Primul meu Făgăraș, primul meu Moldoveanu… Era odată un munte mare care se numea Făgăraș și mai era un tânăr dornic de noi aventuri… Despre mine e vorba, așa eram de entuziasmat încât eram nerăbdător să ajung pe munte. Așa se face că am plecat în iunie 1992, când încă nu se topise toată zăpada. Erau limbi mari de zăpadă pe coaste și pe văi.

Nu îmi amintesc toate detaliile turei în schimb știu că am plecat din Zărnești mergând spre Plaiul Foii pentru a intra în Făgăraș dinspre est. Nu mai știu dacă am luat-o pe firul apei, la fel ca în tura din 1991, sau am mers pe poteca marcată cu bandă roșie . Parcă să zic că am luat-o totuși pe poteca marcată, pentru că am vrut să vedem, Bogdan și cu mine, dacă, și cu cât e mai lung drumul pe potecă, decât cel pe firul apei, adică cât de mult ocolește poteca, față de drumul de-a dreptul.

Până la poteca marcată am făcut un popas peste noapte, la cantonul silvic Rudărița, pentru că pe drumul forestier de la Plaiul Foii spre Făgăraș, ce să vezi, pe malul celălalt al Bârsei Groșetului un ursuleț își potolea setea, după amiază pe la 4… Era negru, nu brun și când ne-a auzit s-a speriat și a intrat în pădure, dar… nici noi nu eram prea bine… am cam tras o sperietură destul de zdravănă, de am ajuns la canton în 15 minute în loc de aproape o oră, întrucât mai aveam încă vreo 4 km de parcurs.

Peste noapte a fost liniște, nu ne-a deranjat nici un urs, a doua zi am plecat pe potecă și am ieșit în golul alpin înainte de vârful Comisul (1883m). Ne-am oprit undeva la un izvor să luăm apă și am plecat mai departe. În câteva ore de mers am ajuns în dreptul vârfurilor Berevoiescu (2300m) și Belia Mare (2295m). Ne-am îndreptat către refugiul de pe platoul de la Berevoiești care era de tipul “vagon” din tablă sudată pe structură de cornier gros. Am oscilat între a pune cortul sau a dormi în refugiu, până la urmă am ales să dormin în refugiu, deoarece se apropia o furtună destul de feroce. Înainte de furtună am apucat să mergem după apă la izvorul dinspre sud-vest la 15 minute de mers (ușor în coborâre).

Mi-aduc aminte că am cam făcut frigul în refugiu peste noapte… ne îmbrăcasem cu tot ce aveam la noi și stăteam pe priciuri amândoi în aceeași poziție, ca să ne încălzim, apoi când voiam să ne întoarcem pe partea cealaltă, ne anunțam, ca să ne întoarcem sincron. Asta și din cauza vântului care bătea nestingherit prin refugiu, pentru că geamul era spart, iar tabla era trasă și întoarsă pe la colțuri. Izolația de fibră de sticlă nu mai era demult iar priciurile erau devastate. Cu greu am găsit unul în care să putem dormi cât de cât.

Atunci mi-am dat seama că ceva e în neregulă cu unii oameni de la munte, încercând să aflu cam ce fel de oameni pot distruge în halul ăsta refugiile. Peste ani mi-am dat seama, e vorba de “magneți”, acei localnici care umblă după fier vechi, de alți localnici care vin vara să culeagă afine sau alte fructe sau plante și nu în ultimul rând, ciobanii care în pelerinajele lor cu oile, uneori mai distrug câte ceva… Bineînțeles că pot fi și unii turiști dar destul de rar, pentru că e puțin probabil ca un turist, căruia se presupune că îi place natura și turele montane, după un efort destul de mare pe care l-a făcut pentru a ajunge acolo, să se apuce să distrugă, când știe că acel refugiu îi oferă un adăpost pe vreme rea și chiar îi poate salva viața. Poate doar dacă se îmbată și începe să fie agitat, dar asta cred că se întâmplă foarte rar.

În fine, am trecut cu bine noaptea în refugiul foarte bine aerisit, iar a doua zi am mai mers preț de câțiva kilometri buni până la Curmătura Zârnei (1923m). Atunci mă gândeam cât de lungi pot fi potecile în Făgăraș, mai ales în partea estică… Până în Curmătura Zârnei, poteca de creastă lasă în drepta vârful Pietrele Popii (2229m), trece prin Curmătura Vladului (2182m), ca apoi să lase în stânga vărful Brătila (2274m) și vârful Ludișoru (2302m). După alți doi kilometri poteca urcă pe vârful Fața Unsă (2246m), ca după o coborâre de 300 și ceva de metri diferență de nivel să ajungă în sfârșit în Curmătura Zârnei. În apropierea vârfului Brătila este o intersecție de trasee montane, dintre care cel dinspre sud face legătura cu masivul Iezer-Păpușa pe marcaj triunghi roșu ce ajunge în vârful Roșu (2469m). Cel dinspre nord coboară pe valea râului Dejanilor în localitatea Dejani tot pe triunghi rosu .

La Curmătura Zârnei ne-am uitat la starea refugiului de tip iglu de fibră de sticlă, dar când am văzut în ce stare jalnică e am pus cortul imediat. Și bine am făcut. Deși noaptea înghețase apa afară, în bălțile de pe potecă, noi am dormit aproape în chiloți, pentru că deși foarte greu, cortul “Făgăraș 2” a fost un cort foarte bun și călduros. Și pe deasupra am avut și saci de dormit de vară, deci subțirei…

A doua zi… senin complet, nici un nor pe cerul albastru ireal. După cafeaua și conserva de dimineață am plecat. Un traseu punct roșu face legătura între Curmătura Zârnei și vârful Moșu (2261m), aflat pe traseul marcat cu triunghi albastru ce urcă de la cabana Urlea și merge paralel cu creasta principală până după vârful Urlea. Acest traseu poate fi folosit ca alternativă dacă vrei să scapi de vârful Urlea când urci de la cabana Urlea spre creastă.

Îmi amintesc cum pe una din muchiile înclinate la aproximativ 45 de grade, pline de zăpadă înghețată, am alunecat cam 100 de metri cu capul înainte, pe spate… Bogdan s-a făcut verde, își făcea calcule cum mă aduce în cârcă, rănit sau mort, până acasă, și mai ales, cum le spune alor mei că am murit, dar… ce să vezi, surpriză… m-am oprit din alunecare înfigându-mi unghiile în zăpada înghețată și punând frână cu mâinile și cu călcâiele. M-am oprit și în câteva minute eram din nou pe potecă. Imediat și-a revenit și Bogdan din “micul” șoc și am mers mai departe cu multă atenție mai ales pe limbile de zăpadă.

După vârful Zârna (2306m) poteca noastră () trece pe sub vârful La Fundul Bindei (2466m), vecin cu vârful Dara (2500m), apoi face dreapta spre vârful Urlea (2474m). Suntem în dreptul Lacului Urlea aflat la aproximativ 2200m. Este și o potecă ce coboară la lac (pe unele hărți apare dungă albastră ), pentru turiștii care înnoptează pe malul lacului. Noi ajungem să ocolim prin stânga vârful Urlea, întâlnindu-ne cu poteca ce coboară de pe vârful Urlea , potecă ce vine din satul Breaza, pe Colții Brezei, Cabana Urlea, vârful Moșu, vârful Urlea.

Trecând de vârful lui Mogoș (2395m) și de vârful La Cheia Bindei (2383m), mai avem foarte puțin până la Fereastra Mare a Sâmbetei (2188m) străjuită de falnicul Colț Bălăceni (2285m), ce are și câteva trasee de alpinism, și de Muchia Slăninei (2268m). După un mic popas în Fereastră, am tras tare să ajungem până spre seară la refugiul Viștea. Avantajul pe această porțiune e că se merge aproape orizontal, cu mici variații de nivel. Repere pe traseu până la refugiul Viștea sunt: Ferastra Mică a Sâmbetei, vârful Gălășescu Mic (2433m), Fereastra Răcorelelor (2297m), vârful Gălășescu Mare (2470m), vârful Gălbenelele (2456m) și vârful Hârtopul Ursului (2461m) de pe care se coboară la refugiul Viștea. Ceea ce am făcut și noi.

Refugiul era construit din cărămidă și beton și avea 8 priciuri. Nu știu dacă acum mai există în forma aceea, dar știu că e destul de solid, pentru că vitregiile vremii sunt destul de cumplite în aceste locuri, vânturi puternice, avalanșe și alte fenomene meteorologice pot duce la distrugerea lui. Spre seară au venit doi băieți dinspre vest. Spuneau că a doua zi trebuie să ajungă acasă în Zărnești. Mi-aduc aminte că tinerii erau încălțați cu teniși și erau îmbrăcați destul de sumar. Nu știu ce s-a întâmplat cu ei dar cred că au ajuns cu bine. Ne-am odihnit foarte bine după efortul făcut, noaptea trecând liniștită cu un cer senin și fără vânt.

A doua zi era ziua cea mare în care urcam în sfârșit, prima dată pe Moldoveanu. Ne-am pregătit rucsacii și restul echipamentului și țuști pe urcușul spre vârful Viștea Mare (2527m). Am făcut vreo oră două până am urcat, dar acolo am lăsat rucsacii și am mers doar cu aparatul foto “Smena 2” până pe vârful Moldoveanu (2544m), spre sud, pe marcajul punct roșu . După pozele obligatorii am luat-o înapoi cu grijă la Spintecătura Moldoveanului, spre Viștea. Am coborât apoi spre vest pe dungă roșie , marcajul de creastă al Făgărașului, spre vârful Ucea Mare (2434m), vârful Corabia (2407m), vârful Podul Giurgiului (2358m) și vârful Tărâța (2414m), ajungând în Șaua Podragului.

De aici am coborât la Cabana Podragu pe triunghi roșu . Negăsind cabana deschisă și terminându-ni-se conservele am găsit oportun să coborâm până la Cabana Turnuri, în speranța că acolo vom găsi ceva de mâncare. După un scurt popas la Cabana Podragu, chiar lângă motorul imens al elicopterului Mi-4 de fabricație rusească căzut la 4 iulie 1963, am plecat spre Cabana Turnuri pe valea Podragului, pârâul ce se formează din Lacul Podragu, se unește cu pârâul Arpașul Mare ce se scurge din Lacul Podrăgel și de pe versanții vestici ai Muchei Podragu și se varsă în Olt, sub denumirea de Arpaș, în localitatea Arpașu de Jos. Tot la Podragu am văzut și resturile elicelor elicopterului, care erau folosite ca spătar la băncuțele de odihnă de la cabană, iar una din ele era folosită ca ghid de captare și scurgere a apei la un izvor.

După câteva ore am ajuns în sfârșit la Cabana Turnuri (1520m) unde, din fericire, am găsit deschis și am comandat supă de cartofi cu pâine… În sfârșit mâncam mâncare adevărată. Rupți în gură de foame și de oboseală am mai comandat încă o supă și ne-am cazat la priciuri. Vreau să vă spun că acolo am mâncat cea mai gustoasă supă de cartofi “ever”! Sau era doar împresia noastră că e bună, pentru că eram lihniți și obosiți, astfel încât am fi mâncat orice cu plăcere… Nu știu, cert e că mi-a rămas întipărită în cap această idee și mai ales acel gust sublim. Am adormit la căldură pentru că hornul sobei trecea pe la etaj, unde erau priciurile. În sfârșit ne odihneam și noi “ca lumea”.

Pentru mine, Făgărașul, a rămas pentru totdeauna muntele meu de suflet, poate pentru că a impus respect și m-a făcut să învăț foarte repede multe din lecțiile pe care le oferă cu generozitate, să-i simt sufletul și să-l iubesc, dincolo de lumea materială.

Edi G.

Următoarea zi a fost cea mai grea din toată tura, deoarece după ce am coborât de pe munte aveam de mers încă vreo 15 kilometri pe drum forestier pe potecă bătătorită care te rupe la picioare, asta și din cauza bocancilor de armată și a ciorapilor care se mai adunau la călcâi, nu mai zic de rucsac, pentru că între timp s-a golit de greutatea conservelor. La un moment dat am lăsat în stânga marcajul triunghi roșu, foarte aproape de Cabana Arpaș (Fata Pădurii 600m), pentru a merge spre orașul Victoria. În scurt timp am aflat că nu are gară, adică nu trece niciun tren pe-acolo, deoarece cea mai apropiată cale ferată e la Ucea, un oraș aflat cu vreo 8 kilometri mai spre nord, pe ruta Sibiu-Făgăraș-Brașov. Am căutat o mașină spre Ucea și am găsit un autobuz de navetiști care ne-a dus aproape de gara din Ucea. Am luat trenul spre Sibiu, deoarece aveam întâlnire cu niște prieteni acolo. Am mai petrecut cu ei un timp prin Sibiu și Sighișoara, după care am venit acasă.

Cu acest articol am terminat seria de “Vremuri…” cu poze vechi pe hârtie, sau diapozitiv, cu amintiri din tinerețe și cu aventuri din timpuri imemoriale. Am mai avut ieșiri pe munte și multe aventuri dar, neavând cu ce să le ilustrez nu le mai scriu, unele dintre ele nici nu sunt demne de un articol. Iar site-ul, după cum vedeți, este vizual, bazat în special pe fotografii. De aceea, poate am să mai amintesc în treacăt despre vreo aventură din tinerețe, dar ocazional, în cadrul unei povești recente. Mulțumesc pentru răbdarea de a citi până la capăt.

În dimineața următoare… surpriză… M-am trezit cu chef nebun de aventuri pe munte… Mă odihnisem foarte bine și i-am dat lui Teo vestea cea bună. Vom continua călătoria. Bineînțeles că s-a bucurat și am plecat încrezători mai departe după cafeluță și după ce ne-am asigurat că am umplut toate bidoanele “full” cu APĂ :).

Prima parte a poveștii o puteți citi aici: Făgăraș – Urlea 2009 (1).

	Localitatea Breaza – Colții Brezei – Cabana Urlea
	Cabana Urlea – Vf. Moșu – Piscul Somnului – Vf. Urlea – Traseul de creastă
	Vf. Urlea – Vf. Mogoș – Vf. Cheia Bândei – Colțul Bălăceni – Fereastra Mare
	Fereastra Mare a Sâmbetei – Cabana Sâmbăta – Hotel Floarea Reginei

Vremea ținea cu noi așa că am urcat spre creasta Făgărașului. Drumul urca agale prin pădurea de brazi, spre sud-vest-vest. La un moment dat se termină și jnepenisul și ieșim în golul alpin. Ultimele poze cu cabana Urlea, le facem într-o mică “pauză de dulciuri”.

Multumesc Teo pentru fotografiile făcute de tine.

Ici și colo câte o tufă de afine sau de zmeură ne oferă fructele lor proaspete. Drumul continuă pe culmea Muşuleața aproximativ paralel cu creasta principală (cea care trece prin Curmătura Zârnei – refugiul Zârna) și se unește cu aceasta imediat după vârful Urlea (2474m).

Însă până acolo mai e…

Între timp cerul se umple de nori, ceața se ridică pe versantul nordic. Mergem pe o potecă apropiată din ce în ce mai mult de un grup de stânci, cu pereți drepți, pe care se poate face alpinism. Teo mi-a povestit că s-a cățărat pe acei pereți cu ani în urmă.

Poteca traversează ușor spre sud, ocolind vf. Moșului (2273m) mai urcă puțin și ajunge la aproximativ 2300m. În stânga vedem lacul Urlea, iar în dreapta lacului (spre vest) se înalță semeț vârful Dara (2501m, 2506m – Hartopul Darei, 300m mai spre sud). Spre nord, chiar în fața potecii noastre vedem vârful Urlea (2474m) cu alt pisc mai mic la poalele lui.

Acest vârf mai mic se numește Piscul Somnului și a fost locul ideal pentru campare, în mare grabă, deoarece o ploaie destul de puternică ne-a cam prins din urmă. Dupa ce ne-am așezat cât de cât, scuturându-ne de ploaie, un ceai fierbinte a fost binevenit. Am mâncat, fiecare în cortul lui, am tras un pui de somn (deh… Piscul Somnului) și după vreo 2 ore, când ploaia s-a oprit pentru vreo jumătate de oră, am ieșit la pozat…

Norii destul de groși și ceața plimbându-se ca la ea acasă, nu prea ne-au lăsat să facem cine știe ce poze, iar ploaia ne-a băgat destul de repede înapoi în cort. Așa că, pe o vreme ca asta nu-ți rămâne decât să dormi. După o scurtă vizită fiecare în cortul celuilalt pentru poze cu fisheye-ul, ne-am băgat la săculețul de dormit și nu ne-am trezit decât pentru nevoi.

A doua zi, am prins o scurtă perioadă de vânt fără ploaie ca să se zvânte corturile de apă, am împachetat și am continuat drumul spre vest fix peste vârful Urlea. La coborâre, un grup de turiști ucraineni, cam la vârsta a doua – a treia, urcau vârful Urlea fără rucsaci, pentru palmares și poze. Noi am continuat spre vest trecând de vârful lui Mogoş (2395m), Cheia Bindei (2383m) și vf. Colţul Bălăceni (2285m) coborând în Fereastra Mare a Sâmbetei (2268m).

După un scurt popas, am hotărât să coborâm în special din cauza vremii nefavorabile care nu dădea semne de ameliorare. Am fi vrut să ajungem pe Moldoveanu dar vremea se încăpățâna să fie ploioasă. Turna cu găleata iar noi am luat-o pe poteca spre cabana Sâmbăta. După-amiază am băut o berică rece și ne-am petrecut făcând poze și povestind diverse.

Ploaia se oprise, aici la 1400m era mult mai senin decât pe creastă. Câteva raze de soare chiar își făcuseră timid apariția. Cam așa se termină aventura din Făgăraș – 2009 cu Teo.

Demn de povestit este faptul că la coborare, aproape de păstrăvărie, pe la 6 seara, un mic grup de 3 persoane, doua femei și un bărbat, probabil foarte credincios, voiau să urce până la cabana Sâmbăta, mai precis la chilia părintelui Arsenie Boca. Total neechipați, cu sacose de mână și cu umbrelă, în papuci și fără lanternă dar și cu dorința să se întoarcă până seara, au avut totuși noroc cu noi.

Le-am povestit că, la cum sunt “echipați” vor ajunge la cabană, în cel mai fericit caz, în jurul orei 9 seara. Dacă ar mai fi stat vreo jumătate de ora la chilie, (pentru ritualuri, rugăciuni), s-ar fi întors în plină noapte, prin padure, fără lumină.

Eu cred că le-am facut un bine, întorcându-i din drum. Chiar dacă i-ar fi călăuzit vre-un înger păzitor… dar… cine sunt eu să-i judec pe oameni…

O… ce tură… A trecut ceva vreme de când am fost în această tură, dar amintirile și emoțiile mă încearcă la fel de puternic. Prin ce-am trecut, nu pot să explic în cuvinte simple… a fost o experiență extraordinară pe care o voi povesti în rândurile ce urmează.

Iată-mă în concediu cu gândul la o tura pe munte. Cu cine să merg? Bogdan, proaspat operat, în convalescență, bineînțeles că nu era disponibil. Așadar, m-am gândit mai bine și mi-a venit ideea. Ia să-l sun eu pe Teo, fost coleg de serviciu, bun amic, despre care știam că se duce pe munte. Nu ne mai auzisem cam de multișor și mi-am zis că venise momentul să-i aud vocea. Nici n-a stat pe gânduri și a acceptat, deoarece este un iubitor de munte ca și mine.

Multumesc Teo pentru fotografiile făcute de tine.

A doua zi, eram deja la Ploiești cu rucsacul în portbagaj și cu Teo pe scaunul din dreapta. După o scurtă vizită la un hipermarket pentru proviziile de mâncare am plecat întins spre Brașov cu gândul să intrăm în masiv dinspre nord, prin dreptul vârfului și cabanei Urlea. Pe drum am oprit în Comarnic să luăm câteva lipii deoarece intră mai bine în rucsac, nu ocupă prea mult loc și țin destul de bine.

De la Predeal am făcut stânga, pe drumul spre Zărnești prin Tohanul Nou. După Șinca Nouă, am făcut stânga, chiar pe drumul de sub munte. Deși nu e atât de bun calitativ, ne-am bucurat că mergem pe el pentru că eram mai aproape de muntele nostru drag. După alți câțiva kilometri am văzut indicatorul de stânga spre localitatea Breaza, știind de pe hartă că de acolo pleacă trei trasee spre cabana Urlea.

Unul ocolește Colții Brezei prin stânga, al doilea merge aproximativ pe curba de nivel urcând ușor prin dreapta Colților Brezei, iar al treilea urmează, mult mai prin dreapta, valea Brezcioarei, iar apoi, urcă pieptiș spre stânga, ajungând să se intersecteze cu traseul al doilea, care după încă vreo oră de mers, ajunge, într-un final, la cabana Urlea.

În Breaza, oamenii sunt liniștiți, curați, ospitalieri, deh… oameni de la munte… Am mers până la marginea dinspre nord a localității, unde cabana Popasul Vânătorilor ne aștepta cu porțile deschise. Acolo am avut parte de o surpriză plăcută. Administratorul cabanei, un cunoscut de-al lui Teo, fost cabanier la Negoiu, un om deosebit, ne-a lăsat să parcăm mașina chiar în fața cabanei. Asta mi-a dat încredere și siguranță, că mașina nu va păți nimic, cele câteva zile de peripeții pe creste.

	Localitatea Breaza – Colții Brezei – Cabana Urlea
	Cabana Urlea – Vf. Moșu – Piscul Somnului – Vf. Urlea – Traseul de creastă
	Vf. Urlea – Vf. Mogoș – Vf. Cheia Bândei – Colțul Bălăceni – Fereastra Mare
	Fereastra Mare a Sâmbetei – Cabana Sâmbăta – Hotel Floarea Reginei

Popasul a durat cam o oră, am mâncat, ne-am pregătit rucsacii de drum, iar siesta nu se putea fără o bere rece și atât de bună încât am uitat cu desăvârșire, amândoi, să ne luăm… APĂ! Am plecat noi ca “o floare”, vorba unei colege, am trecut de mânăstirea Breaza, am trecut și de drumul forestier ce continua în dreapta pe firul apei (valea Brezcioarei), iar la vreo jumătate de oră, poate vreo oră, pe poteca din pădurea de la poalele Colților Brezei, ce să vezi?

Ni se facu’ un pic de… sete… iar bidonul… gol. Și de aici… numai gândul că nu avem apă, ne accentua setea cu fiecare pas. Prima data ne-am gândit că vom găsi vreun pârâiaș pe drum și vom umple bidoanele cu apă proaspătă. Ei aș… nici urmă de vreun pârâiaș… Am mai mers vreo oră și am dat peste o pajiște plină de zmeură și mure. Bune, coapte, dulci, dar nu prea țin de sete… Am mai cules de pe lângă trunchiul brazilor iarba numită popular măcrișul iepurelui sau măcriș de pădure. Puțin acrișoară, seamănă la aspect cu trifoiul, ne-a mai potolit pentru câteva minute setea.

Am mai mers preț de încă o oră și am dat de un indicator pe care scria că mai e o jumătate de oră până la cabana Urlea. Bucurie mare, însă soarele apuse demult, gura ni se uscase de tot, limba parcă era un obiect în plus în gură, de aveai senzația că vrei să o scuipi afară. În momentele astea mi-a venit în minte un episod cu Bear Grylls de pe Discovery, în care își păstra urina într-o piele de șarpe ca să se hidrateze mai târziu când i s-o face sete… Ce vorbești… nici urină n-aveam, pentru că mă ușurasem în urmă cu vreo oră. Dar în nici un caz n-aș fi încercat așa ceva…

Se lăsase întunericul destul de bine. Teo o luase înainte, fiind mai bine antrenat. Ulterior am aflat că luase hotărârea să ajungă la cabană și să se întoarcă după mine, cu apă; într-un moment când eram destul de departe unul de altul și nu mai voia să se întoarcă să-mi spună. Am rămas puțin surprins de decizia lui.

Neștiind de planurile lui Teo, m-am oprit să-mi scot lanterna, apoi mergeam ca teleghidat, iar pădurea, parcă nu se mai termina. Cred că trecuseră vreo 20 de minute, iar de Teo nu aveam cum să dau… Atunci m-am hotărât să mă opresc și să-mi găsesc un loc unde să pun cortul. Planul era să apuc să-l pun până să se lase bezna de tot, deși când m-am uitat mai bine fără lanternă, era deja noapte, pădurea deasă, iar cerul nu se mai vedea deloc. Locuri de cort nici vorbă, eram pe curba de nivel, în stânga deal, în dreapta, vale. Găsisem un loc mai ferit între doi brazi mai falnici, în pantă, și m-am apucat să-mi întind cortul.

Doar ce-am scos bețele și cuiele și aud în depărtare vocea lui Teo care mă striga. Edilicăăă…, încă puțin și am văzut raza de lumină a lanternei lui. Am strigat destul de încet, pentru că aveam gura uscată, dar m-a auzit. Venise cu apă rece de la izvorul de lângă cabana Urlea.

Am băut aproape un litru de apă, timp în care Teo, să-i dea Dumnezeu sănătate, mi-a spus că nu mai sunt decât vreo 5-10 minute până la cabană. Dar vezi, pentru că nu am știut, pentru că pădurea părea că nu se mai termină, întunericul devenise aprope de nepătruns și eram uscat până în esofag, nu am mai continuat drumul. În cele din urmă am strâns cortul pe jumătate desfăcut și am ajuns în sfârșit la cabană.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să merg la izvor și să mă bălăcesc în torentul de apă.

Vă dați seama, desigur, că așa ceva nu se face la munte. Este o scăpare nepermisă unui montaniard, scăpare ce ne-ar fi putut costa chiar viața în alte condiții… Auzi, să uităm să ne luăm apă… bine că nu ne-am uitat și capul…

E bine de știut că pe acel traseu (punct roșu) dintre localitatea Breaza și cabana Urlea, nu e apă! Trebuie să vă alimentați de jos măcar cu un litru de apă de persoană. De atunci, grija primordială a mea când plec pe munte, este APA! O greșeală de genul ăsta nu se face de două ori.

În fine, ne-am culcat la priciuri, unde mirosul de mucegai persista destul de puternic, deoarece cabana Urlea este lăsată în paragină de cei ce o au în concesiune. Dar despre starea cabanei Urlea voi scrie un alt articol separat.

A doua zi ne-am trezit devreme. Eu mă simțeam epuizat (deh, muncă sedentară). Ne-am hotărât să coborâm pentru că eu nu mă simțeam în stare să continuu. După ce-am băut cafeluța de dimineață și am mâncat puțin, ne-am făcut plinul cu apă și… dacă tot trebuia să coborâm hai să încercăm un alt drum…

Am luat-o pe creasta Colților Brezei în speranța că ne vom întâlni cu traseul de coborâre de pe partea dreaptă. După câteva zeci de metri am ajuns la un impas.

Poteca se cam termina iar în fața noastră se înălțau falnic niște stânci (deh… Colții Brezei) pe care nu-i puteam trece așa ușor. Am luat o “pauză de ciocolată” și ne-am întors la cabana Urlea. Atunci ne-am hotărât să mai stăm o zi dacă tot suntem la munte, ne odihnim “ca lumea” și vom coborî a doua zi.

Zis și făcut, mi-am instalat cortul în fața cabanei pe un petec de iarbă mai plat. Teo a preferat să doarmă tot la priciuri. Eu însă mă săturasem de mirosul de mucegai. Ziua a trecut calmă, am făcut poze și ne-am relaxat. Se simțea nevoia de odihnă la mine, deoarece, ducând o viață sedentară din cauza serviciului, orice efort mai mare se simțea din plin, iar în urmă cu o zi, efortul a fost destul de mare, la care s-a adăugat și stresul lipsei de apă…

Vremea părea că va rămâne bună deși câteva fire de nori lungi și subțiri, probabil în straturile superioare ale atmosferei, prevesteau schimbări spre o vreme mai neprietenoasă. O familie de culegători de afine ne-a ținut companie în acea zi. Am mâncat afine pe săturate, dar și o tocănița extraordinară pregătită de ei la ceaun, cu de toate. A fost atât de bună… deh, apă de izvor, legume netratate, sarea gemă, totul natural. Acea zi a decurs perfect, apusul de soare superb, noaptea liniștită.

Continuarea acestei aventuri o puteți citi în partea a doua Făgăraș – Urlea – Sâmbăta – 2009 (2).