Valea Cerbului


Când socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din piață, ce iese? Să vedem!

Început de august, ne apropiem de weekend, este foarte cald, torid chiar. Cum ne putem răcori altfel decât cu o ieșire pe munte unde ne putem bucura de aer curat, răcoare și peisaje minunate. Am aflat întâmplător că o prietenă este deja la Bușteni. Mă gândeam de ceva vreme la o drumeție către vf. Omu. Se pare că a venit momentul! Împreună cu prietena mea stabilim să facem această excursie împreună. Suntem și cu copiii de 10 respectiv 12 ani. Traseul este foarte lejer, o plimbare, dacă alegi să urci cu telecabina până La Babele și mai departe la pas pe platoul Bucegi. Traseul cel mai scurt este marcat cu banda galbenă .

Sâmbătă dimineața am pornit spre Bușteni. După ce ne cazăm, mergem spre telecabina Bușteni să facem gașca și să pornim la drum. Am ajuns la ora 11 la punctul de întâlnire. Surpriză: din cauza vântului telecabina nu funcționa de 3 zile. Cine s-ar fi gândit la asta? Cineva foarte organizat! Noi nu! Iată cum se complică lucrurile dar nu renunțăm la idee. Se poate merge cu mașina până la Piatra Arsă și de acolo se urmează traseul propus pe jos. Bineînțeles că la ora 12 pe Valea Prahovei este un trafic intens, la Piatra Arsă, nu mai vorbesc, forfotă mare, mașini parcate și pe stânga și pe dreapta pe kilometri intregi . Cu greu am găsit un loc de parcare și la ora 13 pornim pe traseu.

Este destul de târziu pentru ceea ce ne propusesem mai ales că nu era în calcul urcarea pe jos până la Babele. Eu, când imi doresc ceva, nu renunț prea ușor. După câteva consultări, am decis să îmi văd eu de drum spre vf. Omu urmând ca prietena mea să rămână cu copiii la Babele, cel mult să meargă până la Crucea Caraiman. Copiii sunt entuziasmați oricum (cu sau fără drumeție la vf. Omu).

Am pornit sprintenă la drum, timp estimat, 3 ore. Trei ore dus, trei ore întors este o sumă. Gașca nu mă putea aștepta atât de mult. Astfel stabilisem să cobor eu prin Valea Cerbului până la Gura Diham și prietena mea să vină cu mașina din Piatra Arsă tot aici. Totul părea să fie sub control. Am antrenament, dorință, energie! nu mai lipsea nimic. Sigur că lipsea ceva, timpul; dar să o luăm pas cu pas.

Am parcurs rapid drumul până la Babele, de acolo am continuat în galop pe un drum foarte lejer spre vârf. Peisajul este minunat pentru că Platoul Bucegilor oferă perspective spectaculoase. Este chiar o adevărată promenadă, lume multă din toate direcțiile se bucură de o zi superbă la înălțime.

La ora 16 am ajuns la Vf Omu. Am făcut o pauză de masă și câteva poze cu peisaje spectaculoase de la această altitudine, valea Țigănești, Valea Cerbului. Este timpul să și cobor! Traseul de coborâre este marcat tot cu bandă galbenă . Indicatorul îmi dezvăluie o nouă surpriză: timp de coborâre, 5-7 ore. Era ora 17. După un calcul simplu îmi îngheață sângele în vene. În cel mai fericit caz ajungeam la Gura Diham la ora 22. Noaptea prin pădure, singură, nu e tocmai o fericire! Așa se întâmplă când te ambiționezi să faci un lucru! Nu mai era de stat pe gânduri, oricum era foarte târziu și nu aveam alternative.

Am zărit în depărtare ceva mișcător, erau alți drumeți, atât de departe, păreau niște puncte într-o mare verde. Mi-am propus să-i prind din urmă să nu fiu totuși singură, dar cum să fac? Soluții se găsesc, trebuie doar să vrei (nu vă recomand să faceți ce am facut eu)! Valea Cerbului are o deschidere foarte vastă, de pe creastă, arată ca un hău impresionat ce înghite orice, poteca însă, în zig zag, facilitează o coborâre deloc abruptă dar îndelungată.

Cum eu eram în criză mare de timp, am fentat cu îndrăzneală inconștientă traseul marcat pe poteca domoală și am ales să cobor vertical, pe de-a dreptul! Frica de întuneric „păzește pepenii”. În felul acesta am reușit să prind din urmă primul grup, numai că odată ce ai intrat în vrie, adrenalina curge prin fiecare celulă, e greu să te mai oprești. Am depășit toate grupurile întâlnite pe traseu.

Trebuie să vă spun ca am avut și ochi pentru Valea Cerbului care este o minunăție, din orice unghi priveam și pozam rezulta un tablou perfect. Vegetație bogată de la pășune de un verde crud, arbori și arbuști de diferite forme, până la pădurea deasă, flori viu colorate… Stânci mari, mici de toate formele în tonuri de gri care își schimbă nuanțele în razele soarelui la asfințit – un spectacol de lumini și umbre vii căci toată valea vibrează, plină de viață și energie pozitivă într-un ciclu continuu și desăvârșit.

Am făcut câte poze am putut și nu am încetat să mă minunez de frumusețea din fața ochilor. Parcă și timpul se oprește în loc, se înclină cu respect in fața minunăției și apoi curge… netulburat. O creangă ruptă sub greutatea piciorului mă readuce în simțiri, pe măsură ce înaintam în pădurea deasă, am rămas fără semnal la telefon. Nu-i nimic, am fluier! Ghinion! Aveam fluier în rucsacul fetiței mele, nu planificasem să facem trasee separat.

E liniște! O liniște activă, copacii murmură când vântul le scutură coroana, păsările cântă, un susur de apă se aude de nicăieri… Și totuși e liniște, toate simțurile-mi sunt activate pentru a descifra fiecare sunet. Oare este vreun animal? Trebuie să fac puțin zgomot, dar cum? Singură nu pot vorbi! O singură melodie salvată în telefon mi-a ținut moralul ridicat prin pădure și speranța că voi ține la distanță animalele sălbatice (atât cât îmi permitea bateria).

NEPREVĂZUTUL este la el acasă, dar asta este frumusețea! Deținem controlul dacă ne echipăm până în dinți? Nu! Este o iluzie. Natura are controlul și dacă o respecți și nu o sfidezi poate este îngăduitoare și te lasă să îi descoperi tainele, secretele… Sprea marea mea bucurie am întâlnit suficienți drumeți astfel încât să am un vag sentiment de siguranță. O astfel de experiență este de fapt un test de autocontrol și încredere în forțele proprii, o luptă cu EUL care scoate la iveală tot întunericul generând groază și cele mai adânci frici.

Traversam de ceva timp pădurea și spre surprinderea mea, următorul grup din fața a părăsit traseul marcat pentru o potecă lăturalnică. I-am prins din urmă și i-am întrebat în cât timp se ajunge la cabană. Așa am aflat că în 20 min aveam să ajung la Gura Diham pe acea scurtătură, câștigând o ora și ceva de mers. Nemaipomenit, mi-am spus. Mi-am permis chiar să zăbovesc puțin în tufele de zmeură de la marginea potecii.

Minunea s-a produs! Era ora 19:40 și ajunsesem la ultimul obstacol: trebuia să travesez pârâul, să ies în șosea chiar la cabană. Extaz, nebunie, imi venea să chiui, ajunsesem la final de traseu, aproape că nici eu nu înțelegeam cum coborâsem în 2 ore și 40 de minute. Butonând telefonul, în dorința de a împărtăși bucuria imensă, nici nu am realizat când cineva din spate șoptea: Doamnă, mergeți spre URS! Nu am reacționat, am butonat în continuare! Vocea a repetat, mai tare de data asta! Și am înțeles…

Șoc și groază…

La 10 metri în față, în lateral, lângă pârâu era o imensitate de urs. Nu o dată am văzut cu ochii minții această scenă, dar chiar să mi se întâmple mie? M-am adăpostit instinctiv după un copac încercând să analizez situația cu luciditatea pe care n-o mai aveam. Mă gândeam, mă întrebam ce va face ursul. Deodată m-am surprins țâșnind spre pârâu, ca și cum ceva, cineva, mi-a dat această comandă, cred că ursul era întors cu spatele (salvarea mea era dincolo de râu). Am călcat pe prima piatră (nu este pod) și mai departe, cu ochii la urs, am căzut în apă. Și așa am luat apă în bocanci, telefonul în apă… eu în apă până la brâu… Dar ce mai contează, m-am ridicat fulgerator și victorioasă am trecut pe malul celălalt alarmând pe toată lumea.

Mai departe… poezie, toată lumea poza, filma apoi share, cine a surprins cele mai spectaculoase cadre pentru o cât mai veridică mărturie digitală. Chiar și eu am făcut 2 poze cu mâinile tremurânde! Funcționa telefonul, ce ziceți de asta? După ce s-a rostogolit puțin cu burta in sus, ursul, a pornit agale pe potecuța micuță pe unde eu coborâsem cu puțin timp în urmă. Bietul animal! I-am mâncat din zmeură, eu, și toți cei care treceau pe acolo.

Acum îmi este limpede că ursul nu a avut intenții ostile, altfel, să fim serioși, păcălești ursul? Nu suntem în povestea „Ursul păcălit de vulpe” Iată cum o drumeție ce se voia ”promenadă” cum spun eu, s-a transformat într-un super maraton de forță și teste din cele mai dure. Cu ce am rămas? Cu o drumeție pe cinste, o spaimă teribilă, o lecție – putea fi foarte dură. Cineva acolo sus, le-a aranjat frumos!

Acum, la distanta de două luni, încă se mai face pielea de găină în timp ce scriu, m-am lecuit (deocamdată) de mers pe munte singură! Poate e mai bine! Am ars calorii cât pentru o lună (aviz amatorilor de sală: mergeți pe munte, nu se compară cu sala). Vă întrebați dacă am vreun regret? Valea Cerbului merita mai multă atenție! Data viitoare, în gașcă!

Latest posts by Elena (see all)

About Elena

Am descoperit bucuria de a merge pe munte, care încet încet s-a transformat într-o adevărată pasiune. Am descoperit, de asemenea, dorința de a vă scrie despre aceste minunate experiente. Sunt convinsă că o să vă placă!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*