Păcat de cei ce-și bat joc de tot ce-i înconjoară, de natură, de lucruri și de oameni…

Nu mă pot abține să nu arăt oamenilor pentru care încă mai contează bunul simț și rațiunea, câteva poze cu starea cabanei Urlea în 2009.

Multumesc lui Teo pentru unele fotografii.

Nu știu cum mai arată acum însă în 2009 căsuța cu priciuri din stânga cabanei Urlea avea acoperișul găurit pe ici pe colo, tabla flutura în vânt, iar în interior mai erau doar scheletele paturilor într-o încăpere, iar în celelalte nu mai erau decât 2-3 fiare contorsionate și multă mizerie…

Parterul cabanei era devastat, saltelele de la paturile de sus erau aruncate prin fosta bucătărie, iar toate celelalte lucruri care încotro… Mirosul de mucegai și de umezeală putredă persista peste tot atât în cabană cât și la priciuri.

Nici nu am mai urcat la etaj să fac poze, pentru că aproape că îmi dăduseră lacrimile de durere… Singurele locuri rămase cât de cât într-o stare mai bună erau WC-urile.

Mi se rupe sufletul când văd asemenea stricăciuni aduse unor lucruri valoroase, nu numai pentru utilitatea lor, cât și pentru munca depusă de oamenii care au construit-o și prin valoarea de neprețuit, aceea că, poate cândva, vreodată, a salvat viața unui om. Poate că vreun turist însetat sau flămând a ajuns acolo și a găsit un ceai cald sau o bucată de pâine…

Sunt câțiva nefericiți în satul de la poalele muntelui (localitatea Breaza) care îi îndrumă pe turiștii străini să meargă la cabană spunându-le că vor găsi cazare și masă, iar bieții turiști, când ajung și văd starea în care se află cabana, vă dați seama ce e în sufletul lor… sau la gura lor…?

Asta v-o spun deoarece o știu din proprie experiență: un turist neamț care a ajuns a doua zi după noi în jurul prânzului, ne-a povestit că, de jos din Breaza, i s-a spus să meargă fără grijă că este cazare și masă la cabana Urlea. Omul nostru a plecat fără cort, sac de dormit sau mâncare iar când a ajuns, i-a căzut fața… După ce a mâncat un baton de ciocolată, o napolitană și și-a tras sufletul, a fost nevoit să plece înapoi pe traseul pe care a urcat, astfel încât să ajungă la un adăpost până seara… Este chiar omul din prima fotografie din acest articol, stă cu spatele și caută ceva în rucsac.

În treacăt fie spus, în afară de ignoranța proprietarilor (“cică” e proprietate privată, adică, dacă e a cuiva, respectivul poate să-și bată joc de ea după bunul plac…) mai sunt și unii ciobani (la propriu) care îngrijesc de oi și care, poposind în zonă le e mai la îndemână să ia un lemnisor din cabană în loc să facă focul cu uscături din pădure, iar localnicii care merg la cules de afine în cursul săptămânii, își petrec serile la cabană, contribuind uneori, din comoditate, sărăcie sau lene, la dezastru.

În general, ca turist, nu poți avea o părere proastă despre ciobani sau localnici, pentru că îi vezi și interacționezi cu ei foarte puțin, timp în care nu-ți poți face o părere pertinentă despre ei. Îi vezi destul de amărâți, cu problemele și grijile lor, prost îmbrăcați, nespălați, deh… traiesc în mijlocul naturii, sunt prost plătiți și mai degrabă ți se face milă de ei, de aici și părerea bună.

Dar, aproape toți, de exemplu, “vorbesc” foarte urât cu bietele patrupede de pe urma cărora traiesc, majoritatea le și lovesc, la fel se întâmplă și cu măgărușii sau cu caii “din dotare”, nemaivorbind și de câini, lucru cu care nu am fost de acord niciodată. Am văzut odată pe unii, care au încărcat piatră până la refuz într-o căruță trasă de un singur cal, iar apoi au început să lovească bietul animal cu latul unui topor, ca s-o poată trage.

Câtă cruzime să ai să faci asemenea fapte, cât creier îți trebuie ca să-ți dai seama că bietul căluț nu poate să tragă tonele alea de piatră pe un drum nămolit și accidentat…? Și atunci, de ce-aș avea o părere bună despre unii oameni (localnici) pe care-i întâlnesc pe munte?

Degeaba încearcă unii să spună că nu e adevărat, pentru că se știe că sunt cei ce adună fier vechi, de exemplu, care duc la fier vechi de la locomotive sau vapoare, până la tot felul de fiare “găsite” pe munte la o cabană. Aduceți-vă aminte de motorul de elicopter căzut la Podragu, cum a fost în ultimii ani, “devorat” de “magneţi”.

La vechiul refugiu tip vagon de pe vârful Berevoiescu Mare din Făgăraș, acum câțiva ani buni, am găsit tabla din care era construit refugiul, care avea aproape 3 mm, îndoită și ruptă din câteva suduri. Ia spuneți-mi voi, ce credeți, a fost ruptă de turiști sau de “magneţi”?

Este strigător la cer ce se întâmplă… Acum scriu despre asta și poate că, în timp, lucrurile se vor schimba… în bine…

Probabil, că odată cu ridicarea la ceruri a cabanierului, și cabana Urlea a cerut Domnului… să fie lângă cabanier…