Nu cred ca exista fericire mai mare pe pamantul asta, decat sa ii faci o bucurie unui om. Cu cat bucuria acelui om e mai mare cu atat incarcatura emotionala e mai puternica si mai inaltatoare. Asta am simtit din plin intr-un weekend foarte prelungit in Ciucașul nostru drag in compania deosebita a mamei Magdei, Teo, a Magdei si a celor doi copii ai ei, Arina si Tudor. Vreau sa le multumesc inca odata pentru ca mi-au dat sansa sa le fac aceasta bucurie. Cel putin Teo a fost foarte incantata. S-a simtit foarte bine si s-a distrat pe cinste. Eram fericiti!

Ne-am cazat in hotelul Cheia, inca de joi seara pentru a incepe o aventura in Ciucaș si imprejurimi. Bine, imprejurimi e putin spus, deoarece am ajuns pana la Brașov, prin Cheile Prăpăstiile Zărneștilor, iar la intoarcere spre casa am luat-o pe varianta Buzău (DN10) cu ultimul popas la Vulcanii Noroioși (Pâclele Mari si Mici).

Dar hai s-o luam cu inceputul, prima aventura a inceput vineri dimineata urcand cu masina pana la Cabana Muntele Roșu, apoi pe traseul marcat cu dunga galbena spre Fântâna Ioan Nicolae. Teo a urcat cu ambitie pana in poienita cu punctul de belvedere de la 1400 de metri, langa fosta Cabană Salvamont, in prezent Cabana Clubului Alpin Ciucaș. Arina si cu mine am mers pana la fantana sa luam apa proaspata. Ne-am tras sufletul in poienita, cu poze si telefoane, apoi ne-am intors. La Cabana Silva am savurat o bere rece si o cafea (eu nu, ca eram cu masina), dupa care am petrecut in poienita de langa parcarea de la Muntele Roșu. Dupa amiaza am plecat spre hotelul Cheia.

A doua zi dupa cafeul de dimineata si un mic dejun “al campionilor” am plecat spre Brașov. Pe drum ne-am oprit putin pe Cheile Prăpăstiile Zărneștilor dincolo de celebra Fântână a lui Botorog. Am mers cat am putut, dar o ploaie marunta nu ne dadea pace. Ne-am adus aminte de alte dati in care peretii de alpinism, parca erau vii de atâția cățărători. Apoi am ajuns in Brașov… si ce face “turistul” cand ajunge in Brașov? Merge in centrul vechi, istoric, pana in Piața Sfatului. Am facut multe poze si ne-am relaxat. Fiind oras turistic, era destul de aglomerat, chiar daca era in luna lui Florar. Fojgăiala, chiar si a porumbeilor, nu mai contenea. Spre seara am ajuns din nou la hotelul Cheia din Cheia.

Duminica, ne-am intrecut pe noi insine, deoarece aventurile au venit in valuri peste noi… si iata cum… Dupa cafeu am plecat… ha ha… spre Brașov. Da, da, spre Brașov, dar nu am ajuns la Brașov. Ha, v-am pacalit! Am ajuns pana in Pasul Bratocea, deoarece inca nu epuizasem Ciucașul. Am parcat langa fosta stana din Bratocea, in prezent parasita. Apoi am urcat putin pe drumul spre turnul de comunicatii. Efortul fiind destul de mare pentru Teo, in special, am urcat doar pana la intrarea in padure. Am remarcat tenacitatea cu care a facut fata eforului, la varsta dumneaei. Felicitari si s-o tina Domnul tot asa!

Am mai pierdut timpul cu tot felul de jocuri pe drumul de intoarcere, ne-am relaxat la un cafeu si o gustarica, am baut apa din izvorul inca inconjurat de zapada, de la vechia stana din Bratocea, dupa care am plecat spre Brașov, insa, inainte de Săcele am facut la dreapta spre Târlungeni spre a intra, dupa acest mic ocol, pe drumul de Buzau DN10, in dreptul localitatii Teliu.

Pe DN10 ne-am mai oprit de cateva ori, la cateva puncte de belvedere, in zona Întorsura Buzăului apoi in coborare pe valea Buzăului spre Nehoiu, Pătârlagele. Ne-am bucurat de peisajele minunate pe care patria noastra le are, de frumusetea locurilor, chiar si de pe marginea drumului. Apoi, până în Buzău, am facut stanga la Sătuc, am traversat râul Buzău spre localitatea Berca, unde iar am cotit la stanga pe DJ102F spre Scorțoasa, de unde se desparte in dreapta drumul spre Vulcanii Noroioși. Mai era o varianta din Berca pe un drum, nu foarte prietenos, dar acceptabil.

Vulcanii Noroioși sunt in trei locuri distincte pe harta. Primul loc se afla chiar in nord-estul localitatii Berca. Se mai numesc si “Fierbătorile din Berca”. Nu despre acestea vom vorbi, ci despre celelalte doua. Se mai numesc si Pâcle, si anume Pâclele Mari si Pâclele Mici. Acestea din urma sunt mai la nord fata de Pâclele Mari, la o distanta de aproximativ 3 km. Pe vremuri se vizitau la liber ambele Pâcle, acum insa, se pot vizita cu plata la intrare. Desi sunt mai mici ca suprafata, mie personal mi se par mai spectaculoase Pâclele Mici (Vulcanii Noroioși cei dinspre nord). Evident este o chestiune subiectiva deoarece si Pâclele Mari au farmecul lor. Este interesant faptul că, pe o suprafata relativ mica se pot vedea foarte multe forme de relief in miniatura. Probabil ca in alte vremuri, Vulcanii Noroioși erau mult mai activi, altfel nu se explica adancimea relativ mare a vailor formate de torenții de “lavă” noroioasă. Poate pentru un geolog sa fie interesant de studiat, acest fenomen inedit, insa pentru noi profanii, este doar o curiozitate si un motiv frumos de a-i vizita si poza. Ceea ce am si facut.

Dupa ce ne-am saturat de noroi si de vulcani ne-am adunat langa masina pentru un ultim popas si o ultima gustare. Tarziu dupa amiaza, am luat-o usurel spre casa. Destul de obositi, insa bucurosi si impliniti, am ajuns la destinatie. Personal, am sufletul multumit ca am putut oferi clipe unice prietenilor mei Teo, Magda, Arina si Tudor, clipe minunate, pe care, sunt convins ca nu le vor uita niciodata.

Iată că i-a venit din nou rândul Ciucașului, într-un weekend cu vreme frumoasă, al lunii septembrie. De data asta, Bogdan, Magda și eu ne-am îmbarcat încă de vineri, cu direcția Cheia. Cazarea am făcut-o, evident la Nea Sorin la Silva. Seara a trecut liniștită cu o berică și un grătărel.

De dimineață ne-am făcut planul de bătaie. Hotărârea luată la cafea a fost să mergem spre “La Răscruce” cât putem, pentru ziua de sâmbătă, urmând ca duminică să abordam Bratocea, la fel, cât putem. Așa că ne-am pus ceva merinde în rucsac și am plecat pe marcajul triunghi roșu , de la cabana Muntele Roșu, spre vârful Muntele Roșu (1765m). Traseul urcă ușor prin dreapta cabanei trecând oarecum prin spatele Stației Seismice. Apoi începe un urcuș mai abrupt până după o tulumbă metalică cu senzori seismici. De aici, poteca șerpuiește pe curba de nivel, cu o ușoară urcare, până aproape de vf. Muntele Roșu, care se urcă domol. Pe partea cealaltă a vârfului, poteca va coborî puțin, apoi la urcare, dă în creasta Zăganu-Gropșoarele în dreptul punctului numit “La Răscruce”. Noi am preferat să rămânem pe vârful Muntele Roșu.

Am ronțăit câte ceva și am stat la taclale. Nu prea mai erau nici afine și nici prea multe flori. Doar câteva soiuri violete ce aduceau a toporași. Trecuse vremea lor, doar e răpciune… Însă atmosfera era foarte placută. Nu-ți venea să mai pleci de-acolo. Era cald, adia vântul exact cât să-ți fie bine… Mai mișunau câțiva turiști prin împrejurimi, dar nu ne-au deranjat. Unii ne-au întrebat despre traseele din masiv. Le-am răspuns cu bucurie, că deh… de atâtea ori în Ciucaș îl știam deja pe dinafară… Apoi am coborât spre cabana Silva unde ne aștepta cina binemeritată. Spre seară am mai povestit și într-un târziu am adormit.

Duminică, o nouă zi de aventură, pentru a patra oară în Ciucaș. Îmi băusem de mult cafeul împreună cu Magda, până să se trezească Prințul Bogdan cel Somnoros. Dar chiar și așa pe la 11:00 am ajuns în pasul Bratocea pentru un urcuș, speram noi, până aproape de vârful Ciucaș. Asta depindea în cea mai mare parte de Magda care n-avea antrenament, obosind destul de repede. În schimb, am apreciat faptul că a făcut față cu brio, tuturor provocărilor, reușind să urce peste tot pe unde și-a propus.

Nu vă mai povestesc cât e de ușor și pe unde o ia traseul de creastă bandă roșie în drumul lui spre creasta Bratocea. Detalii puteți afla din articolele mai vechi. Vă pot spune în mare, că traseul e destul de ușor, recomandat în special începătorilor și turiștilor nu prea antrenați. Am urcat, cu câteva mici pauze, făcute la Sfinxul Bratocei și aproape de creastă. Apoi am continuat prin jnepeniș până spre vârful Bratocea (1827m) pe care poteca îl ocolește prin dreapta. După care am mai mers puțin, ajungând în cele din urmă în Șaua Țigăilor, de unde pleacă traseul cruce roșie pe la baza Țigăilor Mari. Tot acest traseu cruce roșie, vine de fapt din DN1A de la Podul Teslei, prin Piciorul Teslei și Poaiana Teslei, ca să ajungă până la cabana Ciucaș.

Popasul final a fost de câteva zeci de minute. Am fi încercat să ajungem pe vârful Ciucaș, dar nu s-a putut, din varii motive de oboseală. După o gustare și o pipă ne-am întors alene pe creasta Bratocea, ajungând într-un final la mașină. Acest Ciucaș weekend numărul patru ne-a încărcat bateriile pentru mult timp. Oricum, fiind în concediu, în două zile urma să plecăm în Retezat într-o nouă aventură și cu un alt anturaj. Mi-a plăcut mult Ciucașul, de antrenament.

Weekend-ul mult așteptat a sosit. Magda și Arina, nerăbdătoare ca de obicei, s-au pregătit pentru două zile de “încărcat bateriile”… Unde? Da, ați ghicit, în Ciucaș. Așadar într-o sâmbătă minunată de început de iunie plecat-am spre Cheia. De data asta ne-am oprit la Cabana Silva, unde am închiriat două căsuțe. Relaxarea după drum am făcut-o la un cafeu. Am pregătit rucsacii de tură și… pe-aici ți-e drumul.

Ne-am hotărât să facem o mică tură de încălzire până la Fântâna lui Ioan Nicolae pe traseul bandă galbenă , iar a doua zi să încercăm o Bratocea, măcar până pe creastă. Banda galbenă ne aștepta la ieșirea de la cabana Silva. Fiind o tură ușoară de încălzire, am preferat s-o facem lejer, pentru a nu ne obosi prea tare. Dupa cum știți deja din celelalte articole, marcajul bandă galbenă pleacă din localitatea Cheia, traversând DN1A ca apoi să urce la Cabana Muntele Roșu, de unde-și continuă drumul prin pădure ajungând la fântâna lui Ioan Nicolae. De aici urcă destul de abrupt, o diferență de nivel de aproximativ 200 de metri până la Cabana Ciucaș, care este punctul terminus al traseului și unde se întâlnește cu alte trasee ale masivului, înclusiv cu cel de creastă (bandă roșie ).

De la cabana Muntele Roșu, poteca urcă ușor până într-o poieniță, unde este și un punct de belvedere, ca apoi să meargă aproximativ fără suișuri și coborâșuri până în apropierea fântânei Ioan Nicolae. Nu știu cât durează, oricum, destul de puțin. Puteți afla de pe harta turistică, pe care vă recomand, să o aveți asupra voastră când plecați în orice drumeție montană.

După un popas la fântână ne-am întors pe aceeași bandă galbenă. Am mai făcut un popas la punctul de belvedere, deoarece în stânga este și fosta cabană Salvamont, în prezent, cabana Clubului Alpin Ciucaș. Aici am stat puțin, la o gustare și o pipă, după care am coborât. Ne-am mai relaxat în jurul cabanei Silva după care am adormit.

A doua zi după cafeu și micul dejun, ne-am luat rămas bun de la domnul Sorin, cabanierul de la Silva, și am plecat cu mașina spre pasul Bratocea, 1263m (pe DN1A spre Săcele-Brașov). Odată ajunși, ne-am luat rucsacii de tură și am urmat marcajul de creastă, bandă roșie . După stâna din Bratocea, drumul urcă ușor până la releul de comunicații. De acolo urcă mai abrupt până la golul alpin, de unde, dupa o porțiune dreaptă ce trece pe lângă Sfinxul Bratocei, urmează ultimul urcuș, destul de lejer, până pe creastă. Traseul nu întâmpină dificultăți, e chiar un traseu ușor pentru începători.

În apropierea Sfinxului Bratocei am luat o mică pauză de gustare, în care ne-am delectat cu fructe. Odată ajunși pe creastă (1687m), practic, ne-am îndeplinit obiectivul. Nu avea rost să mergem mai departe, deoarece creasta Bratocea are în jur de 3 km în linie dreaptă, pe hartă, până în apropierea vârfului Ciucaș, iar la condiția noastră fizică, mai aveam de lucrat…

Așa că am luat o pauză prelungită de poze, gustare și cafeu, pe creasta Bratocea, după care am luat-o agale la vale. A fost o tură de weekend, plăcută și motivantă. Compania celor două prietene a fost extraordinară, vie, astfel încât ne-am umplut sufletele de bucurie și energie. Vă mulțumesc, dragele mele.

Într-o perioadă frumoasă a lunii iunie a acestui an am avut ocazia de a experimenta o tură montană făcută de unul singur. Ideea mi-a plăcut, deoarece de mult îmi doream să merg singur pe munte, să văd cum e. Contextul m-a ajutat pentru că în acea perioadă amicul meu de munte, Bogdan și-a luat concediu cu o săptămână mai târziu. Am ales Ciucașul pentru ușurința traseelor și pentru că îl mai parcursesem… Nu era o necunoscută…

Până să mă întorc din această tură Bogdan, probabil de ”nervi”, a și zbughit-o în Retezat, tot de unul singur… deh…

Mi-am propus să fac Ciucașul de la est la vest urcând prin pădurea deasă de pe drumul spre Brașov, pe creasta Zăganu-Gropșoarele, prin stâna din Zăganu, ca apoi să traversez șaua Chirușca spre Țigăile Mari, să urc pe vârful Ciucaș (1954m), ca apoi să cobor pe creasta Bratocea, pe la releul de comunicații și să mă întorc în Cheia. Nu aveam motive de grabă, am vrut să savurez momentele și să mă împac cu mine, astfel încât, nu m-am grăbit deloc. Am mars lejer, am făcut poze și am ascultat liniștea…

Am ajuns în Cheia seara, trăgând la celebrul hotel Cheia. Era miercuri, extrasezon, deci era liniște și camere libere. Mi-am pregătit rucsacul și am adormit. A doua zi m-am trezit pe la 6 și după ”cafeul” și câteva îmbucături am ”tăiat-o” spre traseu. Era o zi minunată, însorită, de început de vară, cerul albastru, câteva scame de nori pe cer, iar vântul abia de adia. După cele câteva străduțe din Cheia, am ajuns la intrarea în traseu, prin pădurea deasă ce începe după traversarea drumului național DN1A. La câtiva metri de marcajul turistic era și un drum forestier de la vreo exploatare de mai sus. Acolo am luat decizia de a merge pe drumul forestier, în defavoarea traseului marcat, prin pădurea întunecoasă. După câteva zeci de minute drumul se termină într-o poieniță.

E, acu e acu… Ce fac? Pai… hai să mă orientez. Era în jur de 8:30 dimineața, deci soarele aproape de răsărit. Pe hartă trebuia să urc spre nord-est, cu o bună bucată de drum spre nord. Deci trebuia să am mereu soarele în dreapta mea, iar apoi, mergeam pe o culme, adică niciodată nu coboram. Am mers așa, preț de vreo oră, să zic, până am ajuns la un copac ce avea bătută o plăcuță pe care scria ”Atenție, câini răi”. Un pic m-am panicat, dar… nici urmă de vreun câine… Am mai mers puțin și am dat de o poieniță cu iarbă înaltă verde, iar în stânga, o stână. Da, ajunsesem la stâna din Zăganu. Mi-a plăcut pe nemarcat, brrr… feeling, când auzi trosnind ceva, poate vreo cracă, la câteva zeci de metri de tine, întorci capul… și constați că nu e nimic, și totuși…, iar faza cu orientarea… chiar mi-a dat de gândit. Pe vremuri era o artă să știi să te orientezi, mai ales că viața ta depindea de această abilitate… Acum avem GPS, dar dacă nu prinzi vre-un satelit, cum uneori e într-o pădure deasă… nu știi unde ești, trebuie să ieși la lumină… și dacă se termină bateria de la telefon… iar e ”belită”… Mă uitasem și după mușchii de pe copaci care ar fi trebuit să fie spre nord, și chiar așa erau, în mare parte.

La stâna din Zăganu am vorbit cu doi ciobani care preparau brânza. Au fost foarte ospitalieri dându-mi să beau o cană mare plină cu jintiță. A fost extraordinară! După câteva minute în care mi-am tras sufletul și am aflat că nu e niciun ”câine rău” pe-aici, deoarece sunt plecați cu oile pe alte dealuri și văi, am luat-o ușurel pe marcajul cruce roșie , ce urcă spre vârful Zăganu. După un mic popas în poienița de la punctul de belvedere am mai mers puțin până la vârful Zăganu (1817m). Deja eram pe creastă, nu prea mai era de urcat sau coborât decât foarte puțin, după cum te ducea poteca.

Toată creasta Zăganu-Gropșoarele este deosebit de spectaculoasă, cu formațiuni de stâncă de o frumusețe rară, specifică Ciucașului, cu forme rotunjite, unele dintre ele ai zice că sunt făcute de o mână foarte dibace. Mi-a plăcut, însă îmi propusesem să ajung la poalele Țigăilor Mari și să înnoptez acolo. Așa că i-am ”dat bătaie”… După câteva suișuri și coborâșuri am ajuns și pe vârful Gropșoarele (1883m).

După un popas binemeritat la punctul de belvedere de pe Gropșoarele, poteca devine foarte lină și ușoară. Mergând spre nord pe poteca liniștită, aproape pe nesimțite am ajuns ”La Răscruce”, o șa unde se intersectează traseele ce urcă dinspre Poiana Valea Stânii și traseul ce urcă de la Muntele Roșu. Poteca de creastă mai merge lin spre nord într-o ușoară coborâre până în șaua Gropșoarele (1663m) unde se intersectează cu o variantă a traseului de creastă din munții Buzăului ce vine dinspre Tabla Buții . Tot în șaua Gropșoarele ajunge și traseul ce vine dispre nord, dinspre Vama Buzăului marcat cruce albastră. Apoi, toate aceste trasee traversează șaua Chirușca, în drumul lor spre cabana Ciucaș.

Eu am continuat drumul trecând de cabană și poposind după amiază la poalele Țigăilor Mari. Mi-am tras sufletul și am instalat cortul. Am mâncat ceva mai consistent după care am adormit. Eram destul de obosit după cele aproximativ 7-8 ore de mers. Am dormit neîntors până dimineață.

După ”cafeu” și gustarea de dimineață am strâns cortul și am făcut rucsacul. Eram nerăbdător să ajung pe vârf. Am luat-o pe poteca din dreapta Țigăilor Mari (1844m). După ce am trecut de valea pârâului Piscul cu Apă am văzut ”Babele la sfat”, o formațiune stâncoasă interesantă, deoarece seamănă cu două femei care vorbesc. Tot de acolo se văd foarte frumos și Țigăile Mari ”din spate”. La o aruncătură de băț, cum se spune popular, e vârful Ciucaș (1945m). El însuși fiind un punct de belvedere, se văd, de jur împrejur, toți munții din zonă… dacă e senin…

Pe vârful Ciucaș mai ajunge un traseu dinspre Vama Buzăului, iar mai jos, în șaua Țigăilor ajunge atât traseul ce urcă dinspre Podul și Poiana Teslei marcat tot cu , cât și un traseu care urcă de la cabana Babarunca, care, până în șaua Teslei are marcaj triunghi rosu . După câteva poze și o mică gustare am coborât prin șaua Țigăilor spre vârful Bratocea (1827m). Creasta Bratocei este lină și lejer de străbătut. Practic, terminasem tura propusă, așa că am hotărât să pun cortul undeva pe culmea Bratocea și să mai stau o zi, să meditez la mersul de unul singur pe munte… ceea ce am și făcut… Am găsit un loc frumos relativ aproape de coborârea spre pasul Bratocea, de pe DN1A, unde am instalat cortul. Am făcut o mulțime de poze. Și… am meditat…

Pot să vă spun că e minunat singur pe munte, mai ales dacă traseul e unul nu foarte dificil, care să prezinte vreun risc major de accidentare. Însă, nu e recomandat să pleci singur pe munte, pentru că se pot întâmpla cine știe ce lucruri care te pot afecta și dacă n-ai semnal la telefon devine periculos. Pe de altă parte, deși solitudinea poate fi un mijloc bun de meditație și de punere a gândurilor în ordine, totuși e mult mai bine, măcar în doi, pentru a putea împărtăși emoția, bucuria și sentimentele. Când ai amici buni cu care pleci pe munte altfel te simți, veselia e mai mare iar peisajele mai frumoase. Ca și concluzie, despre plecatul singur pe munte, vă pot spune: poți merge odată, de două ori, singur, pentru a testa cum e, pentru a-ți învinge oaresce temeri sau pentru a medita; e ca o călătorie spirituală pentru a te cunoaște mai bine. Însă nu e recomandabil, pe de o parte, din cauza riscului la care te expui iar pe de altă parte e și păcat să pierzi distracția pe care o poți avea cu câțiva amici.

”Pe munte, natura, priveliștea și emoțiile sunt mai frumoase și mai intense atunci când le împarți cu cineva.”

Edi G.

În altă ordine de idei, nici un grup prea mare (peste cinci persoane, poate…) nu e o soluție pentru mine, pentru că apar diferende între membrii grupului sau diferențe de putiință, care duc la discuții în contradictoriu și, poate, la pierderea unor prietenii. La grupurile mari trebuiesc reguli impuse și respectate, însă nu toți le respectă, iar diferențele dintre oameni fac ca un grup mare să nu prea funcționeaze pe munte. Eu sunt adeptul unor grupuri mici cu care te poți înțelege de la bun început. Părerea mea…

În dimineața zilei următoare am parcurs toate etapele (cafea, mic dejun, toaletă și strânsul echipamentului) foarte încet, cu o lene ieșită din comun, parcă-mi părea rău că trebuie să mă desprt de muntele meu drag (oricare ar fi el). Într-un târziu am coborât la DN1A în pasul Bratocea. Un șofer drăguț a oprit și m-a luat până în Cheia. Am mers pe jos până la hotelul Cheia unde lăsasem mașina. Acolo m-am oprit și am băut o bere, evident Ciucaș comandând câțiva mici de la nea Dilaver (Nicos) la terasa din fața hotelului. Apoi am stat câteva ore să-mi fac siesta dupa masă, să se ducă și berea, ca să pot pleca. Și iată-mă acasă, scriindu-vă aceste rânduri. Ce părere aveți despre mersul singur pe munte? Poate vreți să-mi lăsați un comentariu despre acest subiect, aș aprecia foarte mult.