Iată-ne din nou la vremea amintirilor… Am găsit câteva poze vechi alb-negru pe care le-am scanat și vi le arăt imediat, dar am întârziat cu povestea deoarece nu-mi mai aduceam aminte exact traseul pe care l-am parcurs. M-am consultat cu Bogdan, amicul meu de munte, și din amintirile lui și ale mele am refăcut traseul și povestea.

Așadar vara anului 1991 ne-a adus din nou împreună pe munte, cu rucsacii cu cadru, cu cortul “Făgăraș 2” ce avea 6 kilograme și jumătate, pe care îl împărțeam în două… unul lua mușamaua și cortul interior, altul lua cele 7 bețe din fier galvanizat și tenda. Era o împărțeală echitabilă…

Pe vremea aceea când plecam pe munte stăteam vreo 2 săptămâni, nu ca acum cel mult câteva zile. Vă imaginați că trebuia să cărăm și mâncare pentru atât de mult timp. Aveam rucsacii de aproximativ 40 de kilograme fiecare, pentru că nici țoalele nu erau mai ușoare. Pulovere din lână, tricouri din bumbac, “bucătăria” cu spirt solid, borcane de sticlă, iar mâncarea o calculam în principiu la două mese mai consistente pe zi și o a treia mai ușoară. Astfel aveam zeci de conserve de fasole cu costiță care erau celebre pe munte în acele vremuri, conserve de pește și de pate de ficat. Supe la plic nu erau, doar fulgi de fasole sau fulgi de cartofi din care încropeai o supă sau un piure. Uneori mai luam ceapă și usturoi, sau ceva legume, dar le terminam destul de repede ca să ne mai ușurăm rucsacul. Alteori luam o cutie mai mare de aluminiu umplută cu carne sau cârnați în untură. Era foarte bună, dar era grea ca la balamuc și odată deschisă riscam să atragă după miros diverse animale sălbatice, chiar dacă o agățam în copac.

Una peste alta eram “tineri și frumoși” și ne plăcea aventura. Nu că nu am fi și acum la fel… Așa că făceam față cu brio tuturor provocărilor, ceea ce facem și acum, sic! În acea vară ne propusesem să facem o tură mai mult pe nemarcate, cu toate astea a fost cam 60% pe poteci marcate și doar 40% pe nemarcate. Aventura a început din Zărnești – Fântâna lui Botorog. Am urcat la Curmătura trecând prin Poiana Zănoaga și am înnoptat la cort la Curmătura . Pe vremea aceea locul de cort nu era pe bani ca acum, nici nu era îngrădit locul de cort și nici nu era amenajată scara de coborâre la locul de cort. Nici pădurea de brazi din fața cabanei nu era atât de mare ca acum. Aveai o perspectivă mai amplă de la cabană spre sud-vest.

A doua zi am urcat pe Vârful Ascuțit (2150m) pe triunghi albastru și am luat-o pe Nordică spre sud , cât am putut de mult. Pe la 8 seara încă nu ajunsesem pe Piscul Baciului (La Om 2238m), implicit la Grind 2, așa că am pus corturile chiar pe creastă, probabil undeva între Vârful Zbirii (2220m) și Vârful La Om. Da, chiar așa, deși pare imposibil, așa a fost. Am găsit o porțiune de creastă cu două poteci una un pic mai sus, alta mai jos cu vreo 10 cm, destul de drepte și am pus cortul de-a lungul crestei. Cuiele le-am înfipt în panta prăpastiei cu atenție să nu plecăm și noi la vale… Chiar glumeam între noi, că să fim atenți când ieșim noaptea să ne ușurăm, chiauni de somn, să nu mergem la “toaletă” în prăpastie. Când scriu aceste rânduri îmi dau seama cât de zăpăciți eram, cât de… cumva inconștienți, dar de o înconștiență pură, drăgălașă, adolescentină. Ne plăcea să experimentăm orice, inclusiv dormitul pe creasta Craiului pe potecă, nu pe un vârf sau la vreun refugiu… aveam aventura în sânge, cum se zice.

Peste noapte ni s-a terminat apa așa că până a doua zi am stat cam pe uscat. De dimineață, după cafea și “micul dejun” am împachetat și am plecat spre Șaua Grindului. Nu-mi amintesc dacă era refugiul sau nu, sau în ce stare era, însă acolo am întâlnit câțiva tineri care ne-au dat o gură de apă, suficientă pentru coborârea pe la Lanțuri până la refugiul Șpirlea , unde știam că e izvor și că ne putem face plinul la apă.

Am făcut un mic popas la Șpirlea, unde am găsit o tabără a unor copii din Zărnești care se chinuiau să aprindă focul sub îndrumarea unui profesor. După câteva zeci de minute de așteptare în care ne distram copios pentru că “lemnele nu ard”, Bogdan s-a hotărât să-i ajute. În câteva minute, ca printr-o magie, lemnele ardeau de mama focului, fără probleme. Noi am scos de prin rucsaci câte ceva de-ale gurii apoi am mers după apă. După ce ne-am potolit foamea și setea am plecat ușor spre Făgăraș prin Plaiul Foii, Bârsa Groșetului, Ruderița . Nimerisem o zi de sâmbătă sau duminică când pe firul apei (Bârsa Groșetului) erau numai mașini, corturi și grătare. Fiecare cu muzica și mirosul lui… Am mers cât mai mult pe firul apei, până ne-am îndepărtat suficient de mult de ultima mașina cu muzică, cort și grătar și ne-am instalat cortul pentru noapte. Locul era atât de frumos, de primitor și liniștit încât am stat și a doua zi să ne adunăm forțele pentru restul aventurii.

Apoi am plecat spre Făgăraș însă nu pe poteca marcată (,) ci pe firul apei care ne-a scos în Vârful Comisul (1883m), ocolind prin dreapta vârfurile Lerescu Mic (1503m) și Lerescu Mare (1680m). De acolo am mers pe cuba de nivel de aproximativ 1800m trecând pe lângă două stâni, spre Muntele Luțele Mici. Nefiind traseu marcat am cam bâjbâit prin pădure dar până la urmă ne-am orientat bine. Aveam harta Făgărașului aceea atașată de cărticica “Munții Noștri”. Am înnoptat undeva în pădure pe niște smocuri mari de iarbă, printre care ne șerpuiam ca să putem dormi. Aici în pădure ne-a prins și ploaia, așa că am fost nevoiți să mai stăm o zi mohorâtă, cu ploaie ca de toamnă, o zi pe care am petrecut-o jucând cărți, tabinet, popa prostu sau șeptică. Am încercat și whist dar nu prea mergea în doi…

Următoarea zi părea mai prietenoasă din punct de vedere al vremii așa că am strâns și am plecat pe Valea Luțelor spre coada lacului Pecineagu. Pe la prânz traversam Dâmbovița la intrarea în lacul Pecineagu. Am mai mers pe partea dreaptă a lacului vreo doi kilometri și am găsit o pajiște perfectă pentru pus cortul. Am mai stat o zi sau două pe malul lacului Pecineagu, până ni s-a terminat mâncarea, apoi am plecat. Țin minte că la ultima masă mâncam pâine cu ceapă… După baraj am continuat pe firul Dâmboviței spre Cabana Cascoe (Cascuie). Întrebând o bătrânică localnic unde e cabana, ne-a răspuns: “E colea de vale, maică!” Și… am mers “colea de vale” de ne-au sărit pingelele de la bocanci… nu se mai termina odată “colea-ul de vale”…

Am ajuns la Cabana Cascoe de unde ne-a luat un autobuz cu muncitorii de la baraj care plecau acasă pentru weekend, deoarece era vineri. Am mers cu autobuzul prăfuit până la Câmpulung Muscel și de acolo cu trenul până acasă. O aventură a tinereții petrecută cu foarte mulți ani în urmă (vreo 28) ce a lăsat amintiri frumoase pe care încerc, și pe această cale a blog-ului, să le fac nepieritoare.

Ai ajuns… Linişte… Ai fost întâmpinat de gazdă care te-a condus în Căsuţă. Linişte… Ţi-a arătat împrejurimile şi te-a lăsat să-ţi alegi camera. Apoi ai cunoscut-o pe Pufka, o caţeluşă foarte simpatică. Linişte… Ţi s-a explicat că îţi poţi pregăti singur cina, sau a doua zi, micul dejun sau dejunul. Ceea ce ai şi făcut. Ţi-au pus la dispoziţie un frigider în care ai depozitat câteva conserve, legume şi fructe. Apoi…
Linişte…

Ai despachetat cele câteva lucruri pe care le-ai aranjat în şifonier. Ai găsit priza şi ţi-ai pus telefonul la încărcat. Linişte… Ai coborat în sala de mese unde ai instalat laptopul. Bucătăria te ispiteşte aşa că îţi pregăteşti un ceai. Înserarea a cuprins pe nesimţite locul. Linişte… Îţi puteai asculta gândurile fără prea mare efort. Ai ieşit afară… răcoare… aer curat de munte şi… liniste… Ai simţit atunci, că e locul ideal pentru a te retrage să-ţi aduni gândurile să ţi le sortezi să le elimini pe cele neimportante, să te axezi pe cele cu adevărat mareţe, sau să uiţi de toate. Cu toţii avem nevoie de relaxare…
Liniste…

În depărtare latră un câine. Aproape că nu-l auzi. Face parte din… linişte. O întăreşte sau o accentuează. Luna în descreştere îşi face apariţia dinspre Bucegi. Linişte luminoasă, caldă, în adierea răcoroasă a vântului de noapte. Doi trei norişori aurii… şi… linişte…
Aburii din cana de ceai sfârşesc în atmosfera calmă. Razele Lunii conturează spre nord-vest crestele abrupte ale “nordicei” Craiului. Gândul zboară fără să vrea la ultima tură în Crai… Constaţi că dealurile dintre Bucegi şi Crai sunt adevărate miracole pământeşti. Ai trecut de-atâtea ori pe lângă ele dar nu te-ai oprit niciodată. Poate dacă ai fi fost localnic, le-ai fi descoperit până acum, dar nu ar mai fi avut acelaşi farmec…
Linişte adâncă…

Răcoarea aerului te cuprinde… în linişte. Dintr-o dată te uiţi la ceas şi constaţi că e dincolo de miezul nopţii. Nu-ţi vine să pleci la culcare. Timpul pare a fi o noţiune abstractă, uneori fără înţeles omenesc…
Linişte…

Razele soarelui străbat fereastra până în cameră. Este firesc pentru că ai ales camera dinspre rasarit. Păsărele de toate naţiile nu mai contenesc cu ciripitul. Dechizi larg fereastra şi un val de aer curat împresoară încăperea. Te întinzi în pat atat de relaxat încât aţipeşti din nou. Ciripitul păsărelelor e… liniste. Adierea vântului printre frunze e… liniste. Lătratulul unui câine în depărtare sau mugetul vreunui animal domestic e… liniste.
Ochiul nu se mai satură de verdele ierburilor sau al arborilor şi de albastrul nesfârşit al cerului. Paleta de culori e întregită de nuanţele de alb-gri ale norilor sau de nuanţele de roşu, galben, portocaliu sau albastru ale florilor. Până şi culorile emană aievea… liniste.

Poate că vrei să pleci într-o plimbare prin împrejurimi, sau poate vrei doar să stai tolănit pe balansoarul din grădină sau poate ai vrea să te întinzi pe iarbă să priveşti cerul şi să uiţi de griji şi de probleme… aproape orice ţi-ai dori să faci în linişte, vei putea face.
Îţi dai seama că ai pregătit degeaba laptopul deunăzi, că nu simţi nevoia să te apropii de el. Gazda ta este atât de amabilă încât îţi va da toate detaliile atât pentru plimbarea în împrejurimi cât şi pentru posibilităţile pe care le ai în grădină sau în casă. Pentru că şi ea iubeşte… liniştea.

Îţi va spune cu toată dragostea ce obiective turistice ai în zonă şi cum poţi ajunge la ele, pe jos sau cu maşina. Şi slavă Domnului că ai de unde alege. Însă pacea şi liniştea te vor cuprinde dacă alegi să rămâi aici, la Căsuţă.
E atat de frumos… de pace… de liniste…
Multumesc Doamne, pentru că mi-ai arătat locul acesta minunat!
Acum e rândul meu să ţi-l arăt ţie, cititorule!

A doua zi… ceață… Multă ceață, nu vedeai decât la 5 metri în față… Cărarea părea că duce în nori… Mi-am făcut rucsacul, am mâncat apoi am mai stat un pic, doar doar s-o mai risipi ceața. În cele din urmă am plecat, așa pe ceață. Pe parcurs s-a mai luminat, însă doar partea nord-vestică. Cealaltă a rămas în ceață toată ziua. Am mers spre vârful La Om (Piscul Baciului – 2238m) trecând prin numeroase vârfuri (Țimbalul Mare – 2177m, Țimbalul mic – 2210m, vf. Sbirii – 2220m, vf. Căldării Ocolite – 2202m).

Trebuia să fiu atent la fiecare pas, iar creasta urca și cobora destul de abrupt tot timpul. Coborârile sunt cele mai dificile, iar la unele din ele a trebuit să renunț la bețe. Oricum te folosești și de mâini, și la urcare și la coborâre, pentru că altfel nu se poate.

Îmi dau seama că am avut o doză mare de curaj și de inconștiență plecând aproape nepregătit la drum, din punct de vedere antrenament fizic.

Craiul e foarte spectaculos, dar și foarte greu pentru un neantrenat. La un moment dat chiar intrasem un pic în panică, văzând că până la varful La Om mai erau înca vreo 4-5 vârfuri de urcat și de coborât… iar mie începuseră să-mi tremure genunchii…

În fine, ultimele vârfuri le-am făcut destul de încet, cu perioade de odihnă destul de dese, iar într-un final am ajuns și pe vârful La Om (2238m). După o pauză binemeritată și câteva poze, am coborât puțin până la refugiul Grind 2.

Aici erau deja doi cehi cu care am schimbat câteva vorbe, aflând de ce vin ei în România să facă turism montan: pentru că la ei în țară nu au vârfuri mai înalte de 1600m iar în țările învecinate cu Cehia asemenea excursii sunt foarte scumpe, mai ales în Elveția, unde locul de cort este aproape 20 de euro. Asa că România este destinația preferată al lor iar românii sunt destul de prietenoși și îi ajută în multe situații.

Spre seară a mai venit un grup de 4 turiști din București care au dormit la cort, mai puțin o fată care a preferat refugiul. Cu unul dintre ei m-am mai întâlnit în Făgăraș la Podragu în urmă cu vreo 10-15 ani. <update 2019> Despre celălalt am aflat abia în 2019 că e unul din amicii mei de radioamatorism și de călătorii montane. După ce i-am arătat poza, mi-a confirmat că el e, Bogdan radioamator cu indicativul YO3IXW. M-am bucurat foarte mult pentru revederea după atâția ani. </update 2019> Am mai depănat amintiri, am făcut ceva poze cu asfințitul și am adormit. În plan era să continui creasta a doua zi, până în șaua Funduri (1954m), însă lipsa de apă m-a făcut să cobor pe șaua Grindului.

Asta am și făcut, de dimineață după ce am mâncat și mi-am făcut rucsacul. O căpriță neagră se tot învârtea pe lângă refugiu, dis de dimineață, probabil în căutare de hrană. M-am gândit că poate s-a învățat cu turiștii, deoarece nu se prea speria. Era căprița refugiului…

Grupul din București a plecat spre sud-vest spre șaua Funduri. Ei mai aveau rezerve de apă, foarte importante, deoarece în șaua Funduri, chiar și după ce cobori de pe creastă, în pădure, tot nu găsești apă! Abia în locul numit “La Table” unde am ajuns și eu, se găsește apă. Ciobanii cu oile se alimentează tot de “La Table”, chiar dacă vin dinspre Brusturet sau Funduri.

Așa că am coborât pe șaua Grindului , pe un grohotiș cu diferența de nivel de aproximativ 300m. Se știe că pe munte, coborârile sunt mai dificile și mai greoaie decât urcușurile… Asta și din cauza faptului că toată greutatea corpului se înfige în degetele de la picioare și în rotule. Iar pe grohotiș e și mai și… Dar l-am trecut cu bine, ajungând în cele din urmă la refugiul Grind 1 (1610m). De aici am coborât prin pădure până “La Table” unde am băut apă proaspătă.

La coborâre, peisajul a fost “umbrit” de nesăbuința oamenilor din zonă care taie păduri fără nicio noimă. Nu știu cum se face, că într-un Parc Național, ce ar avea ca scop tocmai protejarea biodiversității, să se autorizeze tăiatul pădurilor. Oricum natura nu iartă, iar acei nevrednici vor plăti cu vârf și îndesat! Sunt sigur de asta!

După un sfert de oră prin pădure poteca ajunge la capătul unui drum forestier. Iar de aici o ține preț de câțiva kilometri până în Zărnești, prin Cheile Prăpăstiile Zărneștilor pe curba de nivel de 700-800m, paralel cu Valea Vlădușca , chei deosebit de spectaculoase, pline de trasee de “cocoț”. Până în cheile Zărneștilor, se poate merge, preț de un km, ca variantă de traseu, pentru a tăia ocolul drumului forestier, pe Cheile Pisicii, care au fost săpate de însăși pârâul Vlădușca. Eu nu am ales această variantă, deoarece gradul de oboseală era ridicat. Am preferat drumul forestier.

Atât alpiniștii începători cât și cei avansații, se pot antrena în cheile Zărneștilor foarte bine, locurile fiind amenajate cu mare grija de cei cu experiență și de salvamontiști. În chei, dealtfel, există și un refugiu salvamont pentru suportul cățărătorilor. În plus, denumirile traseelor de “cocoț” au denumiri din cele mai exotice și haioase cu putiință. Fiind sâmbătă (30 iunie 2012) aproape toți pereții erau plini. Un spectacol deosebit ce merită văzut.

Așa se încheie (cu bășicile de rigoare la degetele mari de la picioare) o tură excelentă în cel mai spectaculos munte de la noi – Craiul. De-aia iubim Craiul, pentru că impune respect, o anumită conduită și atitudine, dar și oferă înzecit, poate înmiit, o frumusețe de neegalat, măreție, naturalețe, splendoare, liniște și pace.

Partea I aici.

E într-adevar un munte spectaculos și solicitant. Mai degrabă cred că, ar fi trebuit să mă antrenez mai mult înainte… După cum probabil știți deja, eu am activități de birou, iar în timpul liber, mai ies cu bicicleta. De aceea, în weekend-uri mai fac câte o tură scurtă prin Ciucaș, de încălzire, dar, de data asta nu am făcut decât una… și aceea destul de “soft”. Și asta s-a resimțit în Crai, din plin…

Dar să începem… Am pornit de la cabana Gura Râului – Zărnești pe drumul forestier către Cheile Prăpăstiile Zărneștilor (drumul spre satul Măgura). De la celebra Fântână a lui Botorog am urcat pe potecă spre cabana Curmătura (dungă galbenă ). După o oră și ceva de mers destul de lejer, traseul iese în Poiana Zănoaga (aprox. 1300m), o poiană denivelată dar și foarte stâncoasă.

Aici am făcut un scurt popas, după care am luat-o iar prin pădure. Am mai mers preț de vreo oră poate o oră și jumătate într-un urcuș domol, apoi pe curba de nivel ajungând în cele din urmă la cabana Salvamont și în trei minute la cabana Curmătura (1470m).

Doi dulăi mari Saintbernard așteptau liniștiți la intrare. Am aflat ulterior că unul e foarte tânăr, are doar 8 luni, iar celălalt e mai în etate, are 7 ani. După cazare și un pic de odihnă am urcat până în Șaua Crăpăturii ( 15 minute, 1600m) de unde se poate vedea foarte frumos din punctul de belvedere, panorama nord-vestică ce înconjoară masivul. Am deslușit orașul Brașov, măgura Codlei, orașul Râșnov și Zărnești, iar mai în stânga începeau timid să se vadă masivele Iezer-Păpușa și Făgăraș. Mai mult știam că sunt acolo, decât să se vadă clar…

În plan mai apropiat se vede drumul către cabana Plaiul Foii și coborârea prin Crăpătură pe lângă Acul Crăpăturii, o formațiune stâncoasă la marginea vestică a Pietrei Mici – 1816m. După câteva poze am urcat puțin pe Piatra Mică, până la grohotișul prin care se urcă pe vârf.

O multitudine de flori mi-au încântat privirile, dar cea mai frumoasă rămâne celebra Garofița Pietrei Craiului, cu două subspecii (dianthus callizonus și dianthus spiculifolius), prima crescând numai în acest masiv, fiind o plantă endemică a Craiului. Foarte rar se poate vedea și prin unele locuri din Făgărașul estic.

Celei din urmă i se mai spune și Barba Ungurului sau Braba Ciobanului iar popular se numește Garofița Albă de Stâncă. În lume exista în jur de 300 de specii de garofițe (dianthus).

A doua zi dis de dimineață, la cafea, m-am hotărât pe ce traseu aveam să urc spre creastă. Variantele erau trei: prima era prin șaua Crăpăturii spre vârful Turnu – primul vărf din creasta nordică . A doua variantă, cea mai scurtă, dar și cea mai abruptă, deci mai grea, se întindea chiar din dreptul cabanei spre creastă , cu o ușoară înclinație spre stânga (cum te uiți la creastă de la cabană).

Acest traseu poartă denumirea de traseul “Carol Lehmann”. În treacăt fie spus, Carol Lehmann, un brașovean și un montaniard alpinist adevărat, iubitor al Pietrei Craiului a făcut și marcat numeroase trasee turistice, poteci și refugii din munții noștri, la începutul secolului XX (prin anii ’30). Contribuția lui la realizarea hărților turistice și a marcajelor este extraordinară.

Al treilea traseu urcă spre vest, apoi un pic spre sud și iar vest, pe curba de nivel ajungând într-un final la vârful Ascuțit (2148m). Eu am ales varianta “Lehmann” , din simplul motiv că eram nerăbdător să ajung pe creastă, dar cu ce preț…

În afară de rucsacul standard (ca greutate, cort, sac de dormit, haine, mâncare, butelie, vase), a trebuit să pun în rucsac și 8 litri de apă (4 peturi de 2 litri, fiecare) deoarece pe creasta Craiului nu e deloc apă. Sunt doua locuri cu apa, mai aproape de creastă, unul e între Șaua Padinei Închise (1936m) și vârful Ascuțit (2148m), cam în dreptul vârfului Padina Popii (2025m), pe versanutul nord-vestic, pe traseul ce urca de la refugiul Diana (1480m) pe Brâna Caprelor și se numește “La Găvan” (20-30 minute de coborâre de pe creastă).

Al doilea se află situat tot pe partea nord-vestică a masivului, între vârful Țimbalul Mic (2231m) și vârful Zbirii (2220m), pe Brâul de Mijloc, o potecă ce merge paralel cu creasta pe la 1800 – 1900 de metri. Se numește “La Ulcior” și se află într-o grotă micuță. Coborârea de pe creastă la acest izvor este periculoasă, de aceea nu o recomand.

În orice caz, e bine de știut că aceste surse de apă sunt temporare, adică în unele anotimpuri mai ales vara și toamna sunt secate, nu vă bazați pe ele. De aceea este cel mai bine să vă luați apă de la cabana Curmatura, de lângă refugiul Șpirlea sau de la izvorul “La Table”, care sunt surse sigure de apă. Asta e situația apei în Crai, trebuie cărată mai multă de jos…

Traseul urcă în continuu, nu știu dacă porțiunile drepte (orizontale) însumează 30m în total pe tot parcursul. În cea mai mare parte, panta este destul de abruptă. Se merge prin pădure într-un urcuș relativ moderat, apoi de la grohotiș, cărarea urcă mai abrupt spre stânga. Pe multe porțiuni trebuie să renunți la bețe pentru a te agăța cu mâinile de stânci, exact ca și în creastă.

În 2-3 ore pașii m-au scos în șaua Padinei Închise (1936m) pe creasta Pietrei Craiului. Reușisem… Un scurt popas printre stânci și jnepeniș m-a făcut să-mi “trag sufletul”…

După pozele de rigoare, am pornit spre sud-vest pe creastă, spre varful Padina Popii (2025m) > Vârful Ascuțit (2150m). În porțiunea nordica a crestei vegetația este formată în special din jnepeniș. Abia din apropierea vârfului Ascutit, jnepenișul se rărește, lăsând stâncile să predomine creasta.

Am mai mers preț de încă o oră, poate o oră și jumătate, în urcușuri și coborâșuri mai line sau mai abrupte, până am zărit refugiul vârful Ascuțit.

Bucuria a fost imensă, deoarece eram destul de obosit. Mi-am amenajat un locsor în refugiu, unde erau deja doi străini, am mâncat iar siesta am facut-o cu aparatul foto în mână.

Între timp au mai apărut și alți turiști, un grup din Germania de 14 persoane (doi instructori și restul studenți).

Am socializat cu ei “de mi-au răgușit mainile”, cu engleza pe care o cunosc, dar limbajul universal, este tot ce al trupului, gesturilor, iar dupa un gât de țuică, nu mai existau bariere lungvistice. După un apus de soare foarte interesant datorită norilor, am adormit.

Partea a II-a aici.