O tura de pomina, nu numai datorita frumusetii native a Ciucasului dar mai ales datorita anturajului deosebit de vesel al nepotului meu de frate, Andrei si bineinteles a lui Bogdan, amicul meu de calatorii montane. Andrei e cetatean spaniol, a venit in Romania in vacanta sa-si vada tatal (pe frate-miu). Cu aceasta minunata ocazie, l-am rapit cateva zile din primavara lui 2013, pentru a face o tura in Ciucas… el laudandu-se ca se duce cu prietenii lui la catarat in Pirineii Cantabriei

Ca de obicei ne-am cazat la Nea Sorin, cabanierul de la Silva, la casute. Nea Sorin ne-a lasat sa facem un mic foc intr-o vatra de langa casute, unde l-am lasat pe Andrei sa faca “mezamplastul” la carnea de gratar. Crescut in Spania, la marginea Pirineilor, Andrei vine cu energia si umorul balcanic, impletit cu cel spaniol. Si-a luat sarcina in serios si a umplut carnea de boia, cimbru, si alte ingrediente. Asa ca am mancat o carne foarte bine imbibata in condimente. Norocul nostru a fost ca am mai stins aroma ingredientelor cu putina tuica sau palinca si cu bere rece. Am fost… “zen” pana noaptea tarziu dupa care am adormit.

In zorii zilei urmatoare am strans bagajele si, dupa micul dejun de montaniard, am taiat-o spre creasta, pe triunghi rosu , prin spatele cabanei seismice, in directia “La rascruce”. La urcus, Andrei facea misto de noi ca mergem ca niste bosorogi, insa dupa cateva zeci de metri, ce sa vezi, i se terminasera bateriile cam subit si brusc… iar noi, bosorogii, a trebuit sa stam dupa el sa-si traga sufletul… Am mers pe poteca trecand de varful Muntele Rosu (1765m) ajungand La Rascruce (1805m), de unde am continuat spre nord pe creasta Zaganu-Gropsoarele, in usoara coborare pana in Saua Gropsoarele (1663m) .

Aici ne-am hotarat sa punem corturile pentru popas pana in ziua urmatoare. Am facut un foc si din nou, Andrei a fost la butoane in ceea ce priveste frigaruile. N-a ezitat si le-a balacit si de data asta in ingrediente. Le-am mancat asa, foarte aromate, am mai facut cateva poze si ne-am culcat. Bineinteles ca n-au lipsit bancurile si glumele pe seama excesului de zel, dar am auzit si povesti haioase din experienta lui din Spania.

Dimineata ne-am trezit relativ devreme pentru a prinde rasaritul de soare. Am facut si un timelapse cu Tigaile Mari. Dupa cafeaua obligatorie si micul dejun am impachetat si am luat cu asalt poteca spre cabana din acest masiv, prin saua Chirusca, marcata cu .

Aici, la cabana am avut surpriza neplacuta sa constatam ca administratorul, (care intre timp am auzit ca a si murit), nu ne-a lasat sa ne umplem doua trei sticle cu apa de la robinet, deoarece intentionam sa mai stam macar o zi pe Bratocea, la cort. Asta dupa ce ii facusem consumatie de vreo 60 de lei, pe cafea, bere si alte maruntisuri, si dupa ce-i spusesem ca-i platim apa de la robinet. De atunci, sa nu mai aud de marea mizerie de cabana din masivul Ciucas. Ar trebui scoasa de pe hartile turistice, deoarece este o proprietate privata care trateaza turistii cu un dezgust si o lipsa de respect cum nu am mai vazut in alta parte pe munte. N-au nici cea mai vaga idee despre ce inseamna montaniard, iubitor de munte sau drumet. Ar mai fi multe de zis si explicat, dar consider ca nu merita efortul si energia. Duca-se!

Asa ca, de acolo am mai urcat un pic spre varful Ciucas (1954) pe marcajul de creasta , prin dreapta Tigailor Mari, fara sa ajungem la el, deoarece se adunau nori de ploaie destul de amenintatori. Am ajuns pana la “Babele la sfat”, dupa mici peripetii pe o limba de zapada in “valea rea”, ce alimenteaza paraul Chirusca. Apoi ne-am intors spre cabana Silva pe dunga galbena , pe la fantana Prof. Nicolae Ioan. Am mai ramas o noapte la Nea Sorin, prilej cu care am intalnit si un urs gunoier, probabil relocat de pe la Sinaia. Ne-am distrat ca de ultima noapte…

Insa, peripetiile cu nepotul Andrei nu se termina aici. Urmeaza inca un episod serios si haios la cantonul Cheia din Buila-Vanturarita, care impreuna cu “nepotul” Tudor s-au intrecut pe sine. Una peste alta, ne va fi foarte dor de Andrei cand va trebui sa plece inapoi in Spania. Andrei, te iubim!

Într-o perioadă frumoasă a lunii iunie a acestui an am avut ocazia de a experimenta o tură montană făcută de unul singur. Ideea mi-a plăcut, deoarece de mult îmi doream să merg singur pe munte, să văd cum e. Contextul m-a ajutat pentru că în acea perioadă amicul meu de munte, Bogdan și-a luat concediu cu o săptămână mai târziu. Am ales Ciucașul pentru ușurința traseelor și pentru că îl mai parcursesem… Nu era o necunoscută…

Până să mă întorc din această tură Bogdan, probabil de ”nervi”, a și zbughit-o în Retezat, tot de unul singur… deh…

Mi-am propus să fac Ciucașul de la est la vest urcând prin pădurea deasă de pe drumul spre Brașov, pe creasta Zăganu-Gropșoarele, prin stâna din Zăganu, ca apoi să traversez șaua Chirușca spre Țigăile Mari, să urc pe vârful Ciucaș (1954m), ca apoi să cobor pe creasta Bratocea, pe la releul de comunicații și să mă întorc în Cheia. Nu aveam motive de grabă, am vrut să savurez momentele și să mă împac cu mine, astfel încât, nu m-am grăbit deloc. Am mars lejer, am făcut poze și am ascultat liniștea…

Am ajuns în Cheia seara, trăgând la celebrul hotel Cheia. Era miercuri, extrasezon, deci era liniște și camere libere. Mi-am pregătit rucsacul și am adormit. A doua zi m-am trezit pe la 6 și după ”cafeul” și câteva îmbucături am ”tăiat-o” spre traseu. Era o zi minunată, însorită, de început de vară, cerul albastru, câteva scame de nori pe cer, iar vântul abia de adia. După cele câteva străduțe din Cheia, am ajuns la intrarea în traseu, prin pădurea deasă ce începe după traversarea drumului național DN1A. La câtiva metri de marcajul turistic era și un drum forestier de la vreo exploatare de mai sus. Acolo am luat decizia de a merge pe drumul forestier, în defavoarea traseului marcat, prin pădurea întunecoasă. După câteva zeci de minute drumul se termină într-o poieniță.

E, acu e acu… Ce fac? Pai… hai să mă orientez. Era în jur de 8:30 dimineața, deci soarele aproape de răsărit. Pe hartă trebuia să urc spre nord-est, cu o bună bucată de drum spre nord. Deci trebuia să am mereu soarele în dreapta mea, iar apoi, mergeam pe o culme, adică niciodată nu coboram. Am mers așa, preț de vreo oră, să zic, până am ajuns la un copac ce avea bătută o plăcuță pe care scria ”Atenție, câini răi”. Un pic m-am panicat, dar… nici urmă de vreun câine… Am mai mers puțin și am dat de o poieniță cu iarbă înaltă verde, iar în stânga, o stână. Da, ajunsesem la stâna din Zăganu. Mi-a plăcut pe nemarcat, brrr… feeling, când auzi trosnind ceva, poate vreo cracă, la câteva zeci de metri de tine, întorci capul… și constați că nu e nimic, și totuși…, iar faza cu orientarea… chiar mi-a dat de gândit. Pe vremuri era o artă să știi să te orientezi, mai ales că viața ta depindea de această abilitate… Acum avem GPS, dar dacă nu prinzi vre-un satelit, cum uneori e într-o pădure deasă… nu știi unde ești, trebuie să ieși la lumină… și dacă se termină bateria de la telefon… iar e ”belită”… Mă uitasem și după mușchii de pe copaci care ar fi trebuit să fie spre nord, și chiar așa erau, în mare parte.

La stâna din Zăganu am vorbit cu doi ciobani care preparau brânza. Au fost foarte ospitalieri dându-mi să beau o cană mare plină cu jintiță. A fost extraordinară! După câteva minute în care mi-am tras sufletul și am aflat că nu e niciun ”câine rău” pe-aici, deoarece sunt plecați cu oile pe alte dealuri și văi, am luat-o ușurel pe marcajul cruce roșie , ce urcă spre vârful Zăganu. După un mic popas în poienița de la punctul de belvedere am mai mers puțin până la vârful Zăganu (1817m). Deja eram pe creastă, nu prea mai era de urcat sau coborât decât foarte puțin, după cum te ducea poteca.

Toată creasta Zăganu-Gropșoarele este deosebit de spectaculoasă, cu formațiuni de stâncă de o frumusețe rară, specifică Ciucașului, cu forme rotunjite, unele dintre ele ai zice că sunt făcute de o mână foarte dibace. Mi-a plăcut, însă îmi propusesem să ajung la poalele Țigăilor Mari și să înnoptez acolo. Așa că i-am ”dat bătaie”… După câteva suișuri și coborâșuri am ajuns și pe vârful Gropșoarele (1883m).

După un popas binemeritat la punctul de belvedere de pe Gropșoarele, poteca devine foarte lină și ușoară. Mergând spre nord pe poteca liniștită, aproape pe nesimțite am ajuns ”La Răscruce”, o șa unde se intersectează traseele ce urcă dinspre Poiana Valea Stânii și traseul ce urcă de la Muntele Roșu. Poteca de creastă mai merge lin spre nord într-o ușoară coborâre până în șaua Gropșoarele (1663m) unde se intersectează cu o variantă a traseului de creastă din munții Buzăului ce vine dinspre Tabla Buții . Tot în șaua Gropșoarele ajunge și traseul ce vine dispre nord, dinspre Vama Buzăului marcat cruce albastră. Apoi, toate aceste trasee traversează șaua Chirușca, în drumul lor spre cabana Ciucaș.

Eu am continuat drumul trecând de cabană și poposind după amiază la poalele Țigăilor Mari. Mi-am tras sufletul și am instalat cortul. Am mâncat ceva mai consistent după care am adormit. Eram destul de obosit după cele aproximativ 7-8 ore de mers. Am dormit neîntors până dimineață.

După ”cafeu” și gustarea de dimineață am strâns cortul și am făcut rucsacul. Eram nerăbdător să ajung pe vârf. Am luat-o pe poteca din dreapta Țigăilor Mari (1844m). După ce am trecut de valea pârâului Piscul cu Apă am văzut ”Babele la sfat”, o formațiune stâncoasă interesantă, deoarece seamănă cu două femei care vorbesc. Tot de acolo se văd foarte frumos și Țigăile Mari ”din spate”. La o aruncătură de băț, cum se spune popular, e vârful Ciucaș (1945m). El însuși fiind un punct de belvedere, se văd, de jur împrejur, toți munții din zonă… dacă e senin…

Pe vârful Ciucaș mai ajunge un traseu dinspre Vama Buzăului, iar mai jos, în șaua Țigăilor ajunge atât traseul ce urcă dinspre Podul și Poiana Teslei marcat tot cu , cât și un traseu care urcă de la cabana Babarunca, care, până în șaua Teslei are marcaj triunghi rosu . După câteva poze și o mică gustare am coborât prin șaua Țigăilor spre vârful Bratocea (1827m). Creasta Bratocei este lină și lejer de străbătut. Practic, terminasem tura propusă, așa că am hotărât să pun cortul undeva pe culmea Bratocea și să mai stau o zi, să meditez la mersul de unul singur pe munte… ceea ce am și făcut… Am găsit un loc frumos relativ aproape de coborârea spre pasul Bratocea, de pe DN1A, unde am instalat cortul. Am făcut o mulțime de poze. Și… am meditat…

Pot să vă spun că e minunat singur pe munte, mai ales dacă traseul e unul nu foarte dificil, care să prezinte vreun risc major de accidentare. Însă, nu e recomandat să pleci singur pe munte, pentru că se pot întâmpla cine știe ce lucruri care te pot afecta și dacă n-ai semnal la telefon devine periculos. Pe de altă parte, deși solitudinea poate fi un mijloc bun de meditație și de punere a gândurilor în ordine, totuși e mult mai bine, măcar în doi, pentru a putea împărtăși emoția, bucuria și sentimentele. Când ai amici buni cu care pleci pe munte altfel te simți, veselia e mai mare iar peisajele mai frumoase. Ca și concluzie, despre plecatul singur pe munte, vă pot spune: poți merge odată, de două ori, singur, pentru a testa cum e, pentru a-ți învinge oaresce temeri sau pentru a medita; e ca o călătorie spirituală pentru a te cunoaște mai bine. Însă nu e recomandabil, pe de o parte, din cauza riscului la care te expui iar pe de altă parte e și păcat să pierzi distracția pe care o poți avea cu câțiva amici.

”Pe munte, natura, priveliștea și emoțiile sunt mai frumoase și mai intense atunci când le împarți cu cineva.”

Edi G.

În altă ordine de idei, nici un grup prea mare (peste cinci persoane, poate…) nu e o soluție pentru mine, pentru că apar diferende între membrii grupului sau diferențe de putiință, care duc la discuții în contradictoriu și, poate, la pierderea unor prietenii. La grupurile mari trebuiesc reguli impuse și respectate, însă nu toți le respectă, iar diferențele dintre oameni fac ca un grup mare să nu prea funcționeaze pe munte. Eu sunt adeptul unor grupuri mici cu care te poți înțelege de la bun început. Părerea mea…

În dimineața zilei următoare am parcurs toate etapele (cafea, mic dejun, toaletă și strânsul echipamentului) foarte încet, cu o lene ieșită din comun, parcă-mi părea rău că trebuie să mă desprt de muntele meu drag (oricare ar fi el). Într-un târziu am coborât la DN1A în pasul Bratocea. Un șofer drăguț a oprit și m-a luat până în Cheia. Am mers pe jos până la hotelul Cheia unde lăsasem mașina. Acolo m-am oprit și am băut o bere, evident Ciucaș comandând câțiva mici de la nea Dilaver (Nicos) la terasa din fața hotelului. Apoi am stat câteva ore să-mi fac siesta dupa masă, să se ducă și berea, ca să pot pleca. Și iată-mă acasă, scriindu-vă aceste rânduri. Ce părere aveți despre mersul singur pe munte? Poate vreți să-mi lăsați un comentariu despre acest subiect, aș aprecia foarte mult.