Ciucaş weekend (I)


Și eu iubesc România și mi-e dor…

…mi-e dor de frumusețea pădurilor de stejar, de susurul apelor, de răcoarea dimineților de munte, de aerul curat și, de ce nu, de oițele mândre și frumoase care nu se simt bine decât sus sus sus pe munte, de măgărușii adorabili care sunt la datorie mereu. 🙂

La munte ești învăluit într-o vrajă… și cred că fiecare simte asta acolo; și numai acolo, uiți de griji…, ochii capătă o strălucire aparte, timpul nu mai are dimensiune, este îndrăgostit și pare o eternitate, ai chef de glume.

Vraja asta m-a prins și pe mine, când am început să fac trasee pe munte cu prietenii mei montaniarzi, amintindu-mi astfel de un citat de Calistrat Hogaș:

“Nu ştiu cum vor fi alţii, cât despre mine, ştiu atâta că pierd măsura timpului de îndată ce rămân pe voia slobodă a pornirilor mele de sălbatic, când adică, biruit de dragostea neînfrânată a singurătăţii, îmi şterg urma dintre oameni şi mă mistui sub îmboldirile ei, în necunoscutul larg al naturii, ca o frunză mânată de nestatornicia vânturilor.”

16-17 iulie: Edi, Bogdan, Tudor și Teo am plecat cu cântec spre Ciucaș, dis de dimineață. În mașină era o atmosferă de vacanță. Eu eram emoționată și plină de avânt tineresc în a cuceri noi culmi.

Am ajuns la Cheia – Muntele Roșu. Bătea puțin vântul și era înnourat. Soarele trimitea printre nori raze calde ca niște semnale că ar vrea să ne fie tovarăș. Ne-am luat rucsacii pregatiți cu minuțiozitate, în cantități și mărimi controlate cu precizie și am pornit.

Ne pozăm și ne filmăm. Veselia se vedea pe chipul nostru. Eu zâmbeam câteodată mai forțat având în vedere lipsa mea de antrenament fiindcă efortul era destul de mare. Așa este la început, dar, m-am descurcat fără să vadă ei “cuceritorii munților”.

Magda

Povestea începe cu gândurile Magdei, pline de emoție, ce rezonează puternic direct în suflet. Pentru asta îi mulțumesc și o rog să scrie câteva rânduri ori de câte ori simte, are chef și dorește să împărtășească gândurile ei. Mulțumesc Magda! (Nu-i așa că scrie excelent? Deh… femeie, sensibilă, emotivă, visătoare… 😉 )

Ce să faci într-un weekend superb, cu prognoză de ploaie duminică, cu gândul la munte și cu câțiva prieteni dragi? Te duci în Ciucaș, muntele care te așteaptă oricând cu brațele deschise. Așa am făcut și noi într-un weekend superb de vară al anului 2010. Am plecat în Ciucaș, pregătiți și de ploaie, deși nu ne-am dorit-o. Dar ce să faci, pe munte vremea e uneori capricioasă și-ți oferă experiențe radicale, pe care ai face bine să le “îmbrățișezi”, să le iei așa cum sunt…

Multumesc Teo pentru unele fotografii.

Cum, necum, am plecat sâmbătă dimineață din București, cu mașina lui Bogdan, am trecut prin Ploiești să-l “pescuim” pe Teo și de-acolo, înca vreo 50 de km, pe valea Teleajenului, până la Cheia – Muntele Roșu. Am lăsat mașina în parcarea generoasă din fața complexului, ne-am pregătit rucsacii și am plecat cu mare voioșie pe traseul bandă galbenă ce urcă ușor spre nord, trecând de poienița ce oferă un peisaj grozav cabanei Muntele Roșu și împrejurimilor.

După o pădurice, o poieniță superbă unde am poposit la întoarcere și după o vale cu bolovăniș, ne-am întâlnit cu traseul cruce albastră ce urcă pe valea Berii de la fabrica de apă minerala Keia (drumul de mașină), foarte aproape de fântâna Prof. Nicolae Ioan (Trei Izvoare). Aici ne-am tras puțin sufletul, am făcut refilul cu apă și câteva poze. Pe unii dintre noi nici nu știam ce ne-așteaptă… urcușul pieptiș spre cabana Ciucaș.

N-a fost ușor acest urcuș, mai ales pentru Bogdan, care era în convalescență după unele probleme medicale pe care le-a avut în urmă cu un an. Așa că în aproape o oră de urcat am ajuns, în sfârșit, la cabana Ciucaș, care în acea perioadă era în reconstrucție și nu putea oferi găzduire. Nici nu a fost nevoie, pentru că venisem pregătiți pentru cort, ceea ce am și făcut.

Un popas de o jumătate de oră pe curba de nivel care urcă ușor de la cabană până la poalele Ţigăilor Mari (,) a fost o binecuvântare, în special pentru Magda.

Traseul marcat cu dungă roșie este traseul de creastă ce traversează masivul de la est la vest (aproximativ), urcând din munții Siriului (DN10) prin Tabla Buții, colții Boncuței din valea Stânei, întâlnindu-se cu alte trasee pe culmea Albele în apropierea izvorului Hoțului. Traseul se întâlnește în șaua Chirușca cu traseul din creasta Zăganu-Gropșoarele, urcând pe vârful Ciucaș ocolind prin dreapta Ţigăile Mari, coborând apoi pe creasta Bratocea, în pasul Bratocea. Traseul continuă în munții Grohotiș (ce aparțin tot Masivului Ciucaș), apoi se pierde pe undeva prin munții Neamțului (partea de nord a munților Baiului), în drumul lui spre Predeal.

Iar traseul cruce roșie este o variantă de urcare în masiv, dinspre vest, de la podul Teslei prin multele și poiana Tesla. Traseul ajungând la cabana Ciucaș ocolind Ţigăile Mari prin sud.

După dulciuri și câteva poze, am mai urcat puțin și am ajuns chiar sub Ţigăile Mari, în punctul de intersecție, al câtorva trasee ce traversează masivul. O stână, aștepta oițele să vină de la păscut.

În fața noastră se înalță mândre și semețe Ţigăile Mari, o formațiune stâncoasă deosebit de frumoasă ce domină peisajul. Este chiar “emblema” Ciucașului în majoritatea publicațiilor ilustrate despre Ciucaș. Prin dreapta Ţigăilor urcă traseul bandă roșie spre vârful Ciucaş (1 oră). Aici, ne-am făcut tabăra și ne-am întins corturile. De-acum “vremea rea” putea să vină, că nu ne mai interesa… Eram pregătiți!

După o masă “de munte”, destul de plină de E-uri, din păcate, norii s-au adunat, culmea nesimțirii, chiar în dreptul nostru. Nu a durat mult și… a început. O strașnică “rupere de nori” s-a dezlănțuit, cu grindină, fulgere, tunete și trăsnete, chiar deasupra taberei noastre. Nu vă pot spune în cuvinte simple ce spaimă a tras Magda. Și-a jurat că, pe ea la cort, nu o s-o mai prindem vreodată. Deh… ghinion… Tudor a dormit neîntors, pesemne că-l ajunsese oboseala… iar Teo striga la Bogdan să nu mai sforăie că nu poate să doarmă… 🙂

 

Vorbeam odată, cu niște amici montaniarzi, despre furtuni foarte violente și le povesteam că de când merg pe munte, am prins doar trei asemenea furtuni, cu tot cu asta… Una în Făgăraș la refugiul Berevoiești, alta în Parâng lângă vârful Cârja și asta de acum… Să fi avut eu noroc numai de vreme bună?

Ca orice furtună de vară, nu a ținut mai mult de o jumătate de oră, așa că spre seară s-a oprit. Mai picura răzleț pe ici pe colo, iar unii nori, deși se risipiseră în mare parte deasupra noastră, tot se mai vedeau în zare amenințători. Am mai făcut câteva poze până să se lase întunericul complet, după care ne-am vârât în corturi.

De dimineață, prima care s-a trezit a fost… ia ghiciți… Magda! De fapt aflasem mai târziu că nici nu dormise… Ațipise de vreo două ori și cam atât… abia aștepta să coborâm. Ceea ce am și făcut în câteva ore, după ce am mâncat și ne-am adunat corturile. Ce-i drept, la coborâre, prin pădure, ne-au cam picurat vreo doi-trei stropi de ploaie, dar eram dotați cu pelerine.

Drumul de întoarcere trece prin poienița din dreptul “căsuței” (fost refugiu Salvamont, acum cabana Clubului Alpin Ciucaș). Ploaia se oprise, soarele își revărsa razele de după nori, așa că am hotărât să facem un popas. Pentru că în poieniță erau tot felul de ierburi, am cules și noi diverse plante pe care le cunoșteam… cimbrișor, izmă creață, sunătoare sau muguri de brad. Ne-am simțit minunat, astfel am prelungit puțin șederea în mijlocul naturii. După siestă am luat-o “bătrânește” spre casă.

Deși a plouat tot drumul spre București, timpul a zburat repede. A fost un weekend reușit. Din punctul meu de vedere, orice weekend petrecut pe munte sau pe creste, e reușit. 😀

GD Star Rating
loading...

Eddie

Pasionat de munte, fotografie și călătorii! Și nu numai... Descoperă pe site... Navigare plăcută!
Eddie

Latest posts by Eddie (see all)


About Eddie

Pasionat de munte, fotografie și călătorii! Și nu numai... Descoperă pe site... Navigare plăcută!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*