Hai pe munte!

  • 6
    Shares

De ce merg pe munte? De ce cutreier crestele? De ce iubesc pădurea sau natura în general? La prima “strigare” aș putea să-ți spun că “nu știu.” Dar nu e așa. Bineînțeles că sunt unele lucruri despre care nu ai cuvintele potrivite niciodată, acelea chiar nu am cum să ți le spun, tocmai din acest motiv, dar altele se pot povesti cât de cât facil… Aceste întrebări sunt, în general, puse de oameni care din diverse motive nu experimentează decât într-o foarte mică măsură acest gen de activități. “Frații de potecă” nu-și pun asemenea întrebări, ei preferă s-o facă pur și simplu.

Nimic nu se compară cu foșnetul frunzelor în pădurile de foioase, sau cu șuierul vântului ce adie printre crengile brazilor. Greu de spus în cuvinte simple și pe înțelesul tuturor cât de bine te relaxezi când bate ploaia încet în tenda cortului într-o zi ploioasă într-un luminiș sau la margine de pădure aproape de golul alpin al vreunui masiv. Ritmul monoton dar mereu altul al ploii pe cort, într-o tură aparent ratata din cauza ploii, este neprețuit. Sau mirosul crud al naturii după acea ploaie, sau peisajul desăvârșit de forma și culorile norilor ce se îndepărtează fac să-ți dorești să nu se mai termine acea “vacanță”.

Latura noastră divină se accentuează și iese la iveală prin legătura cu natura. Mi-e drag să mângâi crengile unui brad, să strâng în brațe un pom sau să privesc planta înflorită, ca să nu mai spun de zmeură, mure și mai ales de fragi… Văd în pădure cu tot ce e în ea și în munte, Energia. Și nu pot să nu mă bucur când mă contopesc în Ea.

Deși aparent greu, și uneori chiar e, urcatul pe munte este un dialog cu tine însuți, e o călătorie spirituală în interiorul tau, e, dacă vreți, o descoperire a sinelui. Până la urmă, o mare parte din bucuria de a urca pe munte este urcușul în sine, nu neapărat faptul că ajungi la destinație pe vârf. Cel mai bine poți descoperi aceste lucruri când mergi singur, deși nu este recomandat! Atunci îți vezi limitele și le depășești, atunci te cunoști mai bine și devi mai bun, mai înțelegător, mai tolerant. Poate de-aia montaniarzii sunt (majoritatea) oameni buni, veseli, optimiști, entuziaști, prietenoși, într-un cuvânt – extraordinari. Și îți sar imediat în ajutor dacă e nevoie, îți dau un sfat sau o vorbă bună.

Este imposibil să nu-ți placă o seară linistita de vară cu licuricii plutind în aer ca niște sclipici magici dintr-un film de Walt Disney, apoi un foc de tabără cu lemnul trosnind în liniștea nopții cu scânteile ce desenează linii demne de un mare artist. Cineva scoate o chitară iar acordurile și vocile cântecelor de munte rezonează magic direct în inima ta. Carul mare și carul mic, steaua polară, zecile de constelații și puzderia de stele, împletesc în urzeala lor armonioasă galaxia, frumoasa noastră Cale a Laptelui. Sau Luna cât un pepene “iese mare și rurală, la iveală, dintr-o margine de” …stâncă, luminând “hotelul de mii de stele” – Cortul – cu razele ei misterioase. Cui nu-i place să stea culcat pe iarbă într-o noapte călduroasă de vară, să numere stelele căzătoare punându-și dorințe care mai de care mai îndrăznețe, sub adierea blândă a vântului?

Apoi, odată ajuns pe vârful muntelui, perspectiva desfășurată în fața ochilor tai nu are termen de comparație. Orice fotografie pălește în fața priveliștei pe care o vezi cu proprii ochi. Răsăritul sau apusul soarelui e unic pe munte. În fiecare zi e altfel. Aerul curat pe care îl respiri, mirosul de iarbă uscată, al pământului sau al lichenilor de pe stânci, adierea vântului sau zumzetul gâzelor din apropiere nu poate fi reprodus într-o fotografie sau într-un film. Senzația pe care o ai la înălțime (evident, dacă nu ai rău de înălțime) este unică. Hăul de dedesupt nici nu poate fi fotografiat, deoarece nu iese decât dacă ai repere umane în cadru (mai sus și mai jos) pentru a putea face comparația de nivel. Iar dacă e ceața sau nor (nu foarte deasă) senzația e de-a dreptul deosebită.

Dar cel mai mult apreciez liniștea activă, naturală. Relaxarea în mijlocul naturii, împământarea (senzația mersului cu picioarele goale prin iarba umedă nu se compară cu nimic), somnul cu vise la umbra brazilor, toate te încarcă atat de mult cu energie pozitivă încât nu-ți mai vine să pleci niciodată de-acolo…

Foșnetul vântului printre crengi, susurul pârăului din apropiere, un lătrat de câine de la vreo stână în depărtare, toate se armonizează reciproc și te poartă într-o lume pe care, poate n-ai s-o mai întâlnești vreodată. Doar ai să-ți amintești de ea, și, ai vrea să te întorci din nou acolo. Dar “acolo” n-o să mai existe la fel, va fi mereu altul. Acel “acolo” a fost doar pentru tine și doar “atunci”!

Edi G.

Cum să nu apreciezi compania prietenilor dragi cu care pleci pe munte, care îți fac o mie de poze, cu care te-ai împrietenit tot pe munte; cum să nu-ți placă să cunoști alți pasionați ca și tine, prin venele cărora curge “apă limpede și rece de izvor”…? Cum să nu-ți placă să stai la taclale până la 4 dimineața lângă o sticlă de afinată cu amici întâlniți pe creste; sau să-ți faci noi prieteni la vreo cabană, iar apoi, peste ani să dai de ei te miri pe unde și prin ce coclauri…? Iar cu amici sau foști colegi de serviciu, pe care nu i-ai mai văzut de câțiva ani, să te întâlnești pe crestele însorite? Cum să nu-ți placă toate aceste minunate emoții și bucurii, pe care ți le oferă muntele? N-are cum…

Muza mea, pădurea dragă este departe de mine acum. De aceea mă opresc aici. Cred că ți-am dat un răspuns destul de “rotund” la întrebările de mai sus și suficiente “indicii” pentru a te gândi și a afla de ce ai merge pe munte. Evident, nu te sfătuiesc să te urci în primul tren sau în mașină și s-o zbughești la munte așa, pur și simplu, mai ales dacă nu ai mai făcut-o până acum. Sfătuiește-te cu un montaniard “la-ndemână”, procură-ți echipamentul adecvat pentru tine și abia apoi mergi pe munte. Merită!

Închei cu versurile unui cântec foarte frumos și cunoscut ce se cântă pe munte, se numește “Pădure nebună” iar interpretarea lui Carmen Silva Ciocolata este fabuloasă:

O vară întreagă m-a ţinut pădurea
Cu faţa în iarbă şi cu gândul aiurea
Iar acum, în toamnă, la plecare
Se tânguie că mă rup din inima ei şi o doare


R: Pădure, pădure nebună
În fiecare noapte cu lună
Voi rătăci fără ţintă agale
Ca o frunză mânată de vânturi pe potecile tale


În fiecare noapte de iarnă
Umbra mea albă va veni să se-aştearnă
Ca o ursoaică cu puii ucişi
La umbra stejarilor prădaţi de frunziş


În fiecare dimineaţă
Uneori ca o umbră, alteori ca o ceaţă
Ca o negură sau ca o brumă
Voi veni, voi veni, nu te mai tângui, pădure nebună

Mulțumesc tuturor celor ce m-au fotografiat de-a lungul anilor pentru minunatele “capodopere”.

GD Star Rating
loading...

Eddie

Pasionat de munte, fotografie și călătorii! Și nu numai... Descoperă pe site... Navigare plăcută!
Eddie

Latest posts by Eddie (see all)


  • 6
    Shares

About Eddie

Pasionat de munte, fotografie și călătorii! Și nu numai... Descoperă pe site... Navigare plăcută!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*