Provocarea “vieții”: Craiul


De puțin timp am descoperit bucuria de a merge pe munte, care, încet încet s-a transformat într-o adevărată pasiune. Am început timid cu trasee ușoare în Bucegi, dar nu despre asta vreau să povestesc. Nimic nu preconiza ceea ce a urmat.

Într-o seară oarecare am lansat ideea unui traseu pe munte, care s-a bucurat rapid de succes printe prietenii mei; și nu vorbim despre orice traseu: ci unul… îndrazneț, în Piatra Craiului. Îmi făcusem o mică idee într-o scurtă drumeție, cu 2 luni în urmă, dar nici nu bănuiam ce înseamnă și ce mă așteaptă; iată traseul: Plaiul Foii, refugiul Șpirla, La Zaplaz, La Lanțuri, Vf. La Om (sau Piscul Baciului – 2238m) pe marcaj dungă roșie , apoi creasta nordică a Craiului până pe vf. Ascuțit (2150m) pe punct roșu , ca în final să coborâm pe la refugiul Speranțelor, Padina lui Călineț și înapoi în Plaiul Foii, pe marcajul triunghi roșu . Pentru unii, este doar un test de anduranță, dar pentru un om cu rău de înălțime poate fi provocarea vieții.

Și iată că sâmbătă la ora 5 dimineața pornim cu entuziasmul ușor somnoros, din București către Zărnești – Plaiul Foii. La ora 9 începem aventura pe un drum forestier prietenos ce nu presupune prea mult efort, poate doar pentru mine… din cauza unui ritm ceva mai alert decât de obicei (profesioniștii sunt profesioniști, iar timpul pe munte este foarte bine calculat și susținut de un ritm constant). De la refugiul Șpirla începe adevărata provocare și iată că în scurt timp ajungem la Zaplaz, niște stânci spectaculoase modelate ireal de natură. Poteca ne-a condus prin lateralul stâncilor către lanțuri. Ascensiunea era
deja foarte dificilă și abruptă, dar iată-ne ajunși la lanțuri, despre care n-aș fi crezut că le voi duce dorul, mai târziu.

Totul îmi părea foarte interesant, adrenalina era din belșug. Concentrarea la maximum nu-ți permitea să ratezi nicio mișcare. Efortul era fabulos. Versantul, aproape vertical mi-a provocat rău de înălțime, iar în aceste condiții, credeți-mă, golul din stomac, emoțiile și frica sunt greu de controlat. Am depășit lanțurile, dar punctul culminant al testului meu de anduranță, mai mult psihică decât fizică era “după colț”: o porțiune generoasă de ascensiune pe un grohotiș, deloc de neglijat și foarte mișcător. Nu mai știam cum să pășesc, calculam fiecare pas, pietrele se rostogoleau sub picioarele mele, pe lângă mine, peste tot. Îmi doream sa mă țin de lanțuri dar nu mai erau. Într-o secundă s-au derulat multe în mintea mea, nu mai detaliez. I-am privit pe toți participanții la această nebunie și m-am întrebat: ei cum se descurcă? Trebuie să pot și eu!

Ce a urmat? Primul moment de panică, când am alunecat cu totul, puțin cei drept, însă suficient cât să cred că nu mai dețin controlul. Așadar, fiori pe șira spinării, picioare tremurânde, respirație dificilă și bocete, într-o descărcare isterică m-au cuprins numaidecât. Am depășit momentul de cumpănă, nici nu aveam variante (fără aroganță trebuie să spun că se putea și mai rău și mă bucur că nu am ajuns în această situație). Eram conștientă că nu pot abandona traseul din acel punct. Era prea târziu, prea periculos să cobor. Am tras aer în piept și am pornit mai departe, desigur, nu fără susținere și încurajare din partea prietenilor.

După 4 ore am ajuns victorioși la vârful La Om. Ce-am găsit? Lume multă, peisaje superbe, o panoramă incredibilă, mai ales că vremea a fost foarte frumoasă. Cei care prind nori și ceață pe la aceste altitudini… cred că, pur și simplu n-au noroc (de peisaj). Am luat o pauză de masă, presărată cu poze și impresii. Ei, dar gata cu relaxarea, mi-am zis, urmează o creastă de parcurs, până la vârful Ascuțit!

Iată al doilea șoc: efectiv urma să mergem pe o muchie nu foarte lată, escaladând vârfuri și văi și contemplând hăul din stânga și din dreapta, pe care și să vrei să nu-l vezi, nu ai cum. Vârfurile se înalță semețe atât de sus către cer… parca nici nu puteam să le cuprind dintr-o privire. Sunt atât de impunătoare… În interiorul meu se ducea o luptă puternică. Pe de o parte, doream să continui aventura, pe cealaltă, mi se părea imposibil să fac față la ceea ce urma. Teama odată instalată nu m-a mai părăsit. O privire în urmă: pe acolo nu se poate, o gură de apă (care s-a și terminat mai devreme decât anticipasem), un energizant și am pornit mai departe cu inima cât un purice.

Două ore și jumătate de creastă, un traseu foarte solicitant, atât fizic, cat și psihic. Toate trăirile se derulează la intensitate maximă, fiecare pas este o mică victorie și un plus de încredere și curaj. Peisajul îți taie respirația, munți, cât vezi cu ochii, stâncile Craiului, de un alb murdar par a fi acoperite de zăpadă în contrast cu văile îndepărtate de un verde în toate tonurile și nuanțele. Și uite așa am mai uitat de teamă și am făcut câteva poze. Este paradoxal cum simți momente de grație, de pace, parcă te contopești cu întreg universul, trebuie doar să ridici mâna și atingi cerul și apoi te trezești: cât de sus sunt! Cum voi coborî de aici? Cum o scot la capăt?

De la vârful Ascuțit am privit nedumerită, nu-mi era clar pe unde vom coborî în Plaiul Foii. Oboseala își spunea cuvântul, picioarele nu prea mai ascultau și… mai era drum lung. M-am simțit total dezarmată, când am aflat de la amicii mei că trebuie să mă pregătesc pentru o coborâre dificilă. Un nou atac de panică m-a invadat, însă l-am dezamorsat ușor. Oricum nu aveam de ales. Nici pe vârf de munte nu puteam să rămân. Deci, cu toate „pânzele” înainte. Norocul mi-a surâs de data asta, deoarece coborârea, destul de alunecoasă, pe poteca abruptă și plină de grohotiș, totuși, nu mi-a dezvăluit hăul în toată splendoarea lui.

Cu chiu cu vai, pentru că nu știu să folosesc prea bine bețele de traking, am depășit refugiul Speranțelor ajungând, de acum, într-un loc cunoscut mie. Încep să mă simt în elementul meu, ajung chiar și în fruntea “plutonului” pentru că traseul îmi e familiar. Iată un sentiment ce m-a încercat: am avut ocazia să mă revanșez pentru “surprizele” oferite pe parcurs, bunilor prieteni, recuperand din timpul pierdut. După vreo trei ore și jumătate am ajuns la final de traseu. Apusul, atât de spectaculos se oglindea pe crestele albe ale Craiului, încât le dădea o tentă roșiatică.

Acolo am fost Eu! O bucurie imensă, un țipăt pătrunzător: am reușit!

 

A fost o zi incredibilă! Sunt fericită că am dus la bun sfârșit această provocare. Mă felicit că nu m-am aventurat singură (nu ar fi fost prima oară, dar despre asta, poate altă dată) pe un traseu care m-a pus la grea încercare, deși m-am documentat puțin înainte. Nimic nu te poate pregăti pentru ceea ce simti pe teren.

În concluzie, cum este muntele? Vorba unui prieten: ca în viață, frumos și terifiant, usor și dificil, spectaculos sau fatal, dacă nu te aduni să-ți înfrunți demonii, cu dificultăți care îți testează la maximum toate abilitățile. Depinde de fiecare cum rezistă. Pentru mine, rămâne cel mai adevărat traseu de până acum. Data viitoare, sper să fiu mai relaxată, să mă pot bucura din plin de peisaj și de măreția naturii! Cărări însorite tuturor!

P.S. Întâlnirea cu ursul de la Gura Diham, dintr-o experiență anterioară prin Valea Cerbului, nu mai ridică nici o emoție acum, în comparație cu experiența Pietrei Craiului. Superlativul, aș zice că nu definește îndeajuns frumusețea și pericolul de la fiecare pas.

Sâmbătă 12 septembrie 2020

Latest posts by Elena (see all)

About Elena

Am descoperit bucuria de a merge pe munte, care încet încet s-a transformat într-o adevărată pasiune. Am descoperit, de asemenea, dorința de a vă scrie despre aceste minunate experiente. Sunt convinsă că o să vă placă!

One Comment

  1. Prin aceste randuri, simt ca incep a privi cu si mai mult respect curajul si curiozitatea celor care incearca sa inteleaga si o alta viata: aceea a muntelui.
    Felicitări Omului Elena Nițu, care gaseste Calea de a exprima in mod ‘filmic’ fiecare pas, fiecare emotie.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*