Pedalând… în Căpățânii (II)


Nici prea de dimineaţă, nici prea târziu mă extrag din căldura plăpumii şi după ce ne luăm avânt pornim iar spre râu… Iar?

Din nou descălţarea, încălţarea, pedalat, descălţat… iar era să mă dărâme jos apa, încălţarea, apoi numai şi numai la deal. Primele 3 serpentine trec usor, apoi vine curba aia… ştiţi voi care, unde se opresc şi cei cu maşini 4×4 şi zic: “Bă eşti nebun?”

Îhî, drumul începe foarte abrupt cu o pământ şi pietre de-a valma într-o curbă în ac de păr şi apoi continuă urcarea aia nebună preţ de 16 curbe, că le ştiu şi pe astea toate, aşa ca pentru moral… dar pentru că le-am mai făcut încă o dată cu bicicleta şi la deal şi la vale, nu mă mai intimidează.

Partea I, aici

În plus, am avantajul că prietenul nostru venit la pozat şi fermecat de culorile pădurii, vrea să meargă cu noi în creastă… el cu maşina de teren, normal, că nu-l îndrumam pe om pe un asemenea traseu unde să-şi scuture tablele şi scutul sau Doamne-fereşte baia de ulei… aşa că el, motorizat fiind a plecat înainte, făcându-ne bucuria de a ne scuti de cărat rucsac cu sac de dormit, haine de schimb şi toate cele de-ale gurii.

Deci urcăm lejer pe lângă ţoaclă, că dacă îmi zice cineva că a urcat cei 4 km de pantă în cap pe bicicletă integral… eu îl jumulesc de viu. Deci cum spuneam, împingem liniştiţi la biciclete, ne bucurăm din plin de culorile nebunatic amestecate, de peisaj, de ciupercuţe… mă rog, de drum…

“Hmmm, şi nu sunt halucinogene, zici?”… numărăm curbele, a doua, a treia, asta a patra e rea rău… ce să mai, făceam un push bike de înaltă calitate, cu toate astea mă simţeam vrăjită de magia toamnei şi parcă, parcă, cumva mai urcam pe şa câte un pic, apoi iar descălecam.

Uite aşa am ajuns la curba 15 într-o oră, apoi încă una şi ieşim sus în Hădărău, la măicuţe mai nou. Până una, alta, de la curba 16 ne ia în primire Edi cu zoom-ul pe noi. Şedinţă foto pentru doi transpiraţi! Şi ne aşteapta Edi cu o cafea aburindă în portbagaj de îl face pe al meu să zburde pe ultimii metri şi chiar să facă câţiva paşi în fugă înaintea pedalelor mele în forţă.

Gata, suntem în pauză. Eu merg să îmi spun o mică rugăciune pentru ceea ce ştie Doamne-Doamne că avem trebuinţă sufletului în cea mai mică bisericuţă pe care am văzut-o vreodată. Şi chiar dacă nu sunt adepta maniei românilor de a construi peste tot biserici şi cruci, nu pot să spun că nu am simţit, atunci când m-am descălţat de bocancii murdari şi am păşit în metrul jumătate pătrat al pridvorului şi naosului, că lumina aia din interior era mai lumină decât cea a soarelui, că şoaptele rugaciunilor celor trei umbre îngenunchiate nu m-au cutremurat, că nu am vrut să fiu mai OM decât sunt, căci tot tu Doamne, ne-ai făcut după chipul şi asemănarea Ta.

Pentru toate bune și rele m-am bucurat și m-am gândit că toate au un rost și eu am un rost în ele. M-am rugat pentru ai mei, pentru voi, pentru NOI toți. Bucură-te! Apoi, drumul meu a mers mai departe. Edi a hotărât să meargă cu mașina în continuare și deși am avut un pic de stres s-a descurcat foarte bine, în sensul că nu a plâns după zgârieturile pe care, vrând-nevrând și le-a făcut pe portiere pentru că drumul este foarte îngust și are câteva curbe când te întrebi dacă doar botul mașinii este suspendat deasupra hăului sau în curând îți fuge mașina în prăpastie.

Eu și cu Dan am pedalat… Am și împins la bike… ne-am și congelat un pic, era cât pe ce să mă cuprindă un soi de “epuizare” de foame sau de ceva dulce… ceva pe care, atunci când ne-am regrupat cu mașina și bagajele de la Edi, l-am devorat și am simțit cum ne revin puterile. Din poiană am ales drumul din dreapta care dupa multe bălți, noroaie lipicioase, crăci gata să-ți scoată ochii și câteva traversări în loc de pârâuri, cu emoții pentru mașina lui Edi dacă va avea loc să se încadreze, am ajuns la destinație, la cabana prietenului și colegului nostru din salvamont Marcel Andreescu.

Omul era la lucru, să pregătească cabana pentru sezonul de iarnă, să repare stricăciunile, să podească pridvorul și să adune lemne pentru turiștii care trec prin zonă și poposesc acolo cu acordul lor. Cu toate treburile pe cap și cu noi pe deasupra… am petrecut o seară plină de povești, plină de planuri despre cum să promovăm această zonă cu atâtea locuri minunate de văzut și de parcurs: fie la pas, fie pe bike, pe schiuri de tură sau prin simplul privit al unei fotografii sau emisiuni făcute cu cap și suflet. Noaptea a venit și mai rece, la noi în cabană a fost și mai cald. S-a dat ceasul cu o ora înainte… dar aici toți am ignorat: a fost o altă seară faina în munte mai importantă decât timpul.

Ziua a treia

Când a răsărit soarele am fugit un pic din așternut să mă bucur de o nouă zi, de cum pică lumina proaspătă pe iarba chiciurită de brumă, să mă fugăresc cu Nhor, cel mai pufos și zâmbăreț câine samoyed, pentru ca mai apoi să revin la căldura cabanei și să mă mai înghesui înghețată lângă al meu om pentru încă o oră-două de somn. Ce bine e! Te ubăcesc!

Într-un târziu am purces iar la drum… și cum puteam mai bine să ne dezmorțim decât începând abrupt tare… cu un push bike pe pietre, nisip și noroi congelat, suspendat pe niște ace lungi de gheață, în așa fel încât fiecare pas nu era altceva decât un scrășnet continuu sub tălpi. Apoi am ajuns în pădurea bolnavă… pe care, surprinzător, nimeni nu o igienizează… iar boala se extinde la toți molizii din jur… Natura are drepturile și ritmurile ei, numai noi, oamenii, avem impresia greșită că o strunim, când ea de fapt, ne acceptă. Aș fi vrut să văd brazii sănătoși, aș fi vrut să nu văd fâșiile de defrișări de pe ceilalți versanți cu păduri sănătoase, dar cu toate astea, chiar și cu scheletele alea înțepând retina și cerul spălăcit, am simțit că toate își urmează rostul și un curs firesc numai de natură dictat.

Noi oamenii, avem impresia că putem controla tot… și cât de mult greșim. Natura ne suporta, ne acceptă… dar nu la nesfârșit! Am trecut prin pădurea tăcută, doar cu scârțâitul pământului înghețat sub roțile obosite sau sub tălpi. Știam că trebuie să ieșim spre refugiul Gera, apoi încă o urcare până pe vârful Gera. Am plecat fără apă, ca uitucii, și știind că după vârf ne vom intersecta din nou cu mașina lui Edi, nu ne mai abatem nici măcar două minute până la izvor. Îmi e sete și îmi șade gândul la merele alea frumoase din ograda de la Câmpulung, nu de supermarket, pe care le are în portbagaj și mă tot îmbie cu ele. Urc mai repede că știu ce coborâre faina mă așteaptă… și ce panoramă grozavă am.

Creasta întreagă a Făgărașului scăldată în aerul rece al dimineții, văd Iezer-Păpușa, un Crai dintr-un unghi ciudat, un Bucegi masiv și o Cozia mică și atât de aproape de-mi vine să-i iau releul din vârf cu degetele. Pe partea cealaltă, draga mea Buila mă salută în ropot de culori, lumini și umbre. Spectacol. Dincolo de Lotru o înșiruire de vârfuri domoale și prelungi. E simplu: frumos.

Coborârea vine cu o surpriză: sunt tot felul de șanțuri, șănțulete, scurmături, astfel încât de unde mă gândeam că îi dau blănet, constat că am parte de un pasaj tehnic, cu pământ alunecos, nămol și brazde de iarbă răsculate, de mă bucur când ajung în șa pe bicicletă și nu pe sub ea. Mănânc un măr. Gustos. Și de acum înainte nu am altceva de făcut decât să iau la rând, vârf după vârf până la punctul stabilit ca loc de întâlnire: mânăstirea de la Vârful lui Roman.

Urc, cobor, urc, cobor, pedalez, mai și împing când mi se ia de dat în gol, sau când noroiul prin care trec mă umple la roată, mă sperii când lui Dan i se rupe lanțul de la bicicletă și mă rog să nu ne încheiem tura în mod neașteptat. Tresalt de fericire când reușim să rezolvăm problema și să scăpăm de nervi. Pedalăm iar, ne regrupăm din când în când la mașina lui Edi, mâncăm când ni se face foame și uite așa trecem pe rând în câteva ore vârfurile Căpățânii și șeile adânci, un sus-jos continuu: Priota, Zmeurat, Govora, Curmatura Rodeanu cu niște nămoale de ziceai că împotmolim acolo și un Titanic, Văleanu, Cocora, Piatra Roșie… și Vârful lui Roman.

Câțiva zeci de km în care nici nu știu de ce să mă bucur mai întai: de coborârile care mă fac să chiui cu gura până la urechi și să mă întrec la “roată la roată” cu al meu om, de frumusețea simplă și domoală prin care mă plimb și eu sunt parte din ea, transpirată și înfrigurată în același timp, de la efort. Ar fi mai funny acum dacă aș avea cu cine să împărtășesc experiența asta, cu prietenii… dar nu văd nici picior de biciclist dintre cei anunțați pentru duminică; nu-i urmă pe nicăieri nici de Ceci, maratonista mea cu care mi-aș da zor la pedale, nici o Dora Minodora cu care să fac burta de râs și nimeni din toată trupa veselă de cicliști.

Ajungem la refugiul Ursulețul în același timp cu “o coloană oficială” a politicului vâlcean plecat să “vadă” potențialul turistic al zonei. Ne salutăm în scurt, încerc să le sugerez câte ceva despre posibilitățile de practicare a sporturilor de iarnă și nu numai, de parcă suntem din lumi diferite. Stop, stânga împrejur și-mi văd de drum. Îmi fac o strategie pentru ultima urcare a turei… e lungă și îi dau viteză pe o coborâre ca să pot folosi cât mai mult din inerție și să câștig teren fără a mai pedala prea mult… că gata, m-am cam săturat de șa, după două zile și alte 5 ore de azi. Bineînțeles că nu-mi iese, că e o pantă iluzoriu lină dar e lungă și are un nămol vălurit de-mi fură tot elanul… așa că dă-i și pedalează.

Gata! Și totuși nici urmă de biciclișiti. Până la urmă, Mircea Lera reperează un grup de bike-ri pe creastă și mi-i arată cu binoclul vechi din dotare. Poate ne vedem la mânăstirea Ana Maria, la al cărei hram, clar, am ajuns mult prea târziu. Coborâm frumos, cu sete și poftă de ceva bun… de la praznic… dar totul e liniștit, gol și pustiu în curtea mânăstirii. De asemenea și burțile noastre. Of of. Și acum că nu m-am regăsit cu întreaga gașcă mi-a pierit cheful să iau iar toată panta asta lungă la deal… uite că trec niște bicicliștii pe sus… coboară spre sat, adică nu ne mai intersectăm. Punem rapid bicicletele în mașină la Salvamont și la Edi, cu tot cu noroi, vai! Și din fericire nu mai suntem nevoiți să ducem munca de Sisif să urcăm grămada; scutim cel putin un sfert de oră…

Ce bine e cu posteriorul pe bancheta moale, dar cu toate astea, mă simt vinovată, nu vreau să merg motorizată, așa că revenim la “caii” propri. Și acum, ultima coborâre… 22 de km, de drum pe pământ bătătorit, pietruit, cu ceva urme de asfalt, apoi asfalt frumos până la prima localitate cu papa bun. Zis și făcut! Am ratat întâlnirea cu bicicliștii!?! Nu-i bai! Le dăm mesaj și hai, sus pe “cai”!

Coborârea a fost lungă și frumoasă ca o zi de toamnă, de fapt ca un finiș demn de aceste minunate două zile de toamnă în munți, covor de frunze, pârâul susurând în dreapta, vântul vâjâind la urechi și mâinile înghețând bocnă pe frâne… dar mi-e mi-a plăcut!

La final să facem o recapitulare: de vineri seară și până azi, la ceasul cinci al duminicii, am parcurs peste 90 de km, plecând din Râmnicu Vâlcea pe bicle și pedalând sau împingând la bicii pe coclauri până la Horezu, iar parcursul a fost majoritar montan, pe creasta munților Căpățânii, cu diferențe mari de nivel (musai să-mi instalez și eu un program deștept ca să pot știi exact!) și… în rest nu pot decât să împărtășesc cu voi câteva poze-crâmpeie din micul meu rai pe două roți! Cine știe, poate vă stârnesc… la pedalat!

Vezi albumul pe Facebook

Și-am încălecat pe-o șa și v-am spus povestea așa!

p.s. 1 Mulțumesc Edi pentru suport în această călătorie, pentru răbdare, pentru fotografiile frumoase pe care le adaug albumului meu, transformat în album comun, pentru faptul că mă încurajezi să îmi urmez drumul și mai ales pentru merele alea coapte și delicioase pe care le tot plimbai în portbagaj înaintea mea ca pe o ispită: pedalează, pedalează! Mulțumesc lui John, cel mai cabanier de la Cantonul Cheia. Mulțumesc lui Marcel Andreescu și Vali Andreescu pentru călduroasa găzduiere la cabană.

p.s. 2 Jos în Horezu ne-am întâlnit și cu mega trupa de bicicliști. Am încheiat seara cu ciorbă… de burtă (sau de prosop, cum îi zice Edi), sarmale cu mămăliguță și cu o porție cuminte de doi papanași… barosani. Sic!

Partea I, aici

GD Star Rating
loading...

Denisa

Simpatică și iubitoare de munte, aventură și zăpadă. Uneori voluntar la marcat poteci, cu empatie pentru natură și frumos. Creativă și cu inițiativă, îmi place să scriu!
Denisa

Latest posts by Denisa (see all)


About Denisa

Simpatică și iubitoare de munte, aventură și zăpadă. Uneori voluntar la marcat poteci, cu empatie pentru natură și frumos. Creativă și cu inițiativă, îmi place să scriu!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*