Pentru ca vara abia incepuse, iar noi (Bogdan, amicul meu de munte si cu mine), ca deobicei, aveam dor de duca si de munti, ne-am folosit de prilejul vizitei in România a nepotului meu Andrei si am zbugit-o in Buila. L-am luat si pe Tudor, un alt fel de “nepot” de-al meu, țuști in masini si… pe-aici ti-e drumul.

Nici nu stiu cand am ajuns la tunelul de aproximativ 200m lungime, din punctul cel mai inalt (~990m) al drumului spre Cantonul Cheia din Buila-Vanturarita. Am ales acest loc deoarece stiam ca are un farmec aparte si i-ar fi placut lui Andrei, un iubitor de Pirinei… Un loc intim si deosebit, ramas pe veci in sufletul multor montaniarzi si calatori ai crestelor muntilor noastri.

Ca de obicei, gazdele noastre John, Nea Fane, Culiță, Cheița și Molda, ne-au primit cu bratele deschise, cu magia glumelor si a graiului oltenesc, ca pe niste vechi prieteni. Dupa ce ne-am instalat la priciuri am iesit prin curte sa ne linistim un pic de pe drum. Oricum, linistirea si relaxarea a inceput cand am intrat pe drumul forestier din capul satului Cheia. Acum doar am continuat relaxarea cu o alta berica rece de la camara lui John. Andrei si Tudor, foarte bucurosi ca evadasera din rutina lor cotidiana, au inceput sa povesteasca din vasta lor experienta.

Am imortalizat cateva zeci de cadre pentru eternitate, dupa care ne-am hotarat sa mergem pana pe “Brana Caprelor” pe triunghi albastru . In fapt, am ajuns doar pana la baza traseelor de cocoț de pe “Claia Stramba”, unde ne-am oprit sa admiram stancile si sa auzim povesti despre aventurile de escalada pe care le facea Andrei in Spania. Ne-am intors pentru cina si pentru focul de tabara, cu cantat la chitara. Amfitrion: desigur, Nea Fane!

Ne-am bucurat de magia focului de tabara, de prezenta oaspetilor cantonului, insa cel mai mult de poeziile cantate de Nea Fane cu sufletul (ca voce nu prea are <3 ). N-au lipsit vinul sau berile, povestile despre orice, pana tarziu in noapte si lemnele pe foc. Este intr-adevar ceva magic care te face sa revii mereu si mereu in aceasta stare de bine, de libertate si relaxare.

A doua zi am facut ochi destul de devreme, aerul fiind atat de curat si placut incat odihna a fost pe masura. Nici nu stiam ce surprize placute ne va rezerva aceasta zi. Soarele deja se facuse prezent, de-a binelea, peste cabana, cand, dupa micul dejun, “nepotii” s-au hotarat sa sparga lemne… deh… sa ajute si ei la bunul mers al cantonului.

Nu pot sa descriu in cuvinte simple si pe intelesul tuturor cat de mult ne-am distrat uitandu-ne la ei, taind lemne. Cum e sa-ti bei cafeaua linistit pe terasa, iar pe “scena”, sa fie in plina desfasurare o piesa de teatru super-comica? Cam asa ne-am simtit savurand realitatea. Atat de haiosi au fost “nepotii” in postura de taietori de lemne, incat nu pot sa va las fara o mica mostra.

Ce pot sa va spun e ca si ei s-au distrat de minune, fara sa le pese ca manuiesc toporul cu doua maini stangi. Poate ca au si invatat cate ceva, deci, per ansamblu, toata lumea a avut de castigat. Ma bucur mult pentru Tudor si Andrei ca s-au simtit bine, in largul lor; si s-au distrat la fel de copios ca si noi. Multumim dragilor ca ati fost atat de “in forma”. Bineinteles ca un asemenea spectacol iti face fomiță, mai ales ca intre timp se facuse ora pranzului.

Asa ca am pus-o de un gratar in bucataria de vara, de care s-a ocupat Tudor si cu mine, Andrei vizitand șura. Bogdan, conform sloganului ce l-a consacrat si anume: “Fie omul cat de mic, dupa masă doarme-un pic.”, s-a dus sa puna pleoapa peste pleoapa la priciuri. Nu l-am lasat prea mult sa doarma pentru ca ne hotarasem sa plecam in dupa amiaza aceea, deoarece Andrei avea avion a doua zi.

Chiar si asa, tot am mai “furat” un pic de munte pe drumul de intoarcere, facand un ocol pe valea Oltului si apoi coborand pe Transfagarasan. Am ajuns acasa tarziu in noapte, insa cu inima plina de bucurie ca am reusit sa ne umplem doua zile de bunadispozitie, voie buna si energie pozitiva. Sunt convins ca si “nepotii” s-au simtit la fel de bine, iar Andrei va avea ce povesti mamei lui si amicilor din Spania.

O tura de pomina, nu numai datorita frumusetii native a Ciucasului dar mai ales datorita anturajului deosebit de vesel al nepotului meu de frate, Andrei si bineinteles a lui Bogdan, amicul meu de calatorii montane. Andrei e cetatean spaniol, a venit in Romania in vacanta sa-si vada tatal (pe frate-miu). Cu aceasta minunata ocazie, l-am rapit cateva zile din primavara lui 2013, pentru a face o tura in Ciucas… el laudandu-se ca se duce cu prietenii lui la catarat in Pirineii Cantabriei

Ca de obicei ne-am cazat la Nea Sorin, cabanierul de la Silva, la casute. Nea Sorin ne-a lasat sa facem un mic foc intr-o vatra de langa casute, unde l-am lasat pe Andrei sa faca “mezamplastul” la carnea de gratar. Crescut in Spania, la marginea Pirineilor, Andrei vine cu energia si umorul balcanic, impletit cu cel spaniol. Si-a luat sarcina in serios si a umplut carnea de boia, cimbru, si alte ingrediente. Asa ca am mancat o carne foarte bine imbibata in condimente. Norocul nostru a fost ca am mai stins aroma ingredientelor cu putina tuica sau palinca si cu bere rece. Am fost… “zen” pana noaptea tarziu dupa care am adormit.

In zorii zilei urmatoare am strans bagajele si, dupa micul dejun de montaniard, am taiat-o spre creasta, pe triunghi rosu , prin spatele cabanei seismice, in directia “La rascruce”. La urcus, Andrei facea misto de noi ca mergem ca niste bosorogi, insa dupa cateva zeci de metri, ce sa vezi, i se terminasera bateriile cam subit si brusc… iar noi, bosorogii, a trebuit sa stam dupa el sa-si traga sufletul… Am mers pe poteca trecand de varful Muntele Rosu (1765m) ajungand La Rascruce (1805m), de unde am continuat spre nord pe creasta Zaganu-Gropsoarele, in usoara coborare pana in Saua Gropsoarele (1663m) .

Aici ne-am hotarat sa punem corturile pentru popas pana in ziua urmatoare. Am facut un foc si din nou, Andrei a fost la butoane in ceea ce priveste frigaruile. N-a ezitat si le-a balacit si de data asta in ingrediente. Le-am mancat asa, foarte aromate, am mai facut cateva poze si ne-am culcat. Bineinteles ca n-au lipsit bancurile si glumele pe seama excesului de zel, dar am auzit si povesti haioase din experienta lui din Spania.

Dimineata ne-am trezit relativ devreme pentru a prinde rasaritul de soare. Am facut si un timelapse cu Tigaile Mari. Dupa cafeaua obligatorie si micul dejun am impachetat si am luat cu asalt poteca spre cabana din acest masiv, prin saua Chirusca, marcata cu .

Aici, la cabana am avut surpriza neplacuta sa constatam ca administratorul, (care intre timp am auzit ca a si murit), nu ne-a lasat sa ne umplem doua trei sticle cu apa de la robinet, deoarece intentionam sa mai stam macar o zi pe Bratocea, la cort. Asta dupa ce ii facusem consumatie de vreo 60 de lei, pe cafea, bere si alte maruntisuri, si dupa ce-i spusesem ca-i platim apa de la robinet. De atunci, sa nu mai aud de marea mizerie de cabana din masivul Ciucas. Ar trebui scoasa de pe hartile turistice, deoarece este o proprietate privata care trateaza turistii cu un dezgust si o lipsa de respect cum nu am mai vazut in alta parte pe munte. N-au nici cea mai vaga idee despre ce inseamna montaniard, iubitor de munte sau drumet. Ar mai fi multe de zis si explicat, dar consider ca nu merita efortul si energia. Duca-se!

Asa ca, de acolo am mai urcat un pic spre varful Ciucas (1954) pe marcajul de creasta , prin dreapta Tigailor Mari, fara sa ajungem la el, deoarece se adunau nori de ploaie destul de amenintatori. Am ajuns pana la “Babele la sfat”, dupa mici peripetii pe o limba de zapada in “valea rea”, ce alimenteaza paraul Chirusca. Apoi ne-am intors spre cabana Silva pe dunga galbena , pe la fantana Prof. Nicolae Ioan. Am mai ramas o noapte la Nea Sorin, prilej cu care am intalnit si un urs gunoier, probabil relocat de pe la Sinaia. Ne-am distrat ca de ultima noapte…

Insa, peripetiile cu nepotul Andrei nu se termina aici. Urmeaza inca un episod serios si haios la cantonul Cheia din Buila-Vanturarita, care impreuna cu “nepotul” Tudor s-au intrecut pe sine. Una peste alta, ne va fi foarte dor de Andrei cand va trebui sa plece inapoi in Spania. Andrei, te iubim!