașina în continuare și deși am avut un pic de stres s-a descurcat foarte bine, în sensul că nu a plâns după zgârieturile pe care, vrând-nevrând și le-a făcut pe portiere pentru că drumul este foarte îngust și are câteva curbe când te întrebi dacă doar botul mașinii este suspendat deasupra hăului sau în curând îți fuge mașina în prăpastie.

Eu și cu Dan am pedalat… Am și împins la bike… ne-am și congelat un pic, era cât pe ce să mă cuprindă un soi de “epuizare” de foame sau de ceva dulce… ceva pe care, atunci când ne-am regrupat cu mașina și bagajele de la Edi, l-am devorat și am simțit cum ne revin puterile. Din poiană am ales drumul din dreapta care dupa multe bălți, noroaie lipicioase, crăci gata să-ți scoată ochii și câteva traversări în loc de pârâuri, cu emoții pentru mașina lui Edi dacă va avea loc să se încadreze, am ajuns la destinație, la cabana prietenului și colegului nostru din salvamont Marcel Andreescu.

Omul era la lucru, să pregătească cabana pentru sezonul de iarnă, să repare stricăciunile, să podească pridvorul și să adune lemne pentru turiștii care trec prin zonă și poposesc acolo cu acordul lor. Cu toate treburile pe cap și cu noi pe deasupra… am petrecut o seară plină de povești, plină de planuri despre cum să promovăm această zonă cu atâtea locuri minunate de văzut și de parcurs: fie la pas, fie pe bike, pe schiuri de tură sau prin simplul privit al unei fotografii sau emisiuni făcute cu cap și suflet. Noaptea a venit și mai rece, la noi în cabană a fost și mai cald. S-a dat ceasul cu o ora înainte… dar aici toți am ignorat: a fost o altă seară faina în munte mai importantă decât timpul.

Ziua a treia

Când a răsărit soarele am fugit un pic din așternut să mă bucur de o nouă zi, de cum pică lumina proaspătă pe iarba chiciurită de brumă, să mă fugăresc cu Nhor, cel mai pufos și zâmbăreț câine samoyed, pentru ca mai apoi să revin la căldura cabanei și să mă mai înghesui înghețată lângă al meu om pentru încă o oră-două de somn. Ce bine e! Te ubăcesc!

Într-un târziu am purces iar la drum… și cum puteam mai bine să ne dezmorțim decât începând abrupt tare… cu un push bike pe pietre, nisip și noroi congelat, suspendat pe niște ace lungi de gheață, în așa fel încât fiecare pas nu era altceva decât un scrășnet continuu sub tălpi. Apoi am ajuns în pădurea bolnavă… pe care, surprinzător, nimeni nu o igienizează… iar boala se extinde la toți molizii din jur… Natura are drepturile și ritmurile ei, numai noi, oamenii, avem impresia greșită că o strunim, când ea de fapt, ne acceptă. Aș fi vrut să văd brazii sănătoși, aș fi vrut să nu văd fâșiile de defrișări de pe ceilalți versanți cu păduri sănătoase, dar cu toate astea, chiar și cu scheletele alea înțepând retina și cerul spălăcit, am simțit că toate își urmează rostul și un curs firesc numai de natură dictat.

Noi oamenii, avem impresia că putem controla tot… și cât de mult greșim. Natura ne suporta, ne acceptă… dar nu la nesfârșit! Am trecut prin pădurea tăcută, doar cu scârțâitul pământului înghețat sub roțile obosite sau sub tălpi. Știam că trebuie să ieșim spre refugiul Gera, apoi încă o urcare până pe vârful Gera. Am plecat fără apă, ca uitucii, și știind că după vârf ne vom intersecta din nou cu mașina lui Edi, nu ne mai abatem nici măcar două minute până la izvor. Îmi e sete și îmi șade gândul la merele alea frumoase din ograda de la Câmpulung, nu de supermarket, pe care le are în portbagaj și mă tot îmbie cu ele. Urc mai repede că știu ce coborâre faina mă așteaptă… și ce panoramă grozavă am.

Creasta întreagă a Făgărașului scăldată în aerul rece al dimineții, văd Iezer-Păpușa, un Crai dintr-un unghi ciudat, un Bucegi masiv și o Cozia mică și atât de aproape de-mi vine să-i iau releul din vârf cu degetele. Pe partea cealaltă, draga mea Buila mă salută în ropot de culori, lumini și umbre. Spectacol. Dincolo de Lotru o înșiruire de vârfuri domoale și prelungi. E simplu: frumos.

Coborârea vine cu o surpriză: sunt tot felul de șanțuri, șănțulete, scurmături, astfel încât de unde mă gândeam că îi dau blănet, constat că am parte de un pasaj tehnic, cu pământ alunecos, nămol și brazde de iarbă răsculate, de mă bucur când ajung în șa pe bicicletă și nu pe sub ea. Mănânc un măr. Gustos. Și de acum înainte nu am altceva de făcut decât să iau la rând, vârf după vârf până la punctul stabilit ca loc de întâlnire: mânăstirea de la Vârful lui Roman.

Urc, cobor, urc, cobor, pedalez, mai și împing când mi se ia de dat în gol, sau când noroiul prin care trec mă umple la roată, mă sperii când lui Dan i se rupe lanțul de la bicicletă și mă rog să nu ne încheiem tura în mod neașteptat. Tresalt de fericire când reușim să rezolvăm problema și să scăpăm de nervi. Pedalăm iar, ne regrupăm din când în când la mașina lui Edi, mâncăm când ni se face foame și uite așa trecem pe rând în câteva ore vârfurile Căpățânii și șeile adânci, un sus-jos continuu: Priota, Zmeurat, Govora, Curmatura Rodeanu cu niște nămoale de ziceai că împotmolim acolo și un Titanic, Văleanu, Cocora, Piatra Roșie… și Vârful lui Roman.

Câțiva zeci de km în care nici nu știu de ce să mă bucur mai întai: de coborârile care mă fac să chiui cu gura până la urechi și să mă întrec la “roată la roată” cu al meu om, de frumusețea simplă și domoală prin care mă plimb și eu sunt parte din ea, transpirată și înfrigurată în același timp, de la efort. Ar fi mai funny acum dacă aș avea cu cine să împărtășesc experiența asta, cu prietenii… dar nu văd nici picior de biciclist dintre cei anunțați pentru duminică; nu-i urmă pe nicăieri nici de Ceci, maratonista mea cu care mi-aș da zor la pedale, nici o Dora Minodora cu care să fac burta de râs și nimeni din toată trupa veselă de cicliști.

Ajungem la refugiul Ursulețul în același timp cu “o coloană oficială” a politicului vâlcean plecat să “vadă” potențialul turistic al zonei. Ne salutăm în scurt, încerc să le sugerez câte ceva despre posibilitățile de practicare a sporturilor de iarnă și nu numai, de parcă suntem din lumi diferite. Stop, stânga împrejur și-mi văd de drum. Îmi fac o strategie pentru ultima urcare a turei… e lungă și îi dau viteză pe o coborâre ca să pot folosi cât mai mult din inerție și să câștig teren fără a mai pedala prea mult… că gata, m-am cam săturat de șa, după două zile și alte 5 ore de azi. Bineînțeles că nu-mi iese, că e o pantă iluzoriu lină dar e lungă și are un nămol vălurit de-mi fură tot elanul… așa că dă-i și pedalează.

Gata! Și totuși nici urmă de biciclișiti. Până la urmă, Mircea Lera reperează un grup de bike-ri pe creastă și mi-i arată cu binoclul vechi din dotare. Poate ne vedem la mânăstirea Ana Maria, la al cărei hram, clar, am ajuns mult prea târziu. Coborâm frumos, cu sete și poftă de ceva bun… de la praznic… dar totul e liniștit, gol și pustiu în curtea mânăstirii. De asemenea și burțile noastre. Of of. Și acum că nu m-am regăsit cu întreaga gașcă mi-a pierit cheful să iau iar toată panta asta lungă la deal… uite că trec niște bicicliștii pe sus… coboară spre sat, adică nu ne mai intersectăm. Punem rapid bicicletele în mașină la Salvamont și la Edi, cu tot cu noroi, vai! Și din fericire nu mai suntem nevoiți să ducem munca de Sisif să urcăm grămada; scutim cel putin un sfert de oră…

Ce bine e cu posteriorul pe bancheta moale, dar cu toate astea, mă simt vinovată, nu vreau să merg motorizată, așa că revenim la “caii” propri. Și acum, ultima coborâre… 22 de km, de drum pe pământ bătătorit, pietruit, cu ceva urme de asfalt, apoi asfalt frumos până la prima localitate cu papa bun. Zis și făcut! Am ratat întâlnirea cu bicicliștii!?! Nu-i bai! Le dăm mesaj și hai, sus pe “cai”!

Coborârea a fost lungă și frumoasă ca o zi de toamnă, de fapt ca un finiș demn de aceste minunate două zile de toamnă în munți, covor de frunze, pârâul susurând în dreapta, vântul vâjâind la urechi și mâinile înghețând bocnă pe frâne… dar mi-e mi-a plăcut!

La final să facem o recapitulare: de vineri seară și până azi, la ceasul cinci al duminicii, am parcurs peste 90 de km, plecând din Râmnicu Vâlcea pe bicle și pedalând sau împingând la bicii pe coclauri până la Horezu, iar parcursul a fost majoritar montan, pe creasta munților Căpățânii, cu diferențe mari de nivel (musai să-mi instalez și eu un program deștept ca să pot știi exact!) și… în rest nu pot decât să împărtășesc cu voi câteva poze-crâmpeie din micul meu rai pe două roți! Cine știe, poate vă stârnesc… la pedalat!

Vezi albumul pe Facebook

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!

p.s. 1 Mulțumesc Edi pentru suport în această călătorie, pentru răbdare, pentru fotografiile frumoase pe care le adaug albumului meu, transformat în album comun, pentru faptul că mă încurajezi să îmi urmez drumul și mai ales pentru merele alea coapte și delicioase pe care le tot plimbai în portbagaj înaintea mea ca pe o ispită: pedalează, pedalează! Mulțumesc lui John, cel mai cabanier de la Cantonul Cheia. Mulțumesc lui Marcel Andreescu și Vali Andreescu pentru călduroasa găzduiere la cabană.

p.s. 2 Jos în Horezu ne-am întâlnit și cu mega trupa de bicicliști. Am încheiat seara cu ciorbă… de burtă (sau de prosop, cum îi zice Edi), sarmale cu mămăliguță și cu o porție cuminte de doi papanași… barosani. Sic!

Partea I, aici

Creasta Căpăţânii pe bicicletă… Eheee… De când visez eu la tura asta! Nici de data asta nu mi-a iesit cap-coadă, de la Olteţ până la Olt, dar mă declar satisfacută de traseu şi modul în care l-am parcurs.

Uite că fără să apuc să mă pregătesc, să fac mari planuri şi aranjamente de n luate câte k, cumva, s-a întâmplat în weekend-ul care tocmai s-a dus.

Poate, că într-un fel m-au stârnit şi bicicliştii ăştia neastâmpăraţi, care ţinteau la o pedalare de “fun” tocmai sus la Vârful lui Roman pentru duminică… şi mi-am zis… cum ar fi să le ies eu, peste munte, în cale?

Poate că a înclinat balanţa pentru ruta asta şi faptul că un bun amic şi fotograf pasionat şi-a anunţat intenţia de a veni în zonă la pozat.

Vezi albumul pe Facebook

Şi cum eu şi cu al meu om, suntem din acelaşi aluat de “să fugim de acasă” în weekend, plecarea a fost la modul: “hai cu bicicleta până la Cantonul Cheia… vineri seară”… de fapt noaptea.

Am plecat din Râmnic pe la ora 18 fără… câteva minute… adică, cât să apucăm să ajungem pe lumină la intersecţia spre Cheia, relaxaţi şi cu încălzirea făcută după 13 km de asfalt cu trafic auto tembel, apoi cu frontalele pe frunte şi licuricii porniţi la spate am traversat printre casele cu lumini calde la fereştri şi coşuri fumegânde cei încă 7 km până la ieşirea din sat.

Nici măcar câinii nu ne-au lătrat, aşa de uşor ne-am strecurat în noapte pedalând spre pădurea ce-mi era în faţă, întunecată. Era friiiiig bineeee, dar cine să simtă asta… scoteam aburi pe nări mai ceva ca doi cai nărăvaşi scăpaţi de sub căpăstru.

Eram în grafic cu timpul, chiar un pic înaintea lui… că de, noaptea te face mai sprinten… dar mă mustram că uitasem să iau baterii de rezervă pentru frontala lui Dan… şi avea o lumină palidă tare, ca de la un licurici, da miiiic, mic de tot şi anemic…

Încercam să compensez cu “farul meu de vapor”, dar aveam ritmuri diferite şi în cele câteva scurte coborâri până la mânăstirea Iezer am constatat că “licuriciul” meu se dădea ca orbetele, tare la vale, pe când eu cu barca mea nu aveam curaj să mă zgâlţâi în halul ăla deşi aveam lumină şi chipurile vedeam.

Kilometrii s-au dus repede sub pedală până la Podul Roşu unde am zis să facem un prim popas şi să ronţăim ceva… că eu simţeam deja cum mă rodea şoarecele din burtă din ce în ce mai agresiv şi îmi cam tăia din puteri. Luna s-a băgat şi ea în seamă cochetand cu câţiva norişori… ea, ca o doamnă sus pe cer, noi pe jos, doi biciclişti nebuni la ceasul nopţii împărţind două sandviciuri la capăt de pod şi început de urcare până la tunel.

Am încercat câteva poze, că nu biciclim prea des noaptea pe coclauri… şi apoi sus pe şa şi dai din gaibarace.

Ştiam drumul ca în palmă, curbă cu curbă, piatră cu piatră, groapă cu groapă şi mai ales fiecare pantă abruptă… poate tocmai asta era buba… îmi dădeam seama exact cât mai e, de mă părăsea încet cheful de pedalat pe măsură ce creştea înclinaţia şi vedeam că eu mă ostenesc la pedale şi aproape în paralel cu mine venea liniştit la pas, al meu.

Şi tot felul de gânduri necurate îmi treceau prin cap… “Poate apare Marcel cu Dacia papuc şi ne urcă până la tunel, cu ţoaclele în benă…” Când lenea începe şi te ispiteşte cu tot felul de idei din astea prosteşti… te opreşti la troiţă, te speli pe ochi cu apă rece să te trezeşti, spui un “Doamne ajuta!” şi te sui din nou în şa cu puteri noi.

La următoarea curbă în ac de păr, îţi trece! Am făcut câteva reprize de push bike, că doar nu era să mă dau mare că am urcat pe ea. Nu că nu am putut… şi nici nu prea văd eu rostul să scot duhul din mine împingând la pedale şi trăgând de coarne la pantă, mai să ridic nărăvaşa de sub mine… şi în plus era atât de frumos în noapte, în pădure, cu cele câteva animăluţe care mi-au dat fiori: prima, o bufniţă, cu ochii mari, lucind galbeni ca metalul topit în frunziş, curioasă ce Dumnezeului sunt ăştia care-i tulbură vânătoarea nocturnă…

Şi al doilea animăluţ… de fapt un animal mare după cum au troznit vreascurile în pădure sub călcătura-i apăsată şi zorită, care, după mine, a fost un urs, un UUUURSSS, noroc că nu a fost nici curios şi nici pofticios… că ştiu că mi-aş fi ridicat “Ghost-ul” într-o roată şi sigur aş fi făcut în pampersul pantalonilor de biciclit dacă i-aş fi zărit ghearele şi blana.

Şi tot ascultând pădurea, răsuflarea mea, pietrele sub roată şi toate foşnetele pădurii, am desluşit cumva în încâlceala gândurilor un zgomot cunoscut, prietenos… dar era departe şi incert: de maşină. Oricum mai aveam două curbe până la tunel, aşa că până avea să vină aproape vom fi ajuns şi noi sus.

Într-un sfârşit, parcă doar pentru a-mi demonstra că suntetul bănuit nu a fost o plăsmuire a dorinţelor mele ascunse, ne-a ajuns şi maşina… al cărui şofer mai că nu s-a crucit când a văzut în lumina farurilor doi nebuni pedalând pe pietre, pe ultima pantă cruntă până la tunel.

Apoi ne-a recunoscut şi am vorbit ca şi cum nimic ciudat nu s-ar fi întâmplat. Ştia: la Pirnoşi e ceva normal să vină noaptea la Cantonul Cheia. Dar de obicei vin cu maşina… Acum e ora 10:15 seara şi suntem împreună la tunel.

Traversăm tunelul cu lumina farurilor în spate, apoi omul parchează maşina şi pleacă pe potecă la vale, în timp ce noi ne punem o geacă de vânt peste polarul încins şi jilav, că doar începem coborârea… marea bucurie! Şi-i dăm! Cheful de dat vine instant şi pe măsură ce panta şi viteza creşte şi zâmbetul meu devine laaarg.

Mă trezesc chiuind… până când, la o curbă strânsă cu pietre grămadă bicicleta vrea să scape pe sub mine dar o ţin strâns între pulpe şi, deşi parcă dansez o rumba sexy în pedale, o redresez pe ultima “sută de metri”… nu fără a suporta din plin consecinţele: un bolovan maaareee o zbugheşte de sub roată fix în fluierul piciorului meu… AUUUUUU, mi-a fluierat mintea instant.

Am auzit şi un sunet de metal… aia era bicicleta mea, dar am mai auzit şi un sunet intern… pe os… de fapt l-am simţit. Frânez tacticos dar nu îndrăznesc să mă opresc… merg aşa în avarie pe un picior şi încerc să desluşec ce senzaţii am în tibia accidentată. Mă chirăi toată de durere, mi-au dat lacrimile de abia pot să mă vait ca să priceapă şi al meu ce s-a întâmplat.

El zice să oprim, eu îi dau înainteeeee, încă nu simt fierbinte pe picior ceea ce înseamnă că nu curge sânge… mă smiorcăi în barbă şi până jos la râu o las pe bici să curgă mai cuminte. Ajungem la râu şi reuşesc să pun piciorul jos cu oarecare greutate. Ridic pantalonul şi văd o gaură cât unghia mică cu ceva sânge deja închegat şi cu o umflătură şi o vânătaie sănătoasă în jur.

E întreg! Am doar buba şi cel mai bun tratament e lângă mine… şi obligatoriu: apa rece sloi a Cheii pe care trebuie să o traversăm prin vad. Îmi suflec pantalonii până deasupra genunchilor, mă descalţ şi intru uşor în apă – dar e adâncă la mal… la mijloc clar va fi peste genunchi… aia e…

Stai măi că de fapt mă dărâma cu tot cu bicicletă… să o salt din apă până mai sus de brâu că altfel mă ia târâş… O ridic cât pot şi abia ies cu pantalonii uzi bine dincolo. Ce bine… nu mai simt picioarele deloc, nici pe ăla întreg, nici pe ăla lovitul… ăăă, ba îmi simt labele îngheţate bocnă şi dooor.

Al meu trece şi el şi acum ne încălzim unul altuia tălpeţii congelaţi. Trece ceva vreme până reuşim să ne încălţăm şi să-i dăm iar la vale pe ultimul km până la cabană. Mai avem de trecut râul încă o dată. De data asta curge apa în lungul drumului şi… drumul e varză… de fapt nu e!

Încercăm o variantă pe versant, prin boscheţi dar nu suntem siguri că vom putea să trecem cu ţoaclele prin crăci să trecem peste bolovani dincolo, fără a mai traversa râul. Dan trece de prima porţiune, urmez eu cu bicla lui luată pe sus ca să i-o dau… şi… şi… hai că uite m-a prins o cracă de rucsac şi mă dă jos în apă cu un picior.

Da’ ştii ceva? Mă arunc cu amândouă picioarele şi cu biclă cu tot şi merg pe râu pe unde-i apa mai mică… Vine şi Dan dar desculţ. Stau şi caut un vad mai mic şi apa îmi congelează simţurile. Mergem în jos pe prundiş şi tot trebuie să facem o traversare prin apa până la genunchi. Gata, să mă ia cu biclă cu tot. Şi… gata.

Pentru mine a fost mai bine aşa încălţată, pentru al meu nu prea a fost neted drumul: degetele sale au făcut cunoştinţă intimă cu câţiva bolovani. Ţopăi pe mal până se şterge şi încalţă. Dârdâi bine: cadenţă – maşină de cusut Ileana.

Vezi albumul pe Facebook

Am pierdut la râu mai mult de jumătate de ora dar în două minute suntem în curtea cabanei unde ION, cel mai cabanier dintre cabanieri ne ia “în primire” pe inventar şi ne bagă la căldură şi prieteni. Urmează ceai cald, ţuică fiartă, ciorba minunată de burtă sau… de fasole pentru al meu, haine stoarse şi puse pe pari la uscat lângă soba fierbinte şi o seară la o cabană de munte ca în poveşti.

Iar ION, cabanierul de la Cantonul Cheia ştie şi face poveşti vii, frumoase. Noapte bună!

A doua zi…

Am descoperit Cabana Cheia din masivul Buila-Vânturarița în vara anului 2011 când pur și simplu, Parângul nu ne-a primit… Vorbesc uneori la plural pentru că am fost împreună cu amicul meu Bogdan și vă povestesc pățaniile petrecute împreună cu el…

În după-amiaza zilei de 20 iulie (Sf. Ilie) eram la poalele vârfului Cârja în Parâng şi o vijelie cum n-am mai văzut vreodată, a venit peste noi; a durat aproape 3 ore și prevestea vreme neprietenoasă cel puțin câteva zile. Asta am aflat după ce s-a oprit ploaia și am reușit să ne sunăm prietenii care ne-au informat despre vremea probabilă ce ar fi urmat… Toți ne-au sfătuit să plecăm de pe munte că “e jale” ce urmează să vină… Iar o amică ne-a sugerat să mergem în Buila-Vânturarița la prietenii ei de-acolo.

Zis și făcut. A doua zi am plecat de dimineață din Petroșani pe ruta Transalpina – Horezu – Râmnicu Vâlcea. În câteva zeci de minute ne-am oprit în localitatea Cheia pentru câteva cumpărături. După asfalt au urmat 22 de kilometri de drum forestier până la Cabana (cantonul) Cheia așezat chiar la baza nord-vestică a masivului Buila-Vânturarița, ce în treacăt fie spus, aparține de Munții Căpățânii.

Am făcut o alegere bună venind aici, deoarece este un loc absolut magic și plin de bunătatea oamenilor simpli. În împrejurimi sunt câteva schituri și o mânăstire, locuri încărcate de energie pozitivă. Parcul Naţional Buila-Vânturariţa este cel mai mic parc naţional înfiintat în urma unui proiect al Asociaţiei Kogayon.

Ajungând pe înserat, drumul forestier ce trece prin pădure, era plin de licurici… Prima dată când i-am văzut nici nu ne-am dat seama ce sunt… Atât de frumos sclipeau în pădurea întunecată încât, pentru căteva minute, am simțit că fac parte dintr-un desen animat de Walt Disney.

Cantonul este situat la poalele masivului Buila-Vanturarita, pe versantul nord-vestic, cu fața spre munte, adică spre est. Pereții din fața cantonului se numesc Stogșoare la poalele cărora sunt câteva peșteri micuțe și foarte puțin umblate, în stânga, cum te uiți la Stogșoare se află Stogul, iar în dreapta, după Valea și Cheile Cheii, se înalță falnic Claia Strâmbă cu a ei Santinelă și cu pereții de cocoț de toate gradele de dificultate. Apoi, în stânga-spate se continuă creasta Builei-Vânturarița până la Vârful Cacova (1407m). Prin fața cabanei, la aproximativ 70 de metri trece pârâul Cheia pe malurile căruia veți găsi în lunile de vară, multă zmeură.

Cabana are în fața ei un teren de camping și mai multe utilități cum ar fi o bucătărie de vară cu grătar și toate cele, și, mai nou, una de iarnă, așa numita Șură; un loc amenajat pentru strângerea gunoiului, un spațiu generos, special amenajat pentru copii, cu o căsuță în copac (Fata pădurii), hamac și alte accesorii. Într-o parte, lângă bucătăria de vară este amenajată o afumătoare pentru carne, “chiuveta” cu apă curentă din pârâul Comarnice, afluent al Cheii, mese și băncuțe, unde te poți odihni după o tură ostenitoare, iar seara, la un foc de tabără, poți depăna amintiri și impresii la un pahar de vin bun. Într-un cuvât, locul te îmbie la relaxare, fizică și spirituală, la odihnă și zăbavă, oferind din plin liniște și pace.

Iar gazdele… sunt nemaipomenite… Ionuț (John) este un om dintr-o bucată, oltean hotărât, sportiv, gospodar, muncitor cu un suflet mare. Nea Fane, este tipul de om “să-l pui pe rană”, vorbăreț, vesel, săritor, priceput, harnic și foarte simpatic. Iar Culiţă, mai tăcut, cu simțul umorului și cu poftă de viață dar și priceput la toate îți sare în ajutor când dai de greu. Oameni deosebiți cu rădăcini adânci în Dacia noastră străbună. Ființe ale locului, iubitori de natură și de oameni. Mi-e tare drag de ei, și, în același timp, mi-e dor de ei. Îi veți îndrăgi cu siguranță!

Cantonul Cheia, oferă câteva camere foarte curate, îngrijite, pentru turiștii aflați în tranzit sau care vin special să se odihnească câteva zile, cât și priciuri, mai ieftine, dar foarte comode, deoarece sunt cu saltele.

Personal îmi place mai mult la priciuri decat într-o cameră. Toaleta pentru bărbați este afară în spatele cabanei sau, “în mijlocul naturii”, iar femeile și copii au amenajată o toaletă curată și îngrijită chiar în cabană, pe prispă, lângă intrarea în bucătăria de iarnă (bucătăria din cabană). La cerere sau la nevoie toaleta are și baie cu apă caldă, trebuie doar făcut focul la boilerul din baie.

De curând, Ionuț, Nea Fane și Culiţă, au amenajat un foișor acoperit și închis, ca alternativă pentru bucătăria și sala de mese de iarnă, pe care au denumit-o “Șura”. Apa curentă este asigurată gravitațional din pârâul Comarnice, ce curge la câțiva metri de cabană. Curentul electric este asigurat cu un generator pe benzină și este folosit în special doar seara. De curând au fost instalate și panouri solare care asigură curent electric pe toată durata zilei. Oaspeții au la dispoziție tot ce le trebuie ca să-și prepare singuri mâncărurile aduse de ei.

Veselia este la ea acasă, iar seara, la focul de tabără se cântă la chitară și se spun povești de munte. Câțiva prieteni din împrejurimi sunt clienți fideli ai locului, oameni minunați cu care poți lega prietenii pe viață. Cum să nu te simți minunat în acest loc magic, cu o așa companie și într-o asemenea atmosferă.

Iubesc locul acesta, așa cum iubesc România!