Astăzi, 11 decembrie, de Ziua Internațională a Munților, împărtășesc cu voi un mic crâmpei din măreața și veșnica lor împărăție!

Castelul Coziei pare adeseori aievea sub bagheta norilor, fie poleit în lumini aurite la răsărit, fie scăldat în apusuri sângerii ce tivesc la orizont, cu roșu, familiara creastă a Builei. Vânturile tăiose își dau întâlnire aici, în vârful Ciuha Mare la 1668m, izbind direct și șuierător cu tot aerul rece din Făgăraș și revarsă vălătuci albi peste vârful La Om și peste muchia de la Mocirle, descărcând pe fața sa nordică frig și prima chiciură.

De sus, din platoul cabanei, se desprind radial poteci spre cele patru… zări. Traseul turistic de anduranță, bandă albastră, atât în urcare cât și în coborâre, se desprinde din muchia Turneanului spre nord-vest în apropiere de Armăsaru și trece prin Rotunda apoi prin Poiana lui Gavrilă spre Țara Loviștei, celor care îl parcurg, așternându-le toamna covor gros de frunze ruginii, până la brâu. La vest, prelunga culme a Turneanului, marcată cu bandă roșie, coboară cu toată frumusețea vâii Oltului și a vecinului Basarab la vedere.

Spre sud, mai jos de stâna din Foarfeci, unde un norocos cioban bătrân a supraviețuit trăznetului ce a trecut prin acoperiș și prin tranzistorul său antic, se deschide larg panorama până la Dunăre, aceasta fiind vizibilă ca o panglică argintie în zilele deosebit de senine.

Spectacolul abruptului Coziei este aici desăvârșit. Există, pentru cine are ochi să-l ghicească, un Sfinx privind tacit cum Oltul îi scapă din strănsoarea gnaiselor la Turnu. Câteodată, se aude până aici sus, toaca bătută ritmic la Stânișoara, dimineața, când roua încă nu s-a scuturat de pe potecile tainice ce răzbat prin Șeuța Doctorului. În vale, peste praguri și peste Poaina Zânelor se lasă fir despletit de apă în cascada Gardului. Colții Foarfecii cu al lor labirint ascuns stau vecini peste văi cu urcarea expusă de pe Fruntea Oii, ce primăvara te îmbată cu miros de lămâiță și vara de cimbrișor ars de soare.

Mai spre est, un Bulz pleșuv, te sfidează cu o siluetă masivă și suplă în același timp. Incendiul de vegetație care a început de aici, încă mai are urme vizibile, schelete de brazi și pini carbonizate de focul nimicitor.

Cozia surprinde cu o sumedenie de turnuri care țâșnesc neașteptat din trupul pădurii de foioase spre cer, cu pini aninați peste abisuri, contorsionați în vânt, încercând parcă să atragă atenția asupra locurilor de taină. Cozia are și momente de tristețe, unde poți să pui genunchiul în fața crucii ridicate în memoria unui iubitor de munte stins și să gândești la alegerile pe care le facem sau la soartă.

Cozia are o mână de voluntari salvamont care veghează și-ți dau ajutor ori de câte ori ai nevoie, o echipă de oameni dedicați care marchează și amenajează traseele turistice, ca tu când treci vara sau iarna pe la Pasul Pisicii să te bucuri de sprijinul oferit de un cablu pe o pantă cu gheață sau stâncă alunecoasă.

Cozia te marchează olfactiv cu parfum de iededră ce urcă în vânt din Marele Amfiteatru, până sus în potecă și vizual cu irișii săi pitici legănați în adieri primăvăratice sau cu emoția întâlnirii cu laleaua pestriță. Cozia are fețe priporoase unde stau capre ciopor sau țapi solitari adulmecând pe tancuri, vipere veninoase dar sfioase la apropierea pasului, ursoaice greoaie și pui jucăuși plini de tumbe și giumbușlucuri, râși tupeiști, zeci de ochi care te urmăresc noaptea din întunericul pădurii străpuns doar de frontala turistului sau de razele timide ale lunii.

Poarta de Piatră, asemeni portalurilor spre alte lumi, te face să îți dorești să te teleportezi, sau să îți dorești să scapi de cei care ne hăcuie zilnic din buzunar și ne știrbesc încet și constant din speranță. Croncănitul corbilor este un sunet familiar la ceas de seară, concurență temerară zborului lor fiind arareori plutirea de Icari cu parapante colorate.

Pe la poale de Cozia, urcă sate frumoase, care păstrează rusticul acela frumos prin copii ce descoperă cu drag muntele din spatele casei și comorile pe care le au sub pas. Cochiliile de Acteonella pitite din Cretacic la intrarea în Canionul Cetății din Pătești te fac să iei cărarea ocolită prin păduri foșnitoare iar poteca te conduce spre aceeași cabană din vârful muntelui Cozia, de parcă timpul stă neclintit aici pentru miile de turiști care îl străbat și îndrăgesc deopotrivă.

Pentru că ziua asta, este și a lor, a celor care s-au apropiat și au urcat muntele cu respect:
La mulți ani, MUNTE!
La mulți ani, vouă, celor care simțiți fiorul și dorul de munte!

Sfârșit de vacanță în 2011… Mai aveam 4 zile libere, vremea era neprietenoasă, așa că, ce să facem? L-am sunat pe nea Fane (cabanierul din Cheia – Buila-Vânturarița), care își exprimase dorința de a ieși câteva zile cu noi, pentru a ne arăta Cheile Râmețului și a fost de acord.

Am plecat, cu Magda și Bogdan în Râmnicu Vâlcea. De acolo l-am pescuit pe nea Fane și ne-am îndreptat către Sibiu – Sebeș – Alba Iulia – Teiuș.

În Sebeș, am remarcat casa memorială Lucian Blaga, prilej cu care ne-am amintit versurile poeziei

Dați-mi un trup, voi munților:

“Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet ce-l port.

Daţi-mi un trup, voi munţilor, mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia în plin!

Pământule larg, fii trunchiul meu, fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc, fii amfora eului meu îndărătnic!

Prin cosmos auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber cum sunt, pământule sfânt.

Când aș iubi, mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi, spre cer,
să-l cuprind, mijlocul să-i frâng, să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî, aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori călători şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.”

…O, cât de frumoase sunt aceste versuri!

În Teiuș am făcut stânga și am mers încă aproape 20 de kilometri, până în localitatea Râmeț. Am ajuns spre seară și ne-am cazat la căsuțele din cadrul complexului cabanei Mânăstirii Râmeț.

De cum am venit am remarcat, frumusețea deosebită a locurilor. Așezată pe malul pârâului Geoagiu (Stremț), cabana Mânăstirii Râmeț domină zona de intrare în chei și este punct de plecare către mai multe trasee turistice din zona munților Trascău.

Ne-am trezit a doua zi, mult mai devreme decât am fi făcut-o în București și asta datorită aerului foarte curat și proaspăt. După cafeaua de dimineață am pregătit ceva de mânacare. Nici n-am terminat bine de luat cărnița de pe grătar că a și apărut o turmă de capre care s-a înfipt direct în grătar, lingând ce-a mai rămas pe el… Ne-am amuzat și le-am făcut câteva poze, gândindu-ne dacă nu cumva le arde grătarul pe limbă …ziua începuse bine.

Într-un târziu, am plecat agale pe drumul forestier ce urcă ușor, paralel cu firul apei, spre chei. Câteva vile cochete ne-au încântat privirile, pentru că se încadrau armonios cu peisajul natural absolut superb. Deasemenea, încă mai există, neatinse de civilizație și câteva bordeie, parcă rupte din negura istoriei, cu arhitectura tipică zonei. Sunt absolut fascinante.

După aproape o oră de mers am intrat pe poteca din pădure pe partea stângă a văii Geoagiului pe marcaj cruce albastră. De-a lungul potecii răsare ici și colo câte o stâncă printre brazii amestecați cu foioase. Dacă ar fi fost cu o lună înainte ne-am fi delectat cu mure sau zmeură, dar acum nu mai erau… Vremea era tocmai bună de drumeție, deși era înnourat, nu era răcoare deloc.

După câteva minute de mers, pădurea face loc stâncilor din ce în ce mai mult. Pe alocuri drumul e destul de aventuros, dar nu ne face probleme niciunuia dintre noi. Apa era puțin tulbure deoarece în amonte se mai simțeau urmele ploilor recente. De-a lungul apei, poteca uneori o ia chiar prin apă, dar administratorii Cheilor Râmețului au amenajat câteva porțiuni mai dificile, cu ajutorul unor scoabe metalice înfipte chiar în stâncă, unele la nivelul picioarelor iar altele la nivelul mâinilor, astfel încât “poteca” pe aceste porțiuni este pitorească și conferă un spor de aventură excursiei.

Într-un târziu ajungem la “Portal”, o formațiune stâncoasă ce ia forma unei arcade pe sub care și-a croit drum firul apei. Acest “Portal” a fost cândva, în vechime, o peșteră căreia i-a căzut tavanul sau s-a prăbușit o parte din ea, rămânând astfel doar această arcadă.

Cert e, că e foarte frumos, un loc minunat, lângă care e sculptat pe un perete de stâncă, probabil de către turiști sau de către cei de la Mânăstire următoarea frază:

“† Mânăstirea Râmeţ, Un colţisor de Rai”

…ceea ce mi s-a părut absolut de necontestat. Dacă străbați aceste locuri îți dai seama că așa e, un loc magic cu încărcătură energetică pozitivă foarte puternică. Este un loc binecuvântat în care natura își revarsă valurile binefăcătoare peste toată ființa.

Câțiva zeci de metri mai sus, după ocolirea “Portalului” prin stânga, ajungem la porțiunea numită “La Cuptor”. Aici se oprește amenajarea cu scoabe înfipte în stâncă a potecii, astfel încât înaintarea se poate face doar prin apă preț de aproape un kilometru. Noi am optat să ne oprim aici, deoarece apa era destul de rece iar Magda n-ar fi putut face față acestei provocări. Mai exista o variantă a traseului, un pic mai dificilă, câțiva zeci de metri înainte de “Portal”. Dacă am fi traversat pârâul, am fi întâlnit o potecă ce urcă destul de abrupt, diferență de nivel de aproximativ 100 de metri, pe “Brâna Caprelor” (triunghi albastru), traseu ce urcă pe una din crestele munților Trascău.

Formațiunea stâncoasă “La Cuptor” compusă din cele două stânci destul de mari și apropiate, aduce, cu un aer maiestos, un plus de măreție și frumusețe peisajului. Studiind mai atent aceste stânci îți poți da seama că aici a fost, într-adevăr, o peșteră căreia i-a căzut tavanul.

Am făcut un popas binemeritat în care ne-am bucurat de fiecare clipă. Magda s-a amuzat ridicând-ul pe Fane la rangul de “Sir”. N-am văzut-o pe Magda niciodată atât de veselă și binedispusă. Mă bucur că s-a simțit bine alături de noi. După câteva zeci de poze, am luat-o încet, încet, înapoi.

Ne-am bucurat sufletul și privirea cu minunatele peisaje naturale și “sălbatice” ale Cheilor Râmețului și ne-am promis că vom reveni pe aceste neasemuite meleaguri. Seara, la un foc de tabără ne-am simțit excelent, lângă o “halbă” de bere și o pungă de semințe… o seară într-adevar de neuitat.

A doua zi, cu inima strânsă, dar cu sufletul plin de bucurie că am trăit emoția unei excursii extraordinare într-o zonă absolut deosebită, am plecat spre casă… nu înainte de a vizita Mânăstirea Râmeț.

Vă iubim Chei ale Râmeţului, te iubim Românie dragă!