Pentru ca vara abia incepuse, iar noi (Bogdan, amicul meu de munte si cu mine), ca deobicei, aveam dor de duca si de munti, ne-am folosit de prilejul vizitei in România a nepotului meu Andrei si am zbugit-o in Buila. L-am luat si pe Tudor, un alt fel de “nepot” de-al meu, țuști in masini si… pe-aici ti-e drumul.

Nici nu stiu cand am ajuns la tunelul de aproximativ 200m lungime, din punctul cel mai inalt (~990m) al drumului spre Cantonul Cheia din Buila-Vanturarita. Am ales acest loc deoarece stiam ca are un farmec aparte si i-ar fi placut lui Andrei, un iubitor de Pirinei… Un loc intim si deosebit, ramas pe veci in sufletul multor montaniarzi si calatori ai crestelor muntilor noastri.

Ca de obicei, gazdele noastre John, Nea Fane, Culiță, Cheița și Molda, ne-au primit cu bratele deschise, cu magia glumelor si a graiului oltenesc, ca pe niste vechi prieteni. Dupa ce ne-am instalat la priciuri am iesit prin curte sa ne linistim un pic de pe drum. Oricum, linistirea si relaxarea a inceput cand am intrat pe drumul forestier din capul satului Cheia. Acum doar am continuat relaxarea cu o alta berica rece de la camara lui John. Andrei si Tudor, foarte bucurosi ca evadasera din rutina lor cotidiana, au inceput sa povesteasca din vasta lor experienta.

Am imortalizat cateva zeci de cadre pentru eternitate, dupa care ne-am hotarat sa mergem pana pe “Brana Caprelor” pe triunghi albastru . In fapt, am ajuns doar pana la baza traseelor de cocoț de pe “Claia Stramba”, unde ne-am oprit sa admiram stancile si sa auzim povesti despre aventurile de escalada pe care le facea Andrei in Spania. Ne-am intors pentru cina si pentru focul de tabara, cu cantat la chitara. Amfitrion: desigur, Nea Fane!

Ne-am bucurat de magia focului de tabara, de prezenta oaspetilor cantonului, insa cel mai mult de poeziile cantate de Nea Fane cu sufletul (ca voce nu prea are <3 ). N-au lipsit vinul sau berile, povestile despre orice, pana tarziu in noapte si lemnele pe foc. Este intr-adevar ceva magic care te face sa revii mereu si mereu in aceasta stare de bine, de libertate si relaxare.

A doua zi am facut ochi destul de devreme, aerul fiind atat de curat si placut incat odihna a fost pe masura. Nici nu stiam ce surprize placute ne va rezerva aceasta zi. Soarele deja se facuse prezent, de-a binelea, peste cabana, cand, dupa micul dejun, “nepotii” s-au hotarat sa sparga lemne… deh… sa ajute si ei la bunul mers al cantonului.

Nu pot sa descriu in cuvinte simple si pe intelesul tuturor cat de mult ne-am distrat uitandu-ne la ei, taind lemne. Cum e sa-ti bei cafeaua linistit pe terasa, iar pe “scena”, sa fie in plina desfasurare o piesa de teatru super-comica? Cam asa ne-am simtit savurand realitatea. Atat de haiosi au fost “nepotii” in postura de taietori de lemne, incat nu pot sa va las fara o mica mostra.

Ce pot sa va spun e ca si ei s-au distrat de minune, fara sa le pese ca manuiesc toporul cu doua maini stangi. Poate ca au si invatat cate ceva, deci, per ansamblu, toata lumea a avut de castigat. Ma bucur mult pentru Tudor si Andrei ca s-au simtit bine, in largul lor; si s-au distrat la fel de copios ca si noi. Multumim dragilor ca ati fost atat de “in forma”. Bineinteles ca un asemenea spectacol iti face fomiță, mai ales ca intre timp se facuse ora pranzului.

Asa ca am pus-o de un gratar in bucataria de vara, de care s-a ocupat Tudor si cu mine, Andrei vizitand șura. Bogdan, conform sloganului ce l-a consacrat si anume: “Fie omul cat de mic, dupa masă doarme-un pic.”, s-a dus sa puna pleoapa peste pleoapa la priciuri. Nu l-am lasat prea mult sa doarma pentru ca ne hotarasem sa plecam in dupa amiaza aceea, deoarece Andrei avea avion a doua zi.

Chiar si asa, tot am mai “furat” un pic de munte pe drumul de intoarcere, facand un ocol pe valea Oltului si apoi coborand pe Transfagarasan. Am ajuns acasa tarziu in noapte, insa cu inima plina de bucurie ca am reusit sa ne umplem doua zile de bunadispozitie, voie buna si energie pozitiva. Sunt convins ca si “nepotii” s-au simtit la fel de bine, iar Andrei va avea ce povesti mamei lui si amicilor din Spania.

A fost odată ca niciodată… că de n-ar fi nu s-ar povesti… Așa aș putea începe călătoria prin țară, în vara anului 2004. În acea vară, m-am hotărât să merg în concediu într-o excursie pe la câteva mânăstiri din Moldova, să traversez “munții” în Transilvania apoi să cobor pe valea Oltului sau pe Transfăgărășan și să mă întorc acasă.

Bineînțeles că s-au schimbat multe pe traseu, dar per total a fost bine. Doar la final am pățit-o destul de neplăcut, dar să ajungem acolo…

Pentru a evita drumul Moldovei care e pe o singură bandă, plus una de avarie, dar majoritatea șoferilor consideră că sunt două benzi și nu-și dau seama că, dacă se grăbesc, pot depăși, am decis s-o iau pe valea Teleajenului spre Brașov (Ploiești – Vălenii de Munte – Cheia – Săcele – Brașov).

De acolo urmând să merg tot mai sus prin Sfântu Gheorghe, Tușnad, Miercurea Ciuc, Gheorghieni. Aici am făcut dreapta spre Cheile Bicazului, Bicaz, ocolind lacul Izvorul Muntelui. Înainte de Poiana Largului am traversat Viaductul și am luat-o spre nord către Broșteni.

La Dreptu am făcut un popas la o cunoștință. Mergând pe acest traseu, am ratat câteva mânăstiri (Agapia, Văratec) dar am ajuns în schimb la Mânăstirea Voroneț, lângă Gura Humorului și Frasin, în drum spre Câmpulung Moldovenesc.

Apoi, am coborât până în Vatra Dornei pentru că auzisem eu că localnicii fac o brânză foarte bună. Din păcate, n-am găsit ceea ce căutam, dar nu mi-a părut rău de ocol. A doua zi am mers spre Borșa, ajungând într-un final în Sighetul Marmației prin Vișeul de Sus și cel de Jos, pe valea Vișeului. Din păcate, în această excursie n-am mers cu mocănița pe Valea Vaserului…

Pe traseu am făcut un popas la Mânăstirea Petrova, la 3 km de drumul principal, spre nord. Un loc deosebit în care m-am simțit foarte bine, probabil fiind un loc puternic încărcat energetic. Aici am primit câteva sfaturi duhovnicești de la un călugăr ucrainean care vorbea și limba română și am mâncat o supă foarte gustoasă. Din Sighetul Marmației am ajuns la Cimitirul Vesel de la Săpânța.

După vizita acestuia, am făcut socoteala resurselor – bani și benzină. Eram în nordul țării și trebuia să ajung și acasă… Așa că am renunțat la varianta prin Vest și am coborât aproape vertical prin județul Bistrița-Năsăud pe valea Izei, vizitând Mânăstirea Bârsana.

Popasul la Mânăstirea Bârsana a avut o încărcătură pozitivă asupra mea pentru că acolo am găsit liniște, pace și oameni deosebiți. Apoi am trecut prin Năsăud, apoi Bistrița, Reghin, Târgu Mureș, Sighișoara.

De aici am ajuns în Sibiu prin Mediaș, Copșa Mică. Am coborât pe Transfăgărășan, iar de la Curtea de Argeș am ajuns prin Câmpulung Muscel, în Târgoviște. Aici m-am gândit că poate trec pe la prietenul meu Bogdan care are o căbănuță la Slănic Prahova.

Așa că am mers pe drumul spre Băicoi prin Moreni, traversând DN1 spre Plopeni apoi ușor în sus până la Slănic. Pe acest drum s-a întâmplat necazul că mi s-a desprins o piatră de la rinichi, fiind nevoit să rămân peste noapte la căbănuța lui Bogdan, în Slănic Prahova. Mă rog, de aici practic s-a terminat drumeția din cauza durerii. A doua zi am plecat ușurel spre București. Cam asta e pe scurt. Dar… să începem…